Nu ştiam încotro mă îndrept. Acaparată de teamă, alergam prin întuneric, într-o încercare disperată de a scăpa de numărul tot mai mare de persone care mă urmăreau.
Ştiam că e un vis. Trebuia sa fie. Însă nu-l puteam controla. Ca de obicei, tot ceea ce trebuia să fac era sa ma ascund in intuneric. Desi ma gaseau, acolo era singurul loc in care nu-si puteau da seama cine sunt, unde nu ma puteau atinge. Era de parca o forta dincolo de tangibil - o puterea neinteleasa, pe care nu o vedeam, dar o simteam cum pluteste in aer- ii arunca departe, atunci cand incercau sa se apropie prea mult de mine. Si mai era si el. Tipul inalt cu ochii albastri,singurul care nu ma speria si imi oferea un sentiment de siguranta.
Iar faptul ca intunericul parea sa ma protejeze, ma inspaimanta de-a dreptul, amplificandu-mi toate temerile. Si uram asta, pe cat de mult uram faptul ca nu stiam ce se intampla cu mine.
Iar cand credeam nu se poate mai rau,lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura, cand m-am trezit într-o noapte cu matusa Meya la mine în camera.
- Ce cauti aici ? M-am uitat la ceasul de pe noptiera. Ma bucur sa te vad, dar e 2 noaptea. Și nu puteai să anunți și tu înainte să aprinzi lumina? I-am spus,ducandu-mi mana la ochi.
- Trebuie sa vorbim.
- Acum? Stiu ca esti certata cu parintii mei,dar nu iti puteai alege o ora mai normala?
- Doar asculta-ma.
. Parea destul de agitata. Isi misca mainile intruna.
- Vorbeste cu ai mei, am bolborosit. Lasa-ma sa dorm.
Pătura de pe mine s-a dat singura la o parte. Singura! N-am vazut-o pe Meya miscandu-se din loc.
Abia atunci am realizat ca treaba nu statea prea bine. Somnul mi-a disparut instantaneu.
Ceva se intampla.
- Imbraca-te. Trebuie sa vii cu mine.
Am privit-o oarecum nedumerita. Totusi era 2 noaptea.
- Ai tai au tot incercat sa te tina departe de mine pentru ca suntem la fel. Nu-mi pot lasa insa nepoata la nevoie. Nu-mi spune ca nu esti curioasa sa afli mai multe despre tine, micuta vrajitoare?
Am tresarit cand usile de la dulap s-au deschis in surdina. Singure. Hainele si o parte din lucrurile mele au zburat intr-un geamantan care nu era al meu si in nici intr-un minut, bagajul meu era gata.
Am privit toata scena, socata, incapabila sa-mi dau seama daca visam sau nu. Totul se desfasura mult prea repede pentru a putea intelege ceva.
- Dar... e imposibil, am soptit cu vocea tremuranda.
- Totul e posibil, s-a auzit o voce in spatele meu.
Se pare ca Meya nu era singura. O tipa, cred ca de-o varsta cu mine imi invada si ea intimitatea. Inalta si supla. Parul tuns pana la umeri, drept si foarte negru, fata triunghiulară și ochii de culoarea părului.
- Tu cine mai esti? am intrebat revoltata.
- Christine, parca am spus sa astepti in masina.
Ce voia matusa? Sa fug impreuna cu ea? Sa-mi parasesc parinti si... Nici gand. Mi-am dat seama ca nu o cunosteam indeajuns de bine pe femeia asta,astfel incat sa am prea multa incredere in ea. Iar tipa zambea intr-una .Era atât de bine dispusă și emana atâta energie, încât mă enerva.
M-am indreptat spre usa.
- Nu vin nicaieri cu tine.
- Parca ai spus ca o sa fie usor de convins. Grabeste-te, doar nu vrei sa se inchida...
O privire ii arunca matusa Meya si tipa isi si inchise gura.
Am tipat cat am putut de tare și părinții mei si-au facut imediat aparitia in camera. Nu au parut atat de surprinsi s-o vada pe matusa - de parca s-ar fi asteptat la asta. Se asteptau?
- Ia-ti ascuns totul, spuse matusa. Si nu fusese o intrebare.
- Mi-au spus tot ce trebuie sa stiu, am intervenit. Tipa de langa matusa, parea extrem de amuzata. Ti se pare ca asta e un spectacol? A incetat sa mai rada si s-a uitat la mine cu intelegere. Nu aveam nevoie de asa ceva. Pleaca! Doar plecati amandoua!
Nu s-au miscat din loc.
- Ce vrei de fapt? Ce urmaresti? Du-te inapoi de unde ai venit, i-a spus tata pe cel mai rece ton pe care-l auzisem vreodata. Pentru prima data când îl văd străduindu-se să-și păstreze calmul. Nu-ti ajunge cate ai facut? Nu o sa te lasam sa te folosesti de Kate pentru scopurile tale personale. E mult prea importanta pentru a o lasa sa...
Si a urmat o discutie lunga, in contradictoriu, pe seama "cine ma merita mai mult si cine nu". Nu am reusit insa sa tin pasul. Mă durea capul atât de tare, încât n-am mai putut să mă concentrez pe altceva.
- Despre ce adevar tot vorbiti? am intrebat la un moment dat, satula sa tot aud cuvantul "adevar". Nici nu stiu care dintre ei il folosise ultima data.
- Sa nu indraznesti, o ameninta mama.
- E alegerea ei, spuse calma matusa.
- Mai bine nu, intervei tipa. Uita-te la ea. Nu arată prea bine.
- Am spus deja ca nu plec nicaieri cu tine, am intervenit.
- Sunt sigura ca dupa ce o sa asculti ce am de zis, iti vei schimba decizia. Daca vii cu mine iti voi spune tot adevarul si te voi ajuta. Daca ramai aici vei continua sa traiesti in minciuna.
- Te rog, spuse mama cu lacrimile in ochi.
Ascultam nedumerita, incercand sa-mi dau seama ce se intampla. Apoi iar au inceput sa tipe unul la altul pana in momentul in care doua cuvinte mi-au ajuns la ureche. Doua cuvinte care aveau sa schimbe totul.
- Sun... sunt ... innn... infiata?
Abia am reusit sa deschid gura pentru a sopti cuvintele. Impleticindu-ma, m-am indepartat de ai mei. M-am uitat in ochii lor si i-am implorat sa-mi spuna ca este o minciuna,însa niciunul nu a scos un cuvant.
Matusa Meya imi aratase trei rezultatele ADN. Nu era nicio compatibilitate intre al meu si al parintilor mei. Ultimul era al ei. Conform ADN-ului,Meya era intr-adevar matusa mea. Nu e de mirare ca parintii mei nu o voiau in preajma mea. Le era frica sa nu imi spuna adevarul.Stiau cat urasc minciuna. De ce nu fusesera sinceri cu mine de la inceput?
Si totul s-a naruit intr-o seara. O alta nenorocita de seara care avea sa schimbe totul.
Stiam ca nu sunt in stare sa iau o decizie corecta acum,dar simteam nevoia sa sa evadez. Dominata de resentimente și de impulsul momentului, am plecat cu matusa Meya, fara a mai privi in urma mea. Nu am mai tinut cont de lacrimile si cuvintele lor
Si totul... viata mea... sa scurs incet... incet... asemeni grauntilor de nisip ale unei clepsidre, numai pentru a lasa o mare goliciune in urma ei.
Intorcand clepsidra - mult prea repede si fara sa ma gandesc la repercursiuni -m-am hotarat sa urmez un alt drum - unul nou - intrucat drumul spre care crezusem atatia ani ca aveam sa pornesc era inchis acum pentru mine. Daca va fi cel bun, doar nisipul fin care se scurge la fel de incet imi va arata raspunsul.
Si uite asa m-am trezit intr-o masina necunoscuta, alaturi de matusa Meya, Christine si Edward,fiul ei.
- Am crezut ca nu mai veniti. Verisoaroooo,spuse oferindu-mi un zambet larg,nu ai idee cat de dor mi-a fost de tine.
Fusesem foarte apropiati in copilarie, si fusese cel mai bun sfatuitor al meu in adolescenta, cand liceul fusese un chin,dar nu il mai vazusem de doi ani de zile.
- Si eu ma bucur sa te vad,i-am spus,incercand sa mimez un zambet.
Nu aveam chef să fac conversație. M-am ghemuit langa fereastra si am privit absenta strada atat de familiara, stingandu-se in urma mea.
-Mergi si tu mai repede. Avem totusi un zbor de prins, spuse tipa.
Mergem cu avionul? am vrut sa intreb, dar vocea mea nu a reusit sa scoata niciun cuvant. Unde mergem? am incercat sa intreb iar. In zadar.
- Cum se mai simte? am auzit vocea matusii.
- Cred ca o ajuta calmantul pe care i l-ai dat. Aaaa... cum ai de gand sa ajungem pe insula? Pentru ca daca se inchide portalul...
- Chris, o striga Edward putin mai tare decat ar fi trebuit. Stii ca-mi datorezi douazeci de euro nu? Si cam am nevoie de ei maine seara.
- Chiar trebuia sa aduci vorba despre asta acum?
- Mersi Ed, adauga matusa, destul de incet. Uneori Christine uita cand ar trebui sa taca.
- Aaa... scuze?
Mi-am infasurat jacheta, si mi-am pus-o sub cap, pe post de perna improvizata. M-am foit putin pana mi-am gasit o pozitie mai confortabila si am inchis ochii. Am stat așa,nemișcata, coplesita de avalansa de sentimente intensificate de imaginea dezolanta a singuratatii si nepasarii.
Evadarea mea se infaptuise. Avea ea oare sa fie fara intoarcere?
Katelyn Lambert,cum ai ajuns tu in situatia asta ? M-am mustrat singura. La 21 de ani, ma asteptasem ca viata mea sa fie total diferita. Sau cel putin, sa fiu o studenta normala la biologie. Pana nu de mult, eram inconjurata mereu de prieteni... sau ma rog... cei care credeam ca-mi sunt prieteni. Fete pline de invidie, care probabil isi doreau sa dispar undeva departe. Genul de persoane mult prea preocupate de felul in care arata, pentru a le pasa si cu adevarat de altcineva, in afara propriei persone. Da, eram si eu una dintre acei egocentrici.
Majoritatea baietilor vedeau in mine doar tipa buna, cu un corp zvelt, picioare lungi si bine conturate si cu niste sani frumosi. Parul lung pana la mijloc si putin ondulat de un blond criant, fata ovala si ochii mari de un verde intens, care se preschimbau intr-un albastru cu tente de violet in razele soarelui. Tipa pe care voiau neaparat s-o aiba. Imi placea sa fiu in centrul atentiei. Le raspundeam baietilor la flirt - dar numai celor care aratau bine - si totul se rezuma la asta. Nimic mai mult.
Acum treburile s-au schimbat. Eu m-am schimbat. Cand privesc in urma, am impresia ca in amintirile mele si-a cladit locul o straina. Si pentru a realiza asta, a trebuit sa iau parte la toate lucrurile ciudate care mi s-au intamplat.
Nu suportam cand parintii mei aveau grija sa-mi reaminteasca aproape in fiecare zi faptul ca sunt altfel. Uram numai sa aud cuvintele "special" si "diferit".
Ce poate fi special la faptul ca nu te mai recunosti? Visele. Durerile de cap - uneori parca de nestavilit. Schimbarile mele bruste de comportament. Vulnerabilitatea sentimentelor mele. De la starea de iritare trec imediat la cea normala si invers. Cand sunt nervoasa, ma exteriorizez si imi vars nervi pe oricine ar fi langa mine in momentul respectiv. Iar vremea incepe si ea s-o ia razna. Norii greoi apar imediat si cerul se intuneca. Fulgerele sunt mult prea aproape, in timp ce tunetele se aud din departare. Vantul incepe sa bata tare. Iar cand imi revin, vremea se linisteste si ea. De cele mai multe ori cand plang, afara se intampla sa ploua. Probabil ca este doar o coincidenta. Adica... trebuie sa fie o coincidenta!
Natura ma intelege,de parcă ar reactiona la tot ceea ce simt, iar asta ma scoate din minti - uneori. Apoi mai sunt persoanele pe care nu le stiu, dar de fapt le-am mai vazut. Lucruri de care sunt sigura ca o sa se intample intr-un anumit fel. Si stiu ca este mai mult decat un deja-vu.
Si nu in ultimul rand,este amintirea acelei nenorocite de nopti de martie-de acum cinci luni-care a schimbat totul.
Eram la o petrecere data de James, fostul meu coleg de grupă. Un tip egoist, răsfățat și plin de bani. Parintii lui erau plecati la Paris, pentru nu stiu ce intalnire foarte importanta de afaceri, asa ca aveam toata casa la dispozitie.
Cand am ajuns acolo, am constatat surprinsa ca el era singurul pe care-l stiam,asa ca am dat sa fac stanga-imprejur. James m-a oprit si am inceput sa ne certam,iar cand m-a cuprins de mijloc si m-a tras langa el,ceva s-a intamplat. M-a impins cu atata forta, incat daca nu ma prindea un tip, aterizam direct pe jos.M-a privit cuprins de spaima si repulsie.
- Ochii tai.. spuse.
Iar in clipa urmatoare cazu in genunchi,nefiind in stare sa-si termine propozitia. Lumea a inceput sa se stranga in jurul nostru. M-am panicat. Nu puteam gandi rational. Fir-ar sa fie! Speriata. am fugit de acolo.
Pot spune ca acela a fost momentul decisiv care a dus la schimbarea mea. La fel si pentru James. Aceea seara a fost ultima in care il vazusem si totodata singura pe care o voi tine doar pentru mine. De atunci m-am intrebat mereu ce vazuse James in ochii mei de il speriase atat de tare si cum reusisem sa il ranesc doar printr-o simpla atingere.
Ca de fiecare data, m-am cutremurat iar la aceasta amintire trista, pe care voiam atat de mult s-o uit; insa ea continua sa se agate cu disperare de mine.
Adevarul este ca pe cat de mult imi dorisem sa aflu motivul schimbarilor din viata mea, pe atat de mult imi fusese frica de ceea ce-as putea sa aflu. Da stiu... e ilar si totodata dezolant gandul de a fi inspaimantat de propia persoana. Oricat de mult incercam sa neg adevarul, el era chiar langa mine. Si urasc,urasc faptul ca exista o parte din mine care se bucura pentru că sunt o ciudata.
Din pacate am ajuns sa descopar cum forta gandurilor iti dezvaluie brusc ca omul poate gandi simultan doua lucruri care se bat cap in cap. De parcă ai fi impartita intre doua persoane cu sentimente si aspiratii diferite, mereu in contradictoriu.
Solutia nu era negarea, ci acceptarea. Mereu m-am intrebat daca voi avea de realizat ceva important in viata - ceva special. Nu m-am asteptat insa sa ma transform intr-o ciudata...ma rog..vrajitoare. Monotonia vietii suna destul de bine acum pentru mine.
Recunosc. Sunt inspaimantata de-a dreptul! Fir-ar sa fie! Dar nu trebuie sa ma las condusa de frica.
Primul pas pentru a trece mai departe vine atunci cand iti dai seama in sfarsit de ceea ce simti si ai puterea sa accepti asta, oricat de mare ar fi apasarea din piept.. Ai nevoie sa inveti din propriile greseli, indiferent de cat de multe ori vei cadea. Pentru ca numai asa vei ajunge tu, in cea mai buna varianta.
Pentru ca in viata, de oricat de mult ori cazi, trebuie sa inveti sa te ridici singur.
Noua deviză: Asculta! Accepta! Lupta!
Nu poti fugi de ceea ce esti! Mi-am spus cu un gram de optimism,apoi am oftat gandindu-ma la parintii mei.
- Am ajuns Kate, m-a trezit o voce calda din starea dintre somn si trezie in care eram.
Mi-am luat jacheta pe mine si am coborat din masina. Am privit aeroportul mare din fata mea, intrebandu-ma daca era bine sau nu ceea ce faceam.
- Unde mergem?
- Grecia, insula Creta, raspunse entuziasmata Christine
Atat de departe de casa...Am incercat sa-mi dreg glasul.
- Nu stiam ca locuiesti acolo...
- Nu locuiesc acolo scumpo. Si nici unde credeai tu ca stau. Asta sa stii ca ma lumineaza, matusa. Din Corfu ne vom indrepta catre un loc minunat, de care nu ai auzit niciodata.
- E secret, interveni Christine. Nimeni - in afara de locuitorii insulei,evident - nu stie de existenta ei.
- Ce e asta? Glumesti, nu? am intervenit imediat cu un comentariu rautacios. Nu exista nicio insula in Marea Mediterana de care oamenii sa nu stie.
- Asa cum nu exista nici magie, completa repede Christine.
Mai puteam spune ceva?
Am dormit pe tot parcursul zborului, nerezistand in fata oboselii.
Când am ajuns în Corfu, am sperat ca avea sa ia sfarsit graba noastra,insa s-a dovedit a fi exact contrariul.
- Meya, nu mai avem mult timp, tot repeta Christine inca de cand am coborat din avion, cu toate ca intelesesem toti din prima - desi eu nu aveam nici cea mai vaga idee pe ce se baza toata aceasta fuga.
Cum am coborat din taxi,am simtit imediat briza marii, impreuna cu mirosul ei specific si atat de linistitor.
Christine o lua inainte cu Edward.
- Si tot nu inteleg motivul grabei, am bombanit destul de tare, astfel incat sa ma asigur ca ma aud si cei doi din fata.
- Promit sa-ti spun totul de indata ce ajungem.
- Mai repede, striga Christine.
Am ajuns pe un mic vaporas, care lasa marea mult prea tulbure in urma sa, cu toate ca nu mi se parea ca merge cu o viteza foarte mare. "Magie", fusese raspunsul matusii. Cu toate ca eram foarte curioasa, n-am insistat asupra subiectului.
Am incercat sa nu ma gandesc la faptul ca eram inconjurata de apa. Nu eram o inotatoare prea buna. Iar sa fiu pe mare, indreptandu-ma spre... nicaieri? ma inspaimanta teribil.
Doua perechi de ochi s-au intors catre mine.
- Ce tot faci? au spus Christine si Edward la unison.
- Nu fac nimic? i-am luat in zeflemea.
S-au uitat urat la mine.
- Ce e?
Chiar nu faceam nimic. Stateam ghemuita intr-un colt, concentrata pe alungarea gandurilor negative.
- Esti mult prea linistita, spuse Christine.
- Voua niciodata nu va convine nimic? Am incercat sa ma ridica in picioare, vrand sa le intorc spatele si sa ma asez in alta parte, insa m-a cuprins imediat ameteala.
- Are rau de mare. Iar voi doi termiti cu comentariile si lasati-o in pace.
- Dar n-am spus nimic, au ripostat.
- Nu... adica nu am rau de mare.
- Asa.. sigur. Si nici eu...
- Christine Ebenzer! , striga matusa la ea.
- E ceva in neregula cu locul asta. Am un sentiment foarte neplacut. O senzatie stranie, care-mi da o adevarata durere de cap. Neliniste si frica si...
- Ai incredere in mine? Vocea atat de calda a matusii,avu imediat un efect linistitor asupra mea. Asculta-ma... Imi lua palmele intr-ale sale. Inteleg cum te simti. Stiu prin ce treci. Acum esti si obosita si e totul mult prea nou, iar lucrurile decurg mult prea repede. In timp o sa fie mai usor.. Nu este absolut nimic in neregula cu locul inspre care ne indreptam. Acolo te-ai nascut, scumpa mea Kate...
M-am abtinut sa nu oftez. In cele din urma mi-am dres grasul.
- Nu inteleg, am spus contrariata. Unde este locul asta? Mai nou aflu ca m-am nascut pe cine stie ce insula pustie - aparent inexistenta...
- Kate, uita-te acolo, imi arata matusa cu mana inspre mare.
- Ce te astepti sa vad?
- Uita-te mai atenta, insista.
- Nimic..
- Serios scumpo? Chiar nu vezi?
Ok.. Acum isi bate joc de mine?
- Imi pare rau matusa. Am uitat sa-mi iau ochelarii cu ultra-vedere la mine...
- Uita-te mai atent, insista.
Nervoasa, mi-am incrucisat bratele la piept.
-Scumpo...
- Serios Meya? Serios..? Si nu-mi mai spune scumpo! m-am rastit la ea.
M-a lasat in pace. Iar apoi aceea senzatie stranie si-a facut reaparitia. Am tresarit, simtind cum frigul imi invadeaza fiecare parte a corpului. Era de parcă m-as fi aflat in mijlocul unei furtuni de zapada. Vantul, aparent inexistent batea atat de puternic, incat imi era foarte greu sa respir. Imi era atat de frig, incat nu puteam sa ma misc.
Si deodata totul a disparut. Si la fel si aceea senzatie stranie amplificata de greata. Puteam sa-mi simt corpul si sa respir iar.
- Ce a fost asta? Si nu-mi spuneti ca voi nu ati simtit nimic, pentru ca oricat de nebuna ma credeti, durerea provocata de frig a fost prezenta. Prea prezenta, fie ea si pentru cateva secunde - care s-au scurs mult prea greu.
-Tocmai am trecut printr-un portal magic. Fiind prima oară pentru tine, e normal sa iti dea o senzatie nu tocmai placuta,imi raspunse matusa. Pe insula Kaeillindor s-a nascut magia, aici se afla esenta ei. Portalul a fost creat pentru a o proteja. De aceea oamenii nu stiu de existenta ei. Nu o pot vedea.
-Adica suntem intr-o alta dimensiune? Am intrebat nelamurita.
Au inceput cu totii sa rada. Ce era asa de amuzant?
-Nu scumpo. Gandeste te ca esti intr-o pestera. Ca sa ajungi la iesire, depinde de drumul pe care o iei. Fiecare drum este ca un portal si te duce intr-un loc sau altul. Mai devreme, iti aratam lumina slab aurie care se vedea venind dinspre portal. Trebuia sa te uiti cu atentie si sa stii exact unde sa privesti pentru a o vedea. In plus, portalul e inconjurat de vraji de protectie. Ai inteles acum?
-Cred ca da, desi inca imi este destul de greu sa asimilez toate astea. Continui sa ma gandesc ca ma voi trezi din vis intr-un moment sau altul.
Cand am ajuns la țărm,am coborat mult prea repede din vapor - si probabil as fi plonjat direct in apa daca nu m-ar fi prins Edward la timp.
- Mersi...
Ma simteam ca o fetita , mult prea fericita, pentru ca a primit jucaria mult dorita. Nisipul fin si moale imi gadila talpile, iar parul imi flutura in bataia vantului, suvite groase acoperindu-mi fata. M-am asezat apoi cu spatele pe nisip si dupa ce am incercat sa descifrez formele a catorva nori, am inchis ochii, profitand de aceea liniste interioara. Era ciudat. Eram mai rău decât un copil în ceea ce privea schimbările mele bruște de comportament.
- Cine esti si ce-ai facut cu Katelin? M-a întrebat Christine.
-M-ai speriat, i-am spus tresarind. Si hei... nu ma cunosti.
Mi-a dat mana sa ma ajute sa ma ridic și m-am scuturat de nisip.
- Hai sa mergem. Mor de foame, se vaicari Edward.
- Sa mergem unde? nu vad nimic ce aduce a civilizatie
- Deocamdata bucura-te de peisaj, Kate.