„Viaţa este o luptă continuă. Cu fiecare zi în plus ne apropiem mai mult de 'victorie'." – Cosmin Vasile Uglean
Nu am reușit să închid un ochi în ultimele șase ore, tocmai de aceea, imediat ce am observat că lumina dimineții a început să se strecoare prin oblon, m-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre fereastră. Nu mai e nimeni în fața casei. Nicio luptă, niciun om. Exceptând câteva pete de sânge îmbibate adânc în asfalt, nu există nicio urmă care să-mi indice faptul că în seara precedentă a avut loc o bătălie pe viață și moarte acolo.
Din moment ce nu mai am de ce să mă tem, îmi fac un duș în timp record, îmi schimb hainele și cobor spre parter.
Nu sunt sigură ce are să-mi rezerve ziua de azi, dar nu am de gând să stau în pat și să-mi plâng amarul. Sunt mai puternică de atât, trebuie să fiu mai puternică de atât.
Ajungând la baza scărilor, îl observ pe tata așezându-și geaca pe cuier.
— Tată, spun, ducându-mi palmele în buzunarele din spatele ale jeanșilor, acum ai venit?
Tata se întoarce cu fața spre mine și își trece mâna peste gură, încercând parcă să rămână treaz.
Într-adevăr, pare destul de obosit. Ochii îi sunt subliniați de cearcăne violet, iar pielea feței îi este trasă datorită lipsei de somn. Bluza cărămizie îi e stropită de picături roșii, iar bocanci negri îi sunt murdari de noroi uscat. Katana îi e în teacă, legată de cureaua jeanșilor.
Inspir adânc când observ cel din urmă detaliu. Va dura ceva până să mă obișnuiesc cu ideea că oamenii din jurul meu poartă arme letale la ei.
— După cum se vede, îmi răspunde, înaintând pe lângă mine pentru a urca la etaj. Nu e puțin cam devreme să fii trează, Julienne?
— Nu prea țin la somn, îi mărturisesc, întorcându-mă pentru a-l putea vedea cum urcă scările.
— Ei bine, măcar la capitolul ăsta îmi semeni.
Tata se prinde se balustrada scărilor, încercând să-și diminueze efortul de a urca. Înțeleg că e obosit, lupta cu acele creaturi trebuie să fie extenuantă, dar oricât de mult mi-aș dori să-l las să se odihnească, am o întrebare ce mă frământă încă de aseară – și nu mai suferă amânare.
— Tată?
Se întoarce spre mine cu jumătate de trup.
— Erai și tu azi noapte în fața casei când oamenii se luptau cu vampirii?
Întrebarea mea îl ia prin surprindere, cel puțin judecând după expresia sa, dar nu ezită să-mi răspundă.
— Am fost toată noaptea pe strada Keith. Dar de unde știi că a avut loc o luptă în fața casei?
— Țipetele au fost un factor destul de important.
— Erau alți voluntari, zice, continuându-și drumul spre etaj.
Oftez și mă îndrept spre ieșirea din casă.
Îmi amintesc că părinții mi-au spus ieri de faptul că unii dintre oamenii din oraș s-au oferit să-i antreneze pe copii. Poate că în aceeași măsură există și câțiva care s-au oferit să lupte cu umbrele nopții. O alegere riscantă dacă e să mă întrebi pe mine, dar și necesară. Dacă aceste creaturi nu sunt omorâte, nu vor dispărea niciodată.
Când deschid ușa, un val de aer rece îmi face pielea de găină. Apuc rapid o geacă din cuier și mi-o arunc peste umeri, ieșind afară. Privesc precaută în jurul meu, așteptându-mă să văd un cadavru pe pământ sau ceva asemănător, dar nu se pune problema de așa ceva.
Uimitor! exclam în minte. Au curățat totul în doar câteva ore.
Mă îndrept spre mașină și intru grăbită înăuntru. La fel ca afară, este teribil de frig, dar geaca îmi ține de cald deocamdată. Pornesc motorul, la început doar pentru a încălzi mașina, însă apoi îmi vine o altă idee. Vreau să văd cum arată orașul dimineața, după ce au avut loc atâtea lupte. Vreau să descopăr ce a rămas în urma umbrelor nopții – dacă a rămas ceva.
Străzile ar trebui să fie sigure, așa că nu-mi fac griji. Bineînțeles, atâta vreme cât nu intru într-un loc întunecat în care vampirii se pot adăposti – dar de ce aș face asta?
Ieșind de pe alee, urmez strada spre oraș. Nu reușesc să disting schimbări prea drastice pe drum. Bine, exceptând câteva bănci rupte, tomberoane răsturnate și o pisică moartă pe marginea trotuarului. Ciudat, dar nu ieșit din comun de ciudat.
Parchez în fața parcului Randy și cobor din mașină, așezându-mi mâinile în buzunarele gecii înainte de a înainta în parc. Nu am mai fost aici de foarte mult timp, dar știu exact unde duce fiecare drum. Trec podul de lemn ce traversează micul râu, urmez cărarea și mă opresc în fața leagănelor pentru copii.
Spațiul de joacă este straniu de pustiu, chiar și pentru această perioadă a anului. Vântul rece flutură în van un leagăn, în timp ce frunzele zboară duse de vânt pe lângă toboganele lustruite.
Mă apropii de un leagăn și încep să-l privesc pierdută. Locul acesta obișnuia să fie plin de copii. Cum de ceva atât de minunat a ajuns să se transforme într-un timp scurt în ceva atât de deprimant?
Un mârâit răgușit mă determină să-mi întorc privirea spre toboganul acoperit. Ar putea fi un câine, mă încurajez, însă ceva din interior îmi spune că nu e nici pe departe vorba de un simplu animal.
Mă apropii de tobogan și mă aplec pe vârfuri pentru a putea vedea înăuntru – deși știu că e o idee cât se poate de proastă. Privirea mi se întâlnește aproape instant cu o pereche de ochi galbeni ce mă ațintesc, ceea ce mă face să sar în spate.
Cel din fața mea nu doar că e vampir, ci e și copil. Un copil vampir.
Îmi păstrez poziția, deoarece băiețelul nu pare să dorească să mă atace. Mârâie, dar știu că nu poate ieși din tobogan datorită luminii. Poate că sunt influențată de circumstanțe, însă nu pot desluși nimic bun în expresia lui, este de parcă ar încerca să mă omoare din priviri.
Având colții scoși la iveală, copilul stă plecat în genunchi, cu palmele lipite de plasticul toboganului. Oricât de mult mi-aș dori să neg, adevărul e că îmi e milă de el. Arată înfricoșător, dar e doar un copil. Nu ar fi trebuit să moară, nu așa, nu acum...
Nu apuc să procesez ce se întâmplă când un vuiet rapid traversează pe lângă urechile mele, iar copilul vampir cade la pământ.
Sar în picioare și țip cât pot de tare, observând săgeată de lemn înfiptă în inima copilului.
Îmi întorc speriată privirea în spate, sesizând că un bărbat cu un arc în mână se apropie cu pași grăbiți de mine. Pare a fi destul de în vârstă, cu barbă lungă până în dreptul claviculei și chel. Pe spate are legată o tolbă de săgeți, ceea ce mă face să înghit în sec.
— De ce ați făcut asta? reușesc să bolborosesc, revenindu-mi din șocul de moment. Era un copil!
Bărbatul apucă trupul mort al copilului și și-l aruncă peste umăr.
— Nu ai milă față de umbrele nopții, nu te-au învățat asta la antrenamente?
— Era doar un copil! insist, încrucișându-mi brațele la piept.
— Copilul ăsta te-ar fi secat de sânge dacă ar fi avut ocazia. Ești tu sau el! mă avertizează, deja pe picior de plecare.
— Unde îl duceți?
— Unde îi ducem pe toți. La locul de ars.
Locul de ars? gândesc surprinsă. Sunt destul de sigură că părinții mei nu au menționat nimic de asta.
— Aș putea merge și eu?
Bărbatul se întoarce spre mine și își ridică o sprânceană, fixându-și mai bine trupul vampirului pe umăr.
— A cui ești tu, copilă?
— Contează?
— Ai peste optsprezece ani?
— Da.
— Atunci nu. Haide! îmi face semn cu capul să-l urmez spre ieșirea din parc, așa că măresc pasul pentru a-l prinde din urmă.
— E departe?
— Trei străzi distanță, îmi răspunde sec. Cum de nu știi unde e? Ai fost antrenată măcar?
— Să zicem că am aflat destul de recent de toată chestia cu vampirii, îi răspund sec, încercând să închei subiectul.
Pufnește amuzat.
Probabil se gândește la cât de naivă trebuie să fiu dacă nu am observat aceste creaturi apărute în urmă cu mai bine de doi ani. I-aș putea spune că abia am ajuns în oraș, dar nu știu dacă pot împărtăși informația asta încă, așa că prefer să nu-mi bat capul.
— Adună-te sau ai să mori, copilă.
— Nu sunt o copilă! îi reproșez supărată, sătulă ca oamenii să mă trateze astfel.
Sunt conștientă că nu am experiența locuitorilor în ceea ce privește umbrele nopții, dar asta nu înseamnă că nu pot învăța.
— Ce făceați în parc, domnule?
— Îi recoltam pe vampirii rămași ascunși de azi-noapte. Asta facem în fiecare dimineață, în caz că nu știai nici asta.
Bărbatul ia curba pe după o clădire și îmi face semn să-l urmez. Dându-i ascultare, ajungem în fața unui gard înalt de metal, mărginit de sârmă ghimpată. Deschide poarta din fier și îmi face semn să intru prima, ceea ce și fac.
— Și găsiți mulți? îl întreb, avansând alături de el.
— După cum vezi.
Bărbatul îmi indică să privesc spre o piramidă de aproximativ un metru, ridicată complet din vampiri aruncați unul peste altul. Îmi duc mâna la gură, abținându-mă cu greu să nu vărs.
Cadavrele sunt pline de sânge și par a fi trântite unele peste altele precum gunoaiele. Oameni de diferite vârste ce țin în mâini, pe umeri, sau în teacă, arme, se plimbă în sus și-n jos, vorbind degajați între ei.
Bărbatul care m-a adus aruncă trupul copilului la grămadă și se scutură pe mâini. Îmi duc palmele în buzunarele gecii și încep să analizez crispată chipurile creaturilor moarte. Nu recunosc pe nimeni, nici nu aș avea cum s-o fac.
— Julienne? o voce bărbătească mă determină să mă întorc, observându-l pe David Clarke cum se apropie de mine cu o sabie în mână și o privire ucigașă pe chip. Ce faci aici, copilă!?
— O cunoști? îl întrebă bărbatul.
— E fiica lui Richard Peterson! îi răspunde dur. Tu ai adus-o aici?
— Fiica lui Richard? bărbatul își încrucișează brațele la piept. Ei bine, cel puțin asta explică de ce nu știai despre locul ăsta. Nu aș fi adus-o aici dacă știam cine e, David.
David oftează adânc.
— O preiau eu, îi răspunde, înainte ca măcar să apuc să scot o vorbă. Tu du-te și ajută-l pe Warren cu acele cadavre. A adunat mai multe de pe ultima stradă.
Bărbatul aprobă și pleacă fără a se uita înapoi.
— Tu ori ești inconștientă, ori ai gânduri sinucigașe, Julienne! îmi reproșează David, apucându-mă de braț pentru a mă târî spre ieșire. Tatăl tău știe că ești aici?
— Știe că am ieșit din casă, se pune? încerc să mă zbat pentru a mă elibera, dar forța mea nu se compară cu a lui David.
— Nu! Cu ce ai venit până aici?
— Cu mașina. Am lăsat-o lângă parcul Randy, dar mă pot duce și singură acolo! exclam, reușind să mă eliberez din strânsoare abia când ieșim din acel loc.
— Nici nu ai idee ce zici! îmi reproșează, oprindu-se în fața mea. Tu vezi ce se întâmplă aici, Julienne? Asta e realitate! În grămadă aceea de cadavre erau și victimele de aseară! Oamenii chiar sunt omorâți zilnic în orașul ăsta, așa că nu te mai juca cu focul. Ai șanse destul de mari să arzi, la propriu!
Nu îi răspund.
O parte din mine dorește să se întoarcă pentru a vedea cum vor arde acele cadavre, însă o alta se simte cu adevărat ușurată că David m-a scos de acolo înainte de asta. Nu sunt sigură dacă aș fi putut rezista să mă uit cum atâtea trupuri sunt mistuite de flăcări, în ciuda faptului că încerc să fiu puternică.
David mă conduce până la mașină, unde, spre disperarea mea, se așază la volan și mă obligă să rămân pe bancheta din dreapta. Captivă în propria mașină, ironic.
Drumul spre casă este o adevărată tortură. David îmi ține o altă lectură despre cât de nesăbuită sunt și despre pericolul la care m-am supus când am părăsit casa atât de devreme. Desigur, nu-i acord prea multă atenție. Nu are dreptate.
Când, în sfârșit, ajungem în fața casei, insistă să intre pentru a vorbi cu tata. Știu că, mai devreme sau mai târziu, oricum îi va zice despre „ieșirea" mea, așa că nu încerc să-l opresc.
Înaintăm în casă, până în bucătărie, de unde se aud voci. Kyle și mama stau la masă și savurează fiecare câte un bol de cereale, fapt ce mă determină să răsuflu ușurată. Mama este mult mai temperată decât tata, ea nu va țipa la mine... prea mult.
— Adeline! exclamă David, determinând-o să-și ridice ochii spre noi.
— Julienne! mama sare de pe scaun și vine în grabă spre mine. Unde Dumnezeule ai umblat?
— În parcul Randy.
— Și apoi la locul de ars! mă completează David, de parcă și-ar dori să intru în belele. Am spus că vreau să fiu adult? Nu. M-am răzgândit. Adulții sunt mai pârâcioși decât copiii, vreau doar să fiu tratată ca unul fără a fi nevoită vreodată să devin unul.
Kyle, care privește confuz la întreaga scenă, își mută atenția asupra mea cu un zâmbet larg pe buze.
— Ai văzut cum sunt arse creaturile, Julie?
— Nu am--
— Este plin de umbre ale nopții, Adeline! mă întrerupe David, părând mai mult decât supărat pentru ieșirea mea. Baruri, case, tuneluri, peste tot. Știi că dimineața nu se umblă pe străzi!
Mama își freacă tâmpla cu două degete.
— Ai promis că nu vei părăsi casa, Julie.
— Noaptea, am promis că nu voi părăsi casa noaptea! o corectez. Și în plus, nu înțeleg care este problema dacă ies, nu sunt vampirii pe străzi.
— Nu contează! David își mijește ochii spre mine. Până nu sunt curățate toate ascunzătorile cunoscute, nu se iese din casă, în special dacă nu ești antrenată!
— Kyle, mama se întoarce spre fratele meu, care ascultă discuția inexpresiv. Du-te sus să te pregătești, domnul Jonson va ajunge în câteva minute să te ia.
Kyle se ridică de la masă și iese din bucătărie fără a protesta. Probabil și-a dat seama că mama e supărată. Mi-aș dori să-l urmez și să-mi iau tălpășița înainte de a fi certată, însă am de gând să-mi asum consecințele faptelor mele, chiar dacă consider că nu am făcut nimic greșit.
— Acum ai scăpat cu viață, însă nu ai idee câți oameni au murit din cauza încăpățânării, Julie, îmi zice mama pe o tonalitate mai calmă. De ce nu înțelegi că noi îți vrem doar binele?
— Înțeleg asta, dar nu m-am gândit că veți face atâta tam-tam fiindcă am ieșit ziua din casă.
— Nu era nicio problemă dacă ieșeai ziua, dar tu ai ieșit dimineața! mă corectează, încrucișându-și brațele la piept. Străzile abia au început să fie curățate de cadavre, Julie, nu este sigur să ieși la ora asta.
— Sau cel puțin nu până nu-ți vei termina antrenamentele, o completează David.
— Asta s-ar putea să nu fie prea curând, oftez.
— Ce vrei să spui?
— Jonson a zis că nu o poate primi la antrenamentele de zi, îl lămurește mama, inspirând adânc. Nu cunoaștem niciun alt antrenor în care să avem pe deplin încredere.
— De ce nu o antrenează Richard?
— Știi bine că nu are nici răbdarea și nici timpul necesar. Aș face-o eu, dar nu cred că îi pot oferi un antrenament îndeajuns de bun.
— Atunci te pot antrena eu, Julienne.
Mă întorc uimită spre David.
Omul ăsta e la fel de strict precum părinții mei, ideea de a sta cu el mai multe ore pe zi mă îngrozește.
— Mulțumesc, dar nu e necesar să--
— Ți-am rămâne veșnic îndatorați! mă întrerupe mama, răsuflând ușurată. Dar ești sigur că ai atâta răbdare?
— L-am antrenat pe fiul meu obsedat de jocuri video, deci, da, răbdarea este unul dintre punctele mele forte, Adeline.
Mama chicotește.
— Așa e. Dacă Warren a ajuns să lupte cum o face acum, înseamnă că și Julie are o șansă.
— Dar credeam că ai spus că pot alege când să-mi încep antrenamentele! protestez, dorind să am un cuvânt în această discuție. Până la urmă mă implică în mod direct.
— Și eu credeam că ești îndeajuns de responsabilă încât să înțelegi că nu se iese din casă, dar, aparent, amândouă ne-am înșelat! Cu cât le începi mai repede, cu atât mai bine, Julie!
Îmi mijesc ochii spre ea, abținându-mă cu greu să nu mai comentez. Nu vreau să-i dau dreptate, dar știu că, într-o oarecare măsură, are.
Sunt o persoană curioasă, așa că probabil nu voi rămâne în casă în ciuda promisiunilor pe care le fac. Antrenamentele cu David m-ar putea ajuta să supraviețuiesc în caz că mă mai lovește vreo idee trăsnită.
— Bine, cedez într-un final, privind spre David. Mă voi antrena cu dumneavoastră.