Iar acum aștept, din nou. Aștept să aflu, să știu, așa cum întregul regat fierbe să afle, care este adevăratul rege al Angliei, adevăratul nostru monarh, omul pe care oamenii îl vor întâmpina cu urale și pe care îl vor aclama din clipa în care va păși pe poarta Londrei; cine va fi oșteanul care își va ocupa tronul, care va fi izvorul tuturor bogățiilor și favorurilor și a cărui oștire va cea fi răsplătită. Bârfele ajung târziu în Northamptonshire, care ne spun că nordul a fost îndepărtat, nu foarte departe de Hexham și că întregul câmp e plin de leșuri, că râurile au devenit roșii și că oamenii și-au abandonat gospodăriile de spaimă, că țăranii și-au zăvorit porțile și ferestrele. Ezit în prag. Vreau să știu sfârșitul, nu detaliile! Toți am crescut într-un tărâm atât de zdruncinat de sine însuși și de necruțător față de proprii semeni, încât pare că cele mai infame crime au prins viață numai prin puterea dorinței. Nu e nevoie să vezi ca să îi cunoști înfățișarea. Anglia cară în spate o succesiune lungă de bătălii care nu pare să se termine degrabă. Toată lumea care e englez a întâmpinat greutatea traiului într-o țară dezbinată, toată lumea a pierdut o rudă apropiată, un părinte care nutrește, un frate sau o soră care trebuia să își urmeze cursul în lume sau un fiu iubit care nu s-a mai întors acasă de la război. Armatele și semeșalii bâjbâie în poziție de atac, așteptând cu tot mai multă nerăbdare solda; bărbații și comandanții lor sunt epuizați și încearcă să se regrupeze, recrutând și instruind bărbații în marș. Toată lumea își amintește cum războaiele ne-au divizat țara, ne-au distrus prosperitatea, ne-au devastat câmpurile, ne-au obligat nemilos să plătim biruri, au întors frate contra frate, văr contra văr, tată contra fiu; englezii au devenit năuci și posaci față de orice străin, căci ei par să ne fi jefuit și jupuit, luându-ne încrederea și siguranța în suveranul nostru slab de minte. Anglia e încărcată cu istorisiri nefericite, cu războinici ce mor pe eșafodul propriei țări, sufocați de propria ambiție, cu femei rămase văduve ce fug pentru viața lor în sanctuar, agățându-se de altarele bisericilor, cu copiii lor rămași orfani de tată care nu pot face nimic să îndrepte situația. Norodul așteaptă un rege triumfător și avut, care va cârmui regatul cu atâta fermitate și dreptate, unul care să pună capăt tuturor patimilor, care ne va liniști și ne va mângâia și a cărui domnie ne va salva ogoarele — acum și de-a pururi.
Ajung să vorbească și despre deznodământ. Ei spun că armata regelui Edward a mărșăluit spre Hexham cu atâta dibăcie și putere încât forțele nefericite ale regelui Henric au rupt-o la goană, cerând adăpost în gospodăriile vecine sau ascunzându-se în mlaștinile reci și sângeroase ale nordului. Edmund Somerset, căpitanul forțelor Lancaster, a scăpat pe timp de noapte ca un câine nefericit, străbătând pământurile pe jos, desculț, ca un sărac și numai în cămașă de noapte. Ce câștig! Forțele armatei Lancaster au fost dirijate de însuși Henric, piosul, bietul, slabul și blajinul rege Henric, care la viața lui și în lunga și dezastruoasă lui domnie nu a participat vreodată la o bătălie reală, nici nu a văzut sau a simțit gustul masacrului, nici măcar de la depărtare, iar acum își gustă cu amărăciune înfrângerea, în armura lui lustruită de parcă fi din argint, o păpușă scumpă cu un preț pus pe capul ei. S-a retras la Castelul Whitehall, abătut și mohorât, alături de mica lui gardă de străjeri care i-a mai rămas loială, cântărind în minte unde să fugă și unde să se mai ascundă, pentru propria lui siguranță.
Soția lui, regina Margareta d'Anjou a fugit înapoi în Scoția cu scumpul ei moștenitor, prințul Edward. Este învinsă, soțul ei este învins iar cauza ei a fost zdrobită sub copitele metalice ale cailor regelui Edward. Însă acesta nu va fi sfârșitul, mă tem. De bună seamă că asta nu o va face să cedeze — va complota neobosit, plănuind și strângând bani și oaste pentru ziua în care, nădăjduiește ea, se va întoarce înapoi pe meleagurile umede ale Angliei ca să șadă iarăși pe tronul de marmură, înghețat, pe care stăruie să îl numească încă al ei. Nu se va opri până când soțul ei nu este mort, până când fiul ei nu este mort iar leii aurii de pe stindardele ei roșii nu se vor decolora și rupe — numai atunci își va pierde cauza și dreptul la tron. Dumnezeu să o binecuvânteze, ar spune mama.
Asta înseamnă să pășești înaintea tuturor, să fii prima doamnă din regat, să fii regina Angliei. Vremurile zilelor noastre sunt șubrede, împânzite de primejdii, briganzi și neliniști. Așa a trăit prima doamnă a Casei de Lancaster vreme de zece ani, cât timp a condus în locul soțului ei, urmându-și propriul sfat și adâncindu-se în trufie și înecându-se în răzmerițe, până când Henric a devenit bolnav, un conducător nebun, inapt de conducere ca un vițel, iar țara a rămas în mâinile ei fragile și mici, lacome, ce nu încetau să mai împartă onoruri și să fure birouri de la oamenii de ispravă ca să își răsplătească prietenii de nimic, toți bărbați ieșiți din obscuritate și cu vino-n-coace, sfetnici diabolici ce ne-au pierdut toate pământurile și drepturile în Franța. Țara tremura, tot mai săracă sub pasul pintenilor ei din fir de aur, zgâriată sub trena ei lungă care zvâcnea precum coada unei pisici furioase. Toți lupii au fost împrăștiați prin gospodării și ogoare, toți sub comanda ei, asuprind și călcând țăranii în picioare.
Acum va fi la fel. Dacă Edward se va întoarce și mă va recunoaște drept soția și regina lui, va fi la fel și pentru mine. Voi fi nevoită să ascult toate mârșăviile nobililor, să mă supun poruncii regelui, să fiu o soție înțelegătoare și fidelă, să mă arăt rodnică pentru a mulțumi norodul și pentru a asigura succesiunea bărbatului meu și să rămân neclintită în fața răzmerițelor ce se vor abate asupra noastră. Iar acum mi-e frică. Mă tem că poate nu voi avea parte de nimic din toate astea, că prevenirile lui Anthony se vor adeveri și că eu voi rămâne numai o femeie obișnuită, una dintre multele neghioabe care și-au aruncat onoarea în favoarea unei căsătorii prostești, una dintre sutele de neghioabe din Anglia care au așteptat la margine de drum, o văduvă naivă și nestatornică, purtând pata unei deșertăciuni.
Dacă se va întoarce înapoi la mine, așa cum mi-a făgăduit, tânărul pe care îl iubesc va fi suveranul unui regat nesigur, iar eu ar trebui să fiu pe măsura protocoalelor curții lui regești — o femeie puternică. Biata Margareta și-a pierdut camarazii cei mai de valoare pe care îi avea prin ordinul de trădare, și-a pierdut soțul într-o groapă a nebuniei și s-a trezit de una singură într-o Anglie condusă de vrăjmașul ei de moarte câtă vreme prințul ei nou-născut încă dormea în leagănul lui poleit cu aur. Nu vreau să mă gândesc la ce va trebui eu să pierd ca să urc pe tron.
Iar el se întoarce. Cu adevărat! Îmi trimite un sol tainic și îmi spune că a câștigat bătălia și că a spart asediul Castelului Bamburgh și că se va întoarce înapoi prin Northamptonshire, unde își va dizolva armata și va dori să cineze iarăși alături de noi iar apoi va pleca înapoi la Londra. În epistola cu sigiliul blazonului regal, îi spune tatei că va fi fericit și foarte recunoscător dacă îl vom mai putea găzdui o seară pentru cină câtă vreme oastea lui se va odihni înainte să se întoarcă în capitală. În nota privată adresată mie îmi spune că va rămâne la Stony Stratfford și că va veni să mă vadă la cabana de la Grafton, atunci când toată gospodăria va fi adormită. Nu îmi spune nimic mai mult. Nici o chemare la Londra, nici un cuvânt în plus față de statutul meu de nevastă sau de taina noastră. Totul a rămas așa cum a fost mereu: o taină.
Tatăl meu este foarte mulțumit de perspectivele vizitei unui învingător. Pe mama o strânge în brațe și o sărută pătimaș iar apoi iasă voios la vânătoare împreună cu frații mei, făgăduind că va aduce înapoi acasă cel mai mare vânat, demn de masa unui rege. Ea rămâne netulburată, zâmbindu-i cald și îndemnându-l să aducă acasă un mistreț, căci regele merită felicitat.
― Toată averea noastră e în mâinile sale acum, Richard! Regele Edward a cucerit întreaga țară iar toate ogoarele și fermele noastre sunt aici din porunca lui. Tot ce avem în stăpânire avem numai pentru că el ni le-a oferit. Avem propria noastră curte mică aici, dragul meu. Iar copiii noștri trebuie să aibă căsătorii avute ca să îmi poată dărui mulți nepoți!
― Ai rămas la fel de ambițioasă, Jacquetta! râde el cu sinceritate. Da, ne vom căsători copiii cu fii și fiicele nobililor din Northamptonshire sau din vecinătate. Vom avea propria noastră familiei, aici, scumpa mea. Asta dacă regele va îngădui — știu că va îngădui! Am luptat de partea lui iar acum avem favoarea lui!
Se uită la mine.
― Iar tu te vei căsători cu un bărbat bun și veți putea trăi aici, în Northamptonshire, alături de noi. Bag de seamă că ești favorita lui — altfel de ce ar mai veni, nu? — însă mă aștept de la tine să îți aduci aminte ce ți-am spus. Să rămâi loială neamului și cauzei tale. Nu ai voie să îi oferi mai mult decât un zâmbet frumos și o vorbă bună.
Surâsul de pe chipul lui e unul mulțumit. Mă tem să îi spun că am deja un soț și că el e pe drum și vine să mă vadă. Edward mi-a poruncit să țin legământul secret până când războiul trece și în Anglia se instalează iarăși pacea. De bună seamă că asta urmează, nu? De bună seamă că va veni el însuși și le va spune că sunt soția lui iar apoi mă va lua la Londra pentru încoronare. De altfel, de ce ar mai veni cu atâta zor ca să mă întâlnească?
― Cu Domnul înainte, Jacquetta!
― Amin, replică ea cu pioșenie.
Sfârșitul lunii mai, 1464
Atunci când vine, întâmpinat cu urale, cântece și cuvinte de felicitare, mama îl primește cu o reverență elegantă iar tata îi strânge mâna puternic ca să îl conducă la masa largă din sala de primire; eu mă încumet numai să zâmbesc. Zâmbesc și mă înclin în fața unui bărbat — unui rege — temerar și mândru de propriu-i câștig, iar el, neobosit, cuprins pe dată de vioiciune și căldură, copleșit câtuși de puțin de taina legăturii dintre noi, mă salută maiestuos, ca pe o doamnă onorabilă, favorita casei, fiica ducesei de Bedford, femeia care a ocupat o poziție frumoasă în înaltă curte Lancaster, nobilă prin naștere și rudă cu Casa regală a Burgundiei.
Nu îndrăznesc mai mult. Nu îndrăznesc să îl mai privesc și să mă minunez. Negreșit că flirtul se oprește aici; mi-e frică să îi întâlnesc privirea cenușie și să simt cum zâmbetul fermecător trece iute pe lângă mine. De bună seamă că mi-e teamă și că nu își va respecta făgăduiala față de mine, că m-a luat în derâdere, deși împarte pâinea la masa mea și îl veselesc în gospodăria părinților mei. Mă aștept ca el să spună ceva; mă aștept să se ridice cu hotărâre de pe jilț, să mă ia în brațe ca un iubit și să spună tuturor că sunt soția lui și respectiv regina Angliei. Mă aștept ca el să scuipe taina tot atât de ferm precum a și înfăptuit-o. Aștept și aștept și tot aștept, dar nu se face nici o strigare. Regele sporovăiește cu noi ca la o cină obișnuită; nimic din ce spune nu face să pară că ne-am căsătorit sau chiar că și-ar dori să mă recunoască în vreun fel. Uitătura nu îi rămâne ațintită asupra mea nici măcar pentru o clipă și mă face să cred că nici nu știe că exist. E precum ar fi plecat departe, într-o altă lume și nu s-ar mai întoarce vreodată înapoi. Mă simt ca și când aș fi închisă într-o boltă de sticlă și nu aș mai ajunge vreodată la el. Gândul că asta s-ar putea oricând adeveri — că tata va afla ce am înfăptuit pe la spatele lui, că mă va pune să mă plimb de-a lungul drumeagului numai în cămașă de noapte, purtând o lumânare blestemată în mână, ca o târfă, iar apoi mă va trimite să îmi trăiesc restul zilelor în mănăstire — mă înspăimântă atât de tare încât mă sprijin câteva clipe de speteaza jilțului ca să nu tremur. El pălăvrăgește neîncetat, precum ar fi un văr care a plecat în drumeții lungi prin toată creștinătatea și s-a întors să ne istorisească aventurile sale de la curțile marilor domni, cursul lumii și științele astronomilor, atât de absorbit de propriul gând, fără ca măcar să mă observe stând la numai un scaun depărtare. Pare într-adevăr o cină obișnuită; îi văd pe toți din sală veselindu-se ca la o sărbătoare — cu toate că cea adevărată încă e nerostită — și simt că nu îmi mai pot ascunde multă vreme frustrarea. Îmi doresc atât de fierbinte să mă pot ridica și să plec! Tata e vorbăreț și entuziasmat, mama este tăcută, zâmbitoare și foarte cochetă, frații mei sunt amuzați de glumele regelui iar surorile mele mai mici privesc uimite de pe jilțurile lor splendoarea bărbatului plin de vanitate, dar eu simt că dorul mă veștejește iar frica se revarsă peste mine ca un val de aer înghețat.
Cina este un succes, așa cum am fi nădăjduit să fie, așa cum ar fi trebuit să fie, cu familia noastră stând pe partea dreaptă, în tabăra norocoasă drept tovarăși ai puterii și avuției. Regele își ia rămas bun ca și cum s-ar întoarce pe drumeagul ce duce spre strada principală iar apoi spre Stony Stratfford. Își ia calul și pleacă la deal în jos, până ce nu îl mai pot vedea, ascuns cu totul de șerpuiala drumului secetos, răcit de umbrele trandafirii ce scad și se întind. Când mă întorc iarăși în casă, primul lucru pe care îl fac este să mă rog: mă rog pentru siguranța și pentru viitorul pe care craiul-nou de pe cer mi l-a așternut în noaptea de dinaintea nunții, implorându-l să mă ferească de osândirea unei vieți și reputații dezbinate. Rămân cu băieții mei până ce își spun rugăciunile de noapte bună, fiecare de un capăt al patului lor comun cu laterale înalte, îi sărut pe creștet iar apoi mă strecor iute din odaie. Aștept ca Margareta să adoarmă iar când sunt sigură, mă strecor din așternuturi, îmi scot inelul de cununie din buzunar, îmi îmbrac pelerina de călărie și cobor jos pe scara de lemn în spirală până la primul cat iar apoi la grajd, unde pajul mamei mă așteaptă deja.
Când ajung la cabană, îl văd întins peste așternuturi, îmbrăcat cu totul, cu cizmele din piele aruncate lângă pat, neglijent, și cu picioarele rășchirate. Când mă duc lângă el, mă cuprinde puternic cu brațul lui mare, fără nici o vorbă. Fac la fel. Nu îi spun nimic din ce m-ar putea face să par că nu am încredere în el. Frica s-a mai domolit. Îmi recunosc mie și lui Dumnezeu că în pofida a toate, ce poftesc cel mai mult e atingerea și sărutarea lui. Am stat despărțiți vreme de două săptămâni întregi iar dorința ce îi sclipește în ochi mă face să îmi doresc să aud numai cele mai dulci vorbe. Vocea lui răgușită devine Evanghelia pe care voiesc să o ascult zi după zi, noapte de noapte, necontenit. După ce facem dragoste, îmi sprijin capul în curbura dintre umăr și gât ca să îmi trec mâna peste burtă, răsuflând toate grijile pe care le-am avut de cărat pe umeri în ultima lună.
Zâmbetul lui este primul lucru pe care îl văd atunci când mă trezesc. Își întinde mâna și își ridică capul ca să mă pot cuibări aproape de el. Îmi îngrop chipul în pieptul lui iar parfumul cămășii de noapte îmi cuprinde simțurile. Rămânem nemișcați multă vreme, simțindu-ne răsuflarea unul altuia în valul de căldură ce pătrunde în odaie, cu lumina soarelui întinzându-se peste așternuturile noastre. Trupul lui e fierbinte sub atingerea ușoară a degetelor mele. Continuă să mă țină în brațe iar când mâna îmi alunecă peste umăr își deschide un ochi și se uită la mine fără să spună nimic, apoi se retrage cu blândețe, privindu-mă din capul oaselor. Mă învăluie cu ambele mâini de mijloc, studiindu-mă plin de curiozitate cu palma.
Îi îngădui, simțind fiorul dorinței pulsându-mi în pântec. Zâmbetul i se lățește pe buze și mă cuprinde la piept cu o mișcare iute, irezistibilă, alintându-și obrazul în cascada aurie a părului meu.
― Sfântă Fecioară, tu chiar ești cea mai frumoasă femeie din Anglia! îl aud râzând înfundat cu un huruit lângă ureche. Arăți precum o ondină din balade, știai asta? Ai o figură fină, cu pielea strălucitoare, ca de marmură, dar mătăsoasă precum catifeaua. Privirea ți-e azurie iar atingerea poate face orice bărbat să îți cadă la picioare.
Îmi sărută puntea umărului, gâtul, obrazul și gura, simțindu-i zâmbetul mulțumit pe buze. Își plimbă mâinile de-a lungul trupului meu, făcându-mă să îi simt căldura și dorința. Sprâncenele îi saltă bucuroase, dezvelindu-i privirea cenușie de sub cortina pleoapelor, băgând de seamă cum mă apropii de extaz când își înfige degetele în coapsele mele.
― Iar asta, Dumnezeule! Cât mă bucur că ești a mea; că ești femeia mea.
Mă strâmb, reținându-mi demnitatea zugrăvită pe chip, deopotrivă nădușită de patima trupească. De bună seamă că nu m-a luat de nevastă datorită frumuseții, nu?
― Iar părul tău! șoptește el ca pentru sine, uimit. Dezleagă-ți părul din împletitură, îmi poruncește, răsfiră-l ca să îl pot vedea.
După ce îl despletesc și îl las să curgă pe umeri într-o cascadă aurie, lui îi scăpă un șovăit profund, ținându-și picioarele împleticite cu ale mele. Într-o secundă e iarăși deasupra mea, abil, cu pielea coapsei mele arzând în căușul palmei sale mari.
Îmi lipesc mâinile de tăria pieptului, cu degetele răsfirate, dornică să îl înfrunt. Mă uit la el, el se uită la mine și între noi se instalează îndată încordarea. Îi simt firele de păr ridicându-se pe braț. Se încruntă când întreb:
― Când voi putea veni să trăiesc cu tine la Londra? Când mă vei înfățișa în fața tuturor drept soția ta?
Nu îmi răspunde, dar își ferește privirea de a mea cu o singură mișcare iute, roșu până în vârful urechilor. Părul îi alunecă peste față și îi umbrește expresia. Luat pe nepregătite, pe moment nu îmi înțelege întrebarea iar asprimea cu care se desprinde îmi face inima să se strângă de grijă. L-am mâniat? Trupul îi cade cu atâta bruschețe lângă mine că face patul să se cutremure.
― Încă puțină răbdare, replică Edward cu înverșunare. Nu e momentul bun!
Refuzul îi e atât de imediat încât mă face să socotesc că răspunsul a fost cumpănit încă de la început, mereu pregătit să fie rostit. Nu îi place discuția. Se îmbufnează; are gura strânsă de supărare, însă lipsit de dușmănie. Întoarce capul pe pernă, apoi se proptește într-un cot, stânjenit, țintuindu-mă cu privirea lui mare și întunecată. Continuă:
― Voiam să zic că mi-aș dori să te aduc la curte, mă lămurește el, dar mă tem că nu am spus încă nimănui. Nu am avut destul răgaz ca să mă pot sfătui cumsecade cu ei. Mă tem că nimeni nu știe de tine.
De ceea ce mă tem cel mai tare e faptul că s-ar putea să nici nu știe vreodată. Încerc să îmi înăbuș replica. Prin nimănui se referă la Richard Neville, contele de Warwick, mai-marele peste sfetnici, cel mai important bărbat din regat după rege. Amândoi știm că Warwick nu e un nimeni. Are o avuție imensă și o armată particulară puternică în nord și toți bărbații voiesc să îi poarte livreaua albastră cu ursul alb. E printre cei mai perfizi oameni pe care mi s-a dat să îi întâlnesc. Nu e numai cel mai puternic și avut nobil din tărâm, ci mulți clevetesc că are în permanență urechea regelui. Poartă aur și argint în cufere și cu toate că nu poartă coroana, se comportă precum regatul i s-ar cuveni pe de-a întregul. El e cel care trage sforile tărâmului din umbră; poartă în buzunar titluri mărețe iar în vene îi curge o ambiție și mai măreață.
― Domnul și tovarășul meu, lordul Warwick, afirmă el cu stângăcie, este hotărât să mă căsătoresc cu prințesa Bona a Franței. Nu, de fapt, cu toții vor sa fac asta. Țin morțiș să fac asta. Îmi vor pacea garantată cu Franța și eu le-am făgăduit că o voi face, pentru siguranța tărâmului Angliei. (Îmi zâmbește cu bunăvoință.) Am nevoie de puțin răgaz ca să le explic că asta nu se mai poate înfăptui, că alianța cu Franța n-o mai pot accepta. Le voi spune, iar ei vor trebui să accepte și să îndure vestea. (Îmi oferă o privire piezișă.) Nu le va plăcea, dar le datorez asta.
― De ce vor să te însori cu atâta zor? întreb. Franța? Franța e vrăjmașul Angliei, îndrăznesc să spun.
― Așa e. Probabil s-au săturat să mă vadă de unul singur. (Mă vede strâmbându-mă.) Să îmi fac de cap, adică. Ei spun că am nevoie să las deoparte modul meu...ăăă...imoral...de a trăi, că ar trebui să încep să mă căiesc pentru păcatele mele și că am nevoie de un moștenitor legal.
― O! Și câte ai? Câte păcate ai săvârșit în viața asta, lordul meu?
Îi simt zâmbetul lărgindu-se deasupra gurii mele atunci când mă sărută.
― Nu cred că vrei să știi asta, recunoaște el cu nerușinare. Și am ales Franța pentru că știam că acolo se află Margareta d'Anjou, care era pregătită să invadeze în orice clipă. Louis e singurul care m-ar fi putut ajuta să o zdrobesc pe femeia aceea.
Dă cuvertura la o parte și se apleacă să îmi sărute pântecul cald. Îi aud geamătul de plăcere în momentul în care simte că mă înmoi sub atingerea lui. Edward rânjește, cu degetul arătător întins, trasând linii mari pe unul dintre sâni. Surâsul îi dezvelește dinții albi și îmi spune:
― Am auzit că prințesa Bona e frumoasă și grațioasă. Și că s-ar putea să îmi ofere bogăția de care am nevoie. Nu există vreun dubiu că mi-ar fi plăcea să o cunosc cândva.
Pentru o clipă mă crispez și îmi desprind piciorul din strânsoarea lui. Nu mă așteptam să aud asta, indiferent de natura sa libertină cu femeile.
― Poftim?
Îmi ridic chipul ca să îi întâlnesc privirea și oricât de indiferentă îmi doresc să fiu, descopăr că, faptul că el se gândește la o altă femeie — pe care nici măcar nu a întâlnit-o vreodată — mă irită la culme. Întoarce capul într-o parte și râde, ca și când aș fi spus ceva amuzant.
― Glumesc! N-aș putea privi nici o altă femeie dacă ești tu prin preajmă. Cine ar putea?
Însă nu spune că nu s-ar putea gândi la vreuna.
― Ei? Și cât de puțin e acel răgaz? întreb încercând să mențin un ton calm. Cât timp va mai dura până ne vom putea întâlni ca soț și soție? Mă ții secretă și ferită de ochii lui de parcă aș fi o metresă!
― Încă puțin! Mai îndură încă puțin, iubito; poate câteva săptămâni, mărturisește jenat, cu urechile arzând. (Se ridică ca să mă privească.) Știu că ți-e greu dar îți făgăduiesc că voi avea grijă să afle toți de la curte. Vei veni numaidecât, însă trebuie să fac rânduielile la Londra înainte. Ne-am cununat în taină, am avut o ceremonie modestă, neștiută de nimeni înafară de noi; toată curtea își va ieși din minți, familia mea se va răzvrăti iar mulți dintre susținătorii mei se vor mânia, dar am nevoie de răgaz să aranjez totul înainte să te pot aduce.
Încurcată în pânzeturi, mă întorc pe o parte, privindu-l pe sub gene. Încearcă să mă împace cu vorbe și promisiuni dulci de amant, cu toate că mă vede șovăind neliniștită în patul lui. Amânarea mă tulbură. Cum m-aș putea încumeta să rabd și mai mult? Dacă, într-adevăr, îi trece prin minte să mă dezonoreze? Dacă mă va părăsi, cu adevărat? Ce se va alege de mine, când zilele trec atât de iute, precum o pocnitură din degete? Ce se va alege de mine dacă va fi nevoit — sau va voi — să mă nege? Tata mă va repudia, îmi va lua băieții și mă va trimite la o mănăstire, unde o să am anafură și vin în fiecare zi a vieții mele, rugându-mă pentru ispășirea păcatelor pe care le-am înfăptuit, zi după zi, până când cineva se va îndura de mine și mă va scoate tot un bărbat de acolo, care să mă ia de soție în pofida rușinii numai ca să mă pedepsească, știind că soția lui e o târfă și trebuie să o strunească ca pe o iapă, forțându-mă cu sălbăticiune să îi nasc moștenitori ca o junincă care e încălecată de un taur în călduri, născând prunci precum aș fi o sălbatică, încălecată cu forța. Copiii mei vor fi și ei acoperiți de rușine, vor crește cu jena că mama lor e o târfă și că nu merită să îi mai audă vreodată numele. Familia mea va fi îngropată și batjocorită, toate astea numai datorită fiicei lor neghioabe. Aproape că îmi vine să plâng când mă gândesc, întoarsă cu spatele la el, trăgându-mi nasul ca un copil. Edward mă trage alături dintr-o singură mișcare, cu palma pe pântecul meu. Își cuibărește bărbia în scobitura dintre umărul și gâtul meu, simțindu-i răsuflarea în ceafă iar atunci îmi șoptește cu căldură la ureche:
― Vor fi dezamăgiți, mă previne. Mai ales Warwick. A trudit atât de mult pentru ca asta să se poată înfăptui. A trudit un an întreg! A venit înapoi acasă cu mita primită de la francezi și cu făgăduiala că o să mă însor cu prințesa. (Mă sărută pe păr.) Dar pe tine te voi aduce la curte negreșit. Îți făgăduiesc! Te voi aduce ca să te am lângă mine iar tu vei fi fericită.
Vorbele lui nu mă liniștesc; nu și acum. După tonul lui, lordul Warwick ar trebui să fie cu adevărat important. Pare să fie cel mai apropiat camarad pe care îl poate avea vreodată un rege și nu îl poate îndepărta pur și simplu. Pot înțelege asta; sau cel puțin mă pot preface. Căsătoria cu prințesa Bona a Franței e o alianță importantă pentru Anglia. E pariul cel mai sigur ca să o împiedice pe regina Margareta d'Anjou să mai uneltească împotriva lor, jerpelindu-i toate legăturile cu regele francez, care e ruda ei și care îi poate împrumuta bani, corăbii și o oștire cu care să ne invadeze pământurile. Dar cu mine cum rămâne?! Ce rost ar avea să mă aducă la curte dacă își va nega făgăduiala? Nu aș suporta gândul să dorm în odăile lui ca o târfă și nu ca o soție! Nu vreau să îi port copiii în brațe dacă ei nu vor fi pentru totdeauna. Îmi scapă un șovăit grav. Dacă a socotit asta de la bun început? Dacă se va căsători cu prințesa Bona și pe mine mă va uita cu totul? Ce m-aș face cu pecetea regelui în pântecul meu și cu stigmatul pe obrazul purpuriu de rușine? Dacă, Dumnezeule, am conceput un copil în tot acest timp? Aș da naștere unui prunc bastard: asta va fi pecetea unei târfe! Dacă în pântecul meu zace un prunc — dacă într-adevăr am zămislit unul — nu ar fi singurul bastard de care regele se va lepăda. Știu deja că soțul meu și-a făcut de cap cu mult înainte să mă întâlnească pe mine. Are mai mulți bastarzi, toți împrăștiați prin tărâm, unul cu o doamnă, soția unuia dintre cavalerii defunctului său tată, Elizabeth Lucy. Mi-e teamă să nu fi devenit ca ea, să nasc un prunc al cărui tată îl va renega. Mi-e frică să nu rămân cu un copil din flori și cu un inel pe deget, care nu înseamnă nimic altceva decât ce mare neghioabă am fost să îl cred.
Îmi înclin capul ușor spre el, cu vederea încețoșată datorită lacrimilor, recăpătându-mi stăpânirea de sine.
― Este chiar atât de important pentru tine?
― Da, iubito. Este.
Îmi rețin lacrimile cu și mai multă forță.
― Dar îi vei spune despre noi și mă vei duce la curte drept soția ta? stărui eu. Mă vei prezenta tuturor drept soția ta, nu-i așa?
Îi simt respirația caldă pe pielea goală a umărului.
― Da, atunci când va sosi momentul. Avem nevoie de timp. După ce totul se va încheia — și îți făgăduiesc că se va încheia — vom trăi fericiți. Te voi aduce la curte negreșit și te voi face regina mea. Îți promit că vom fi împreună pe veci.
O clipă de liniște se așterne între noi, precum o pătură de ceață.
― Ai încredere în mine, nu-i așa, scumpa mea? Ai încredere că te iubesc și că sunt sincer, nu?
― Da, mint eu.
Se rostogolește peste mine și mă tem că nu pot rezista impulsului de a-mi deschide picioarele.
― Nu vreau să plec știindu-te supărată, îmi zice. Va dura o vreme până ce te voi mai putea vedea iarăși, nu vreau să mă despart de tine astfel.
Îl simt intrând în mine iar atunci, fără voia mea, mă arcuiesc în sus, făcându-l să îmi simtă înfrângerea.
Cumva, toată nefericirea pe care o simt datorită neîncrederii în el, incertitudinea față de viitorul meu și gelozia pe care o nutresc pentru prințesa franceză și față de oricare femeie pe care ar putea-o avea vreodată, mă fac să îl cuprind în brațe și să îi primesc sărutarea.
Pentru prima oară în viața mea simt cum iubirea față de un bărbat mă face să îi iert toate crimele.
Septembrie 1464
Uneori îmi trimite scrisori de dragoste iar toate sunt împodobite cu cuvintele unui amant. Alteori îmi trimite daruri scumpe, cărți sau giuvaieruri, ca a unei femei de ocazie. Nu îmi scrie niciodată „soție", nu îmi poruncește să vin degrabă la Londra, nu îmi poruncește să fac pregătiri pentru o procesiune, nu îmi spune nimic despre prezentarea mea de la curte; îmi scrie precum i-aș fi vreo țiitoare, în mare taină, numai seara, iar dimineața devreme le trimite cu un sol secret. Nu spune niciodată mai mult. Nimic din care să reiese vreun angajament. Zilele petrecute parcă nici nu au existat vreodată — nu printr-un legământ onorabil. Dacă se ivește momentul, ar putea nega că s-ar fi înfăptuit vreodată. Nimeni nu ar lua în serios o văduvă cu aspirații la coroană, cu un inel scump pe deget și cu o voință de a fi recunoscută drept soția unui rege care a uneltit să o dea uitării din prima clipă în care a văzut-o. Pentru ei, nu sunt mai mult decât o femeie neghioabă care și-a vândut onoarea și numele precum și-ar vinde un târgoveț giuvaierurile la piață.
Îmi spune că este ocupat și că încă nu l-au prins pe fugarul rege Henric, care bâjbâie pe undeva prin pământurile mâloase ale Angliei, vânat de comandanții și de soldații lui ca pe un proscris căruia i s-a construit deja platforma pentru ștreang. Va cere Consiliului Coroanei să se întâlnească la Abația Reading, în Berkshire, ca să le poată vorbi îndată, loc unde și-a stabilit curtea regală. Îmi spune că regina Margareta d'Anjou a fugit înapoi în Franța, patria ei și că stăruie întruna ca regele Louis să o ajute să își recupereze tronul din mâinile uzurpatorului și că acum pacea cu Franța trebuie încheiată numaidecât pentru a o opri din a unelti. Tresar când citesc rândul și precum mi-ar fi știut gândul de la bun început, precum mi-ar fi putut citi frica pe chip fără să o vadă, scrie că o căsătorie cu prințesa Bona nu i-o poate garanta. Nu pomenește nimic despre lordul Warwick, nici despre frații sau despre mama lui. Îmi spune doar că mă iubește mai mult ca oricând, că pasiunea lui pentru mine e mai fierbinte decât însuși focul și că nu poate fi potolită.
Îi citesc mamei toate astea câtă vreme stăm retrase în nișa ferestrei, ungherul luminos al odăii mele personale, unde nu este nimeni care să ne audă.
― De ce Reading? întreb nedumerită. De ce și-a mutat curtea la Reading?
― Slujnica mi-a spus că a auzit vorbindu-se cum că în Londra a izbucnit ciuma și că ar fi fost periculos să rămână acolo. Orașul e închis până ce se stinge maladia. Ți-a mai spus și altceva? Ți-a trimis un sol tainic? Un simbol?
― Nu mi-a spus nimic! declar pe un ton plângăreț, căutând ceva semnificativ printre foi. Tot ce am citit sunt numai cuvintele unui amant. Îmi spune că ne vom întâlni de îndată ce consilierii lui vor pleca. Nu îmi spune că va trimite după mine, nici că ar trebui să comand rochii noi. Nu îmi spune nimic!
― A refuzat multe prințese din Europa, replică mama. A refuzat-o chiar și pe Isabel de Castilia. Fiecare prințesă care i-a fost înfățișată a fost repudiată, căci părea prea îndepărtată sau familia ei nu reprezenta vreun ajutor. Orice va face, dacă va ajunge să dorească să te renege, nu va avea altă soluție decât să îl întâlnească pe Louis. A spus că regina Margareta a fugit înapoi în Franța, nu? întreabă ea pe un ton meditativ. Dacă regele Franței o va ajuta, atunci regele Edward nu va avea altă soluție decât să o ia de soție pe Bona.
Gândul mă face să vreau să leșin. Dacă Edward a refuzat o prințesă spaniolă cu atâta ușurință, cât de ușor m-ar putea nega pe mine, o simplă englezoaică? După câte știu de la mama, prințesa Isabel e cumnata regelui Louis, ceea ce o face franțuzoaică, iar regele nu voiește să o ia de soție, întărind astfel și mai mult pretenția Franței asupra tronului englez.
― Nu a menționat nimic despre lordul Warwick? Nici măcar odată?
Bănuiala oribilă că el o să mă repudieze și că e mai mult decât pregătit să o facă îmi năpădește mintea.
― Nu. Înseamnă că nici nu a făcut-o, constat nefericită. Probabil că nici nu o va face! Altfel de ce mi-ar fi cerut să aștept până ce scapă de pairi? Nimeni nu poate cinsti o regină dacă nu pairii! Iar mie nu mi-e cu putință să aștept mai mult, îngaim. Nu mai pot aștepta! Nu mai suport taina și nu e cu putință să o mai îndur mult. Ce ar trebui să fac, mamă? Ce ar trebui să cred? Să am încredere în el?
Numai gândul că i-aș fi putut deveni târfă mă face să vomit.
Chipul mamei e grav. Ochii ei sticloși în care se reflectă lumina zilei sunt ațintiți asupra mea, fix, ca o statuie. Greutatea bonetei conice îmi dă dureri de cap. Mă întorc cu spatele la fereastră, cu amărăciunea zugrăvită pe față, ca să evit lumina care îmi vine în ochi. Îmi îngrop chipul în mâini dar mama își strecoară iute mâna pe după umărul meu, cu buzele țuguiate, spunând cuprinsă pe dată de sfială:
― Toți nobilii și baronii au fost chemați — absolut toți. Același mesager a adus o citație pentru tatăl tău. Regele i-a poruncit să meargă la Reading.
Strânsoarea mamei mă împiedică să leșin. Mi-aș dori să mi se despice dușumeaua de piatră de sub picioare și să nu îmi mai pot scoate capul vreodată din adâncurile pământului. Cu capul continuu plecat, reușesc să murmur:
― Dorește să anunțe căsătoria?
― Așa cred. Așa crede și tatăl tău. Așa crede toată lumea. Toți au fost chemați, din toate colțurile și ținuturile Angliei; toți cei cu influență se vor aduna la abație ca să audă ce are de spus regele. Toți bărbații puternici, toți arendașii sunt îndemnați să își lase munca pe câmp ca să meargă în fața regelui la Reading. De bună seamă că toată nobilimea se așteaptă să audă despre căsătoria lui. Warwick e mai înflăcărat ca niciodată; crede cu atâta siguranță că mireasa va fi Bona încât se înfățișează cu ambasadori străini.
Îmi înghit nodul din gât.
― Poate că va anunța căsătoria. (Îmi aruncă o privire piezișă.) Însă nu știu dacă pe a ta.
Glasul mi-a pierit cu totul. Își ridică privirea de la hârtia ce poartă pecetea ca să îmi vadă chipul. Brutalitatea cu care mă confruntă îmi taie respirația.
― Poate că o alianță cu Franța ne va face bine. Poate că regele va simți că e necesară ca să îi închidă gura Margaretei d'Anjou odată pentru totdeauna; ca să își poată conduce regatul în tihnă. De bună seamă că dacă e Margareta sau Bona, vom fi primiți cu brațele deschise la curte — mireasa franțuzoaică mă va primi precum o rudă la noua ei curte.
O privesc cu alean, mușcându-mi buza de jos. Încasez lovitura ca și când nu ar mai conta dacă sunt eu, Margareta sau Bona. Clipesc iute ca să împiedic lacrimile să mi se rostogolească pe obraji.
― Dar asta te va transforma într-o târfă. Vei fi târfa de la curtea lui iar el nu avea mare folosință de tine; tu nu vei fi ceea ce am nădăjduit că vei fi iar eu nu te-am crescut pentru asta. De bună seamă că nu te-am crescut nici ca să rămâi o văduvă până la bătrânețe, care se zbate să își protejeze copiii de năpastă și care își irosește frumusețea într-o viață trăită în umbră. Te-am crescut ca să ajungi undeva sus, unde am fost chiar eu.
― Cât de sus aș putea eu să ajung? întreb, trăgându-mi nasul. Pentru ce m-ai fi putut crește? Cât de sus socotești că aș putea urca? Nu sunt ducesă și niciun duce, oricât de binevoitor ar fi, nu mi-ar lua mâna. Nu sunt nici contesă sau baronesă. Sunt o simplă văduvă de la Groby Hall.
Ea traversează repede scrisoarea, zâmbind.
― Sigur că nu. Niciodată n-am socotit să ajungi ducesă, darămite una regală. Contesă sau baronesă ai putea ajunge cu bărbatul — sau favorul — potrivit. Dar știu că ai putea să fi regină, desigur! Pentru ce altceva? Nu te-am încredințat băiețandrului acela de York dacă știam că are o pasiune trecătoare; nu ți-aș fi îngăduit vreodată să te căsătorești cu el știind că te poate nega și înjosi. Nu te-aș fi condus în patul lui dacă simțeam că ți-ar fi adus ruina. Și nu aș fi făcut în ruptul capului atâtea în neștirea tatălui tău! Băiatul ăsta de York tocmai ți-a așternut viitorul în față, Elizabeth. Acest rege te voiește de soție și probabil că te va socoti ca una, de îndată ce treburile la curte se vor încheia.
― Și dacă greșești? Dacă el într-adevăr, mă va nega? Dacă inelul din buzunar nu înseamnă nimic?
Mama ridică din umeri, încercând să nu pară prea afectată.
― Voi face tot posibilul să nu ajungi la o mănăstire.
Trebuie să fiu îndeajuns de dârză încât să zâmbesc, deși sunt departe de a mă putea felicita și chiar mai departe de atât încât să înfloresc de mândrie. Nu am chipul unei femei mulțumite dar nici a unei femei care crede cu tărie că a fost prostită. Oglinda din argint bătut îmi arată că e chipul care se leagănă între adevăr și înșelătorie, între o regină și o târfă, între o văduvă și o soție. Nu mă mai mai îmboldesc să mă cred cu tărie o regină sau să îmi spun că el nu va face nimic, căci ar fi inutil. Încerc să mă comport ca o femeie umblată prin lume și să primesc totul cu calm.
Tatăl și frații mei se pregătesc să plece. Caii li-au fost aduși în fața porții, câtă vreme își iau rămas bun de la mama, de la mine și surorile mele. Sunt toți înalți și cu pasul sprinteni, cu pinteni noi, curați și cu livreaua cafenie a tatei, purtând câte un trandafir alb la pălăriile din catifea neagră. La văzul lor, cu spatele drept și cu sabia atârnând de șold, unul în spatele celuilalt ca și când ar forma rândurile unei armate, ne sărută pe rând pe ambii obraji iar apoi toți se pleacă dinaintea mamei, primind binecuvântarea ei. După ce procesiunea de salut se încheie, ea vine spre mine ca să îmi șoptească:
― Lordul Warwick stăruie întruna ca regele să iscălească contractul de căsătorie. Se pare că l-a adus chiar și pe ambasadorul-șef în fața lui, ca să îl convingă să o ia pe Bona de soție. Regele pare să aibă bătăi serioase de cap. Șovăie să spună ceva. S-a închis în odaia lui și refuză să iasă. Nu anunță nici că se va căsători cu Bona de Savoy dar nici că ar exista o altă mireasă, pesemne, mult mai aproape de casă. De bună seamă că nu și-ar fi chemat toată nobilimea din Anglia numai pentru asta, nu? De bună seamă că m-ar fi trimis pe mine să îi întâmpin mireasa pe coastă, așa cum am făcut-o Henric cu regina Margareta. De bună seamă că eu aș fi foarte în măsură să fac asta, nu? Sunt franțuzoaică, ducesă văduvă de Bedford; sigur că ar face-o! Și de bună seamă, nu ar aștepta atât, nu s-ar încumeta să îl supere pe regele Louis, nu ar cuteza să îl amâne numai pentru asta.
― Poate că nu e chiar așa, spun. Pesemne că voiește să anunțe cu mare fală căsătoria. Sau poate că pur și simplu e indecis. Poate se gândește, chiar, că Bona e pariul cel mai sigur și premiul cel mai mare. Nu știu, mamă. Nu știu nimic. Nu mi-a trimis vorbă.
― Ei bine, începe ea cu amar, dacă regele va semna, oricum ar face asta, suntem pierduți.
Inima îmi bubuie de nefericire. Am un chip la fel de necăjit și de plâns ca al unui ogar bolnav, deși nu pot scoate nici o vorbă de răzvrătire. Ultima bucățică de nădejde îmi spune că poate va fi bine; poate că soțul meu va rămâne soțul meu și nu regele pe care l-am poftit în odaia și în patul meu precum o neroadă. Privesc spre mama, întrebându-mă într-o doară ce anume gândește ea. Ce părere ar avea ca fiica ei să fie numită târfă? Ea mi-a fost martoră la cununie, ea a fost alături când regele mi-a pus inelul pe deget, a ascultat când ne-am rostit jurămintele și a aplaudat cu semeție atunci când m-a luat în brațe și m-a așezat pe calul lui mare de vânătoare. A făcut totul de una singură, așa cum în urmă cu mulți ani a făcut-o pentru ea însăși — le-a interzis pairilor să îi aleagă viitorul, și l-a croit ea, după propria judecată și voință. De bună seamă că se așteaptă ca fiica ei să aibă voință proprie. Însă ce poate face voința unei femei în fața cuvântului unui bărbat? Nu îi pot citi chipul. Nu știu dacă pare a mai trage nădejde sau nu. Mai mult decât atât, de partea mea nu se află un bărbat care să îmi jure iubire veșnică fără să sune ca un mincinos. Deunăzi mi-am jurat că nu voi deveni târfa lui iar acum, în umbra celor mai întunecate ceasuri, mă tem că, de fapt, asta am devenit!
Privesc spre tata și mă întreb ce se va întâmpla când va ajunge la Reading. Nu mă încumet să mă întreb ce gândește fără să îmi pot imagina ce va face dacă m-am făcut de rușine. Îi va spune oare, Edward, că fiica lui tocmai și-a câștigat un regat? Puțin probabil. Câteva clipe mai târziu mi-l imaginez pe Warwick trântind contractul de cununie pe biroul regelui și poruncindu-i imperios să iscălească. Dacă Edward va accepta, prințesa Bona a Franței va fi regina de drept a Angliei, iar eu, în cel mai bun caz, voi rămâne tot văduva de la Grafton, femeia care își ascunde năravul păcătos sub fluturarea genelor.
Înainte să plece, mama îl roagă să îi dea de veste numaidecât, orice ar fi. Îi cere să îi scrie ce a făcut regele și să trimită după ea dacă e nevoie. Se prea poate să fim chemați să escortăm mireasa din Franța pe apă, până pe coasta Angliei și de acolo până la Londra. Poate că regina o va chema pe mama să i se înfățișeze drept rudă, așa cum înainte i s-a înfățișat Margaretei d'Anjou.
Apoi îmi petrec alte două zile visând cu ochii deschiși la iubitul meu, bărbatul pe care am ajuns să îl ador cu atâta patimă încât simt că m-aș putea sparge și pe care l-aș urma, precum i-am jurat, chiar și dacă aș fi fost în picioarele goale. Surorile mele sunt entuziasmate și încep să se gătească; cred că vor fi chemate să rămână la curte unde li se vor pregăti căsătorii, toate numai datorită mamei. Chiar dacă ar fi așa, nu mă aștept la prea multe. Poate că ni se vor oferi căsătorii și soți buni, însă poate asta alunga pecetea neagră lăsată de rege pe onoarea mea? Cum aș putea trăi la curte, văzându-l zi după zi, la braț cu noua lui soție, știind că deunăzi am fost târfa lui?
În dimineața celei de-a treia zi, ne trezim devreme pentru rugăciune iar când ne întoarcem de la capelă, dejunăm iar apoi ne facem de cap cu lucrul de mână în sala de primire, când la ușă sosește solul trimis de tata, care a gonit iute până la Grafton ca să aducă epistola. Ne face semn să rămânem așezate până ce îl primește pe bărbat și e de ajuns de blândă încât să lase ușa deschisă.
― Lordul Rivers e plecat, o aud spunând. Eu sunt stăpâna casei acum, așa că poți să mi-o dai mie.
Pot auzi cum bărbatul șovăie pentru câteva clipe.
― Venim de la Reading cu un mesaj foarte important.
― Sunt lady Rivers și ducesă văduvă de Bedford, îl lămurește. Dă-mi misiva.
După ce primește bărbații, le spune să meargă la bucătărie pentru masă și ceva de băut iar apoi se strecoară în sala mare, în care ședem cu toatele. Privește și deschide epistola iar surorile mele ard de nerăbdare să se adune toate ca niște oi agitate în jurul ei, cu ochii mari ca de spiriduș, atunci când ea rupe pecetea mare. Eu una nu îndrăznesc să mă alătur. Rămân pe jilțul dinspre fereastră, cu lucrul de mână în poală, unde mai mult ca sigur că nimeni nu îmi va putea vedea lacrimile în lumină. Știu deja ce scrie, sau cel puțin pot intui. Îmi înfășor brațele în jurul trupului ca să nu mai tremur, reținându-mi cu toată tăria șuvoiul de lacrimi ce amenință să izbucnească.
Cu un gest iute, mama își ridică chipul și mă privește cu gravitate.
― Fetelor, ridicați-vă, spune ea bătând din palme.
Pun lucrul deoparte însă îmi face semn să rămân pe locul meu, în lumina soarelui ce mi se revarsă peste creștet și peste pielea albă a gâtului ce iasă din decolteul rochiei.
― Tu rămâi acolo unde ești.
Fața ei devine pe dată stacojie, iar apoi aproape vineție, ca și când ar fi fost bătută de vreo boală. În ochi îi văd străfulgerarea; străbate sala de primire din câțiva pași eleganți iar atunci aflu că scrisoarea nu a fost niciodată menită ei, nici pentru surorile mele, nici de la tata sau de la vreunul dintre frații noștri. E o notă palpabilă, sigilată cu pecetea regală atașată. În mare pripă, mama mi-o pasează mie, fără să spună nimic.
― Ce e? Ce scrie? întreb simțind pământul clătinându-se pe sub picioare. Ce scrie?
― Te las pe tine să judeci.
„Lady Elizabeth, prea scumpă nevastă,
Prea scumpă doamnă, îți dau binețe. Și după cum ți-am făgăduit din inimă că voi răzbi, am făcut-o. Ești triumfătoare. Tocmai ce mi-am anunțat cununia cu tine în fața Consiliului Coroanei și a întregii mele nobilimi prezente la Abația Reading. Le-am spus că soția mea nu e Bona a Franței, așa cum deunăzi era tocmit, ci e cea mai frumoasă femeie din câte a văzut Anglia: o englezoaică. De bună seamă că oamenii s-au împotrivit, însă când aveam contractul în față, am cumpănit de două ori și am privit în jurul meu, amintindu-mi de tine și de ce ți-am făgăduit; și ți-am făgăduit mâna și tronul meu, pe veci. Am fost foarte mândru să anunț că nu pot oferi altcuiva privilegiul de a fi prima doamnă a Angliei fiindcă, de fapt, sunt deja căsătorit. L-am înfruntat pe sfetnicul meu, lordul Warwick, care mi-a cerut să îmi repet decizia și favoarea. Și am repetat! I-am spus că toate pregătirile și făgăduielile lui nu mai înseamnă nimic pentru Anglia. I-am explicat că suntem căsătoriți încă din primăvară, din Mai, câtă vreme el a fost departe, ținând morțiș tratativele de pace cu Franța. I-am explicat că nu mi-a fost cu putință să te refuz și că nimeni nu ar trebui să fie mâhnit câtă vreme eu mă aflu pe tron. Te-am făcut însăși regina Angliei! Fie ca Dumnezeu să ne ocrotească și binecuvânteze în uniunea noastră, dulce soție.
Soțul tău, regele Angliei
Edward Rex "
Sunt atât de descumpănită și de șocată încât am nevoie de o clipă ca să pot vorbi. Iubitul meu Edward și-a ținut cuvântul și m-a făcut consoarta lui! Mi-a făgăduit că atunci când totul se va termina, vom trăi fericiți ca soț și soție, că vom trăi în Londra, la curtea lui frumoasă, cu mine drept regină. Dintr-un anume motiv nu pot da drumul scrisorii. Plâng din nou, zgomotos, întrerupând șirul de lacrimi cu sughițuri pe jumătate isterice. Când mă uit spre mama, o văd îngenuncheată în fața mea, făcându-le semn iute celorlalte fete să facă la fel. O, mamă! Când se ridică, are un zâmbet trufaș zugrăvit pe buze, e mai puternică ca niciodată! Mă arunc în brațele ei precum o copiliță și mă cuibăresc acolo, cu obrazul lipit de umărul ei de mătase, fericită și deopotrivă tulburată de emoție. Mă bate ușurel pe spate, lăsându-mă să izbucnesc în plânsete, zguduită de hohotele fericirii. Manierele mă abandonează pentru câteva clipe și îmi șterg nasul cu dosul palmei. Mi-a fost atât de frică, Dumnezeule, atât de frică! Ne-am recăpătat amândouă vioiciunea iar ea pare mai mândră ca niciodată de isprava ei. A mizat cu încredere un meci strălucit; totul pentru farmecul și onoarea fiicei ei — și a câștigat. Amândouă am mizat pe asta și am răzbit.
În aceeași zi primesc o epistolă de la fratele meu, Anthony, care e la fel de năuc de această întorsătura de situație ca și noi toți. Triumful meu îl încântă nespus și îmi trimite toate binecuvântările lui, dar nu poate să nu fie nedumerit. Îmi explică că cearta dintre rege și sfetnicul său pare să fie de așa natură, încât ar fi o minune să îl mai poată îmbuna cineva. La Reading îl privea precum și-ar fi dorit să îl facă pe rege să dispară prin puterea dorinței. Îmi spune că îi e teamă că noua noastră poziție l-ar pune de cealaltă parte a podului și că ne-ar putea mătura pe toți la fel de ușor precum ai îndepărta o buruiană. Nimeni nu a îndrăznit să spună foarte multe, însă Consiliul Coroanei s-a răzvrătit cu putere și furie, înnebuniți și înfierbântați de atâta bârfă și epuizare. Spune că toți au fost muți de uimire și că mai mult ca sigur toți mi-au afurisit farmecele, dar niciunul cu voce tare, și că tocmai am ajuns în cea mai râvnită poziție la care o femeie ar putea numai visa să ajungă. Gâlceava și protestele au continuat prostește chiar și după ce regele nu a mai avut nimic de spus; nimeni nu a ezitat vreo clipă să ne acuze familia și să ne osândească. Tatăl şi fraţii mei i-au zâmbit până la urechi, ca şi când ar fi ştiut de la bun început şi doar au omis, din pură delicateţe, să menţioneze că sunt cumnatul şi respectiv, socrul regelui. Am ajuns într-o poziție înaltă și nimeni nu va ezita să se răzvrătească dacă facem un pas greșit. În bucuria mea asta nu mai contează, nici ce spune sau crede lumea, căci Edward m-a făcut prima femeie din regat.