Memoria unei inimi

XXIX - Întoarcerea trecutului nemilos

Din pricina unor erori pe care le-a dat capitolul de ieri, l-am șters și l-am postat din nou. Îmi cer iertare dacă ați crezut că este continuarea acestui capitol!

    „Din suferință s-au născut cele mai mari caractere. Cele mai puternice suflete sunt pline de cicatrici."- Khalil Gibran

***

Ajunși acasă, din plimbare lor de pe plajă, când Ioan a intrat în camera Ioanei și a surorii lui pentru a-l lua pe Junior la el în cameră, amândoi au zâmbind cu drag, când i-a găsit pe Edi și pe Iolanda dormind îmbrățișați, iar pe Junior dormind, foarte comod, alături de ei cu piciorușele lui micuțe întinse peste Edi și cu capul pe abdomenul Iolandei. Imaginea oferită de cei trei era cu adevărat comică și provoca amuzamentul instant.

Ioan s-a apropiat de pat și l-a luat ușor în brațe pe fiul lui, făcându-i semn Ioanei să-l însoțească, iar după ce au intrat în camera sa și l-a instalat în pat pe micuț, a privit-o și i-a zâmbit călduros, zicându-i:

- Se pare că soarta vrea ca și în noaptea asta să dormim împreună.

- Aș putea să mă duc să dorm într-o altă cameră. Casa este foarte mare și sunt sigură că mai are și altele în afară de acestea două, i-a zis ea cu o voce slabă, începând să-și răsucească degetele.

- Într-adevăr, mai există și alte camere, dar cum venirea noastră aici a fost una neașteptată, doamna care se ocupă de casă a avut timp să pregătească doar aceste două camere. Cum nu locuiește nimeni aici în permanență, restul camerelor nu sunt aerisite și nici curate, de aceea vei rămâne aici, să dormi cu mine și cu fiul meu. Patul este suficient de mare pentru toți trei.

- Dar aș putea să dorm pe canapeaua din sufragerie, ca să nu vă deranjez.

Ioan a privit-o cu neîncredere, auzind soluțiile ei, apoi cu o atitudine nemijlocită și cu un mic surâs în colțul gurii, i s-a adresat:

- Care este problema de fapt? Nu este prima dată când dormim împreună, ba chiar azi-noapte ai venit tu singură la mine în dormitor. Iar dacă îți trec alte gânduri prin cap, ținând cont de ceea ce s-a întâmplat mai devreme pe plajă, poți să stai liniștită, că nu am de gând să fac dragoste cu tine în aceeași cameră cu fiul meu.

- Ioan!! i-a exclamat ea numele, uimită de cuvintele lui directe, apoi continuă să-i vorbească cu o aparentă seriozitate: Știi, înainte chiar apreciam la tine diplomația cu care te purtai, dar de ceva timp, mai exact de aseară, ai început să fii foarte direct și într-un mod impertinent și cred că o să duc dorul acelei diplomații.

Ioan s-a uitat la ea cu o privire bărbătească și ademenitoare, și-a înconjurat brațul pe talia ei, aducând-o și mai aproape de el și zâmbindu-i într-un mod provocator, i-a șoptit:

- Uneori, prea multă diplomație strică tot farmecul unui moment, așa cum s-ar fi stricat și momentul de mai devreme dacă alegeam să mă port cu acea diplomație pe care ai admirat-o tu la mine. În plus, cred că este timpul, ca în privința noastră, să îmi abandonez felul meu diplomatic de a mă purta, iar tu să începi să cunoști și bărbatul brut din mine. Bărbatul care este îndrăgostit și atras de tine într-un mod ce nu cunoaște limite, bărbatul care își dorește să te iubească în mii și mii de feluri pentru restul zilelor ce i-au mai rămas de trăit.

Așa cum se și așteptase, Ioan a păstrat tăcerea o clipă și s-a bucurat de stânjeneala pe care i-a provocat-o cu vorbele sale, apoi, cu ceva mai multă seriozitate, a reluat:

- Așadar, mai ai și altceva de obiectat cu faptul că rămâi să dormi aici?

- Problema nu este cea pe care ai adus-o tu în discuție, ci mă gândesc ce anume va spune și va crede micuțul Ioan când va vedea dimineață că am dormit și eu aici... cu tine?

- Cu siguranță fiul meu se va bucura foarte mult, când va descoperi că ai dormit în același pat cu el și cu tatăl lui, i-a spus el foarte convins de afirmația pe care a făcut-o.

Ioana, cu o privire ce aproba spusele lui și cu o mică jenă în glas, a continuat să îi expună o altă mică problemă de-a ei:

- Problema este că nu am nici cu ce să mă schimb. Hainele de pe mine sunt pline de nisip, iar tot bagajul meu se află în camera în care doarme Ioli împreună cu Edi.

- Ai dreptate, nu poți dormi în hainele acelea pline de nisip. Așa că îți voi împrumuta ceva de la mine, a anunțat-o Ioan cu nonșalanță, îndreptându-se deja spre bagajul său de unde a ales o cămașă albă pe care i-o înmână Ioanei , spunându-i: Din păcate altceva mai confortabil nu îți pot oferii, deoarece nu mi-am luat prea multe haine pentru două zile. Dar la cât ești tu de micuță, sunt sigur că îți va fi potrivită și că va înlocui perfect o cămașă de noapte, a completat acesta, plimbându-și privirea încărcată de încântare pe toată silueta Ioanei, apărându-i treptat un zâmbet provocator.

- Mulțumesc! a murmurat Ioana, luând cămașa din mâna lui, după care îl întrebă: Pot folosi baia ta? Aș vrea să-mi fac un duș ca să scap de nisipul de pe mine.

- Te rog, găsești acolo tot ce ai nevoie, a anunțat-o Ioan, arătându-i cu mâna spre ușa de la baie, apoi, cu același zâmbet seducător, pe care și-l însușea doar în preajma Ioanei, a încercat să o liniștească în privința prezenței lui: Eu voi aștepta aici cumințel.

După ce a murmurat un alt mulțumesc, Ioana a intrat în baie răsuflând ușurată și mulțumind în gândul său pentru acel moment de singurătate. Atmosfera încărcată de o atracție irezistibilă dintre ei doi, dar și prezența și atitudinea ispititoare și provocatoare ale lui Ioan, o puneau într-o mare dificultate și o lipseau de aerul necesar ca plămânii ei să poată funcționa normal.

Ioan, ca de obicei, fără să poată rezista, s-a întors pe călcâie și a urmărit-o cu privirea până ce aceasta a închis ușa. Apoi a zâmbit discret, inima lui fiind complet satisfăcută de evenimentele acelei zile.

Peste aproximativ douăzeci de minute, Ioana s-a întors din baie, schimbată în cămașa lui, care nu-i acoperea prea mult picioarele. Motiv pentru care nu se simțea ea prea confortabil în acea ținută. Pe lângă faptul că imediat ce a ieșit, s-a îndreptat în mare grabă spre unul dintre fotoliile așezate lângă fereastră, poziționându-se în spatele acestuia sub pretextul că trebuia să-și așeze în ordine hainele pe spătarul lui, nasturii cămășii îi avea încheiați până la ultimul și a evitat cu succes să-l privească pe Ioan, căruia nu i-a luat prea mult să-i înțeleagă atitudinea și ce anume a declanșat acea atitudine.

- Tu nu te duci să te schimbi? Sunt sigură că și hainele tale sunt pline de nisip, i-a zis Ioana, făcându-l pe Ioan să surâdă discret, fiind clar pentru acesta că ea aștepta ca el să plece din cameră, ca să poată ieși de după paravanul ei și să se bage la adăpost sub așternuturile patului.

Niciodată nu i-a displăcut timiditatea ei, nici măcar atunci când aceasta era mai mult provocată de teama și de anxietatea cu care a trăit ea în urmă cu șase ani. Știa că acest comportament timid era o latură ce o definea, iar în ochii lui, această timiditate avea menirea să îi scoată și mai mult în evidență acea feminitate dulce și plină de grație. Însă, în acel moment, nu l-a încântat prea tare manifestarea ei și dorința de a se ascunde de el. Mai ales de el! Motiv pentru care s-a apropiat de respectivul fotoliu, a întins mâna spre ea și i-a cerut:

- Vino cu mine, te rog!

- Unde? întrebă ea cu ochii mari de nedumerire.

- Vino, te rog! i-a cerut Ioan din nou, punând în slujba acelei cerințe toată blândețea și puterea lui de persuasiune.

Și cum vulnerabilitatea ei pentru bărbatul din fața sa și-a spus din nou cuvântul, și-a așezat mâna în mâna lui și l-a urmat în baie. Unde Ioan a închis ușa cu grijă să nu facă zgomot, s-a întors cu fața la ea și foarte serios, i-a spus:

- Aici putem vorbi liniștiți, fără să riscăm să-l trezim pe fiul meu. Micuțo, i-a șoptit el, apropiindu-se de ea și luându-i chipul în palmele sale, sub niciun motiv, nu vreau să-ți fie rușine de mine. Nu de mine, Ioana.

- Dar nu-mi este! l-a contrazis ea imediat, însă fără să poată ascunde faptul că sinceritatea nu a însoțit cuvintele rostite.

- Oare?! Atunci de ce ai fugit să te ascunzi în spatele fotoliului, imediat ce ai ieșit din baie?

Ioana știa că Ioan este probabil ultimul om pe care îl putea induce în eroare, mai ales în privința lucrurilor ce au legătură cu ea, fapt pentru care, și-a plecat privirea în podea și în felul ei sfios, i-a mărturisit:

- Adevărul este că mă simt straniu, cu această situație, cu cămașa ta pe mine, care mai este și foarte scurtă pe deasupra.

Ioan s-a abținut să nu izbucnească în râs, când a auzit-o și mai ales când i-a văzut îmbufnarea de pe chip. Îmbufnare care îi era mult prea cunoscută lui Ioan și care i-a amintit din nou cât de mult seamănă Junior cu mama lui. A păstrat tăcerea câteva secunde, bucurându-se de acea imagine a Ioanei, îmbrăcată doar cu cămașa lui, cu tălpile goale și având capul lăsat în jos, poziție ce a făcut ca buclele ei blonde să-i vină pe umeri și să-i încadreze chipul frumos, iar ca genele mari și negre să fie și mai evidente. După ce și-a umplut sufletul cu acea imagine, i-a ridicat privirea spre el și i-a vorbit în același mod direct ca mai devreme, dar păstrând o anumită decență în atitudinea lui și o blândețe în voce:

- Micuțo, astăzi pe plajă, în atâtea ore, am avut ocazia să văd din corpul tău mult mai mult decât îmi permite acum să văd această cămașă. Și crede-mă, Ioana, că am profitat de fiecare minut ca să te privesc amănunțit, pentru că mi-a fost imposibil să mă pot stăpâni să nu o fac. În plus, în plimbarea noastră de adineauri, în cazul în care ai uitat, te-ai aflat în brațele mele într-un mod profund și intim, iar tu ai îngăduit ca mâinile mele să atingă și buzele mele să sărute zone pe care nici măcar costumul de baie nu-mi permitea să le văd. Micuța mea, în ochii mei ești cea mai frumoasă femeie și așa o să rămâi mereu. Pentru mine ești perfectă, Ioana, pentru că pur și simplu venerez fiecare părticică din trupul tău și din întreaga ta ființă. De aceea, nu vreau să-ți fie rușine de mine sau să te simți stingherită de prezența mea. Nu-mi doresc nicicum ca în preajma mea să simți vreo teamă, ci vreau să te simți în largul tău. Știu, știu că în ultimele zile, am împins lucrurile dintre noi doi mai departe, și aici mă refer la lucrurile strict fizice, dar am făcut-o pentru că tu mi-ai îngăduit asta. Ai răspuns într-un mod pozitiv atingerilor mele și din acest motiv mi-am permis ceea ce s-a întâmplat mai devreme între noi. Micuțo, ceea ce vreau să înțelegi, este că niciodată nu aș face un lucru pe care tu nu ți-l dorești cu adevărat și că voi avansa pe acest drum doar atât cât îmi îngădui tu și în ritmul pe care îl stabilești tot tu. Pentru mine „nu", înseamnă „nu", Ioana, și de acest aspect vreau să-ți amintești de fiecare dată când mă apropii de tine.

Ioana l-a fixat cu acea privire profundă, în tot timpul acestui discurs al lui. Discurs care a avut menirea ca admirația ce o avea pentru el să crească considerabil. Risipindu-se cu totul întreaga jenă simțită mai devreme, Ioana s-a apropiat de el și l-a îmbrățișat fără nicio reținere, iar atunci când a simțit brațele lui groase cum îi înconjoară corpul și o strânge și el la pieptul lui, i-a zis:

- Niciodată nu m-am gândit că ai face vreun lucru împotriva voinței mele. Iar adevărul este că alături de tine și chiar și atunci când te-ai aflat atât de aproape, ca acum sau atunci când ai fost extrem de supărat și nervos, întotdeauna m-am simțit în siguranță. Nu tu mă sperii, Ioan, ci ceea ce simt pentru tine și în preajma ta, mă sperie, i-a confesat Ioana, în felul ei ingenuu, ridicându-și privirea în ochii lui, rămânând cu ea acolo în timp ce a continuat să-i vorbească: Știi foarte bine că încă de la început am fost slabă în fața îmbrățișărilor tale și a apropierilor dintre noi doi. Iar toate aceste trăiri și sentimente sunt noi pentru mine, nici măcar nu mi-am imaginat că se pot simți asemenea lucruri pentru un bărbat.

- Adevărul este că nici măcar eu nu credeam că se pot simți asemenea lucruri pentru o femeie, ca cele pe care le simt eu pentru tine. Dacă te consolează cu ceva, să știi că și pe mine mă sperie uneori toată acea intensitate a atracției pe care o simt, a emoțiilor și a trăirilor pe care le experimentez atunci când sunt cu tine. Dar în același timp, îmi umple și inima de o împlinire pe care nu ar putea să o egaleze nimic altceva existent pe lumea aceasta. De aceea nu vreau să pierd aceste lucruri și de aceea voi avea grijă de ele. Mă voi îngriji ca toate aceste sentimente pe care le avem amândoi, să se dezvolte într-un mod frumos și trainic. Nu-ți face griji, micuțo, deoarece, în pofida imensității dorinței mele pentru tine, nu voi grăbi lucrurile. Îți voi lăsa timp să asimilezi tot acest amalgam de sentimente și de senzații și vom face totul în ritmul tău. Bine?

- Bine, a murmurat Ioana, primind cu toată inima sărutul pe care el i l-a dat după aprobarea ei, rămânând pe loc și fără să lase senzația de vreo sfială sau disconfort nici atunci când Ioan i-a descheiat primii trei nasturi de la cămașă, spunându-i după ce a terminat:

- Gata! Acum sunt șanse mult mai mici să te sufoci în timpul nopții.

Explicația lui a înveselit-o pe Ioana, care a surâs dulce, iar el, îmbătat de fericirea acelei zile, în timp ce zâmbea jucăuș, și-a permis să facă o mică glumă prin intermediul următoarelor cuvinte:

- Hai, acum mișcă-ți posteriorul ăsta drăguț în pat, alături de fiul meu, pentru că vreau să fac și eu un duș și nu am de gând să-mi expun goliciunea în fața ta.

- Ioan!!! i-a pronunțat ea numele, cu un glas ce voia să arate că dezaprobă gluma lui și felul său de a se exprima, dar care în realitate n-a făcut altceva decât să trădeze starea de amuzament pe care i-a stârnit-o. Cerule, cât de obraznic ești azi! a afirmat ea, cu același zâmbet larg, în timp ce a deschis ușa și s-a strecurat în dormitor în mare liniște.

După duș, când s-a înapoiat în cameră, a găsit-o pe Ioana dormind cu Junior în brațe. Numaidecât i-a apărut un zâmbet de încântare, văzându-i pe amândoi. Era probabil cea mai înduioșătoare imagine la care a asistat el vreodată. S-a strecurat în mare liniște lângă ei în pat și i-a cuprins pe amândoi în brațele lui protectoare, savurând cu toată inima acel moment pe care îl trăia. Era un vis împlinit să-i aibă pe amândoi lângă el și în brațele sale.

Exact așa cum a afirmat Ioan, dimineață când Junior s-a trezit și a descoperit că a dormit în pat cu tatăl său și cu Ioana, s-a arătat extrem de bucuros, declarând că aceea a fost: „Cea mai super tare noapte!".

Ziua ce a urmat a fost una memorabilă, plină de emoții, încântare și bună-dispoziție pentru toți cinci. Vremea le-a fost favorabilă, motiv pentru care jumătate din zi au ieșit la o plimbare în largul mării cu una dintre ambarcațiunile de agrement ale tatălui fraților Damadian. Ioan a păstrat această afacere în memoria părinților săi și în special pentru pasiunea pe care a avut-o tatăl său în privința navigării și pe care i-a insuflat-o și lui de când era doar un copil. Cealaltă jumătate a zilei și-au petrecut-o pe plajă, bucurându-se de soare, apă, dar mai ales de prezența unuia celuilalt. Pentru toți a fost o zi perfectă pe care aveau să nu o uite prea curând.

Când soarele a răsărit iar și a adus o nouă zi, cei cinci au plecat spre București, imediat după micul dejun. Pe drum, Ioana l-a observat pe Ioan că este tăcut, îngândurat și că ceva îl preocupă, motiv pentru care, cu o evidentă îngrijorare în voce, l-a întrebat:

- Ioan, totul este în regulă? Ești tăcut și căzut pe gânduri.

Abia în acea clipă și-a realizat și el starea de neliniște ce pusese stăpânire pe el, știind că îl mai despart doar câțiva kilometri până când îi va spune tot adevărul Ioanei. Deoarece era hotărât să nu mai amâne acest lucru nici măcar cu o zi și să-și asume această responsabilitate imediat ce vor ajunge acasă. Dar cu toate acestea, nu putea să împiedice să nu-i fie teamă de reacția ei și de consecințele pe care va trebui să le suporte.

- Da, micuța mea, totul este în regulă. Nu-ți face griji. Mă gândeam doar la un caz mai dificil pe care îl am, dar nu se întâmplă nimic altceva, a asigurat-o Ioan, zâmbindu-i cu dragoste și luându-i mâna în mâna lui i-o sărută cu duioșie.

Îndată ce au ajuns acasă, cum doamna Olga îi aștepta deja cu masa pusă, au luat împreună prânzul. După care Ioan, conștientizând că au nevoie de liniște pentru ceea ce urma, a rugat-o pe doamna Olga și pe domnul Petre să-l ducă pe Junior în parc sau la un fim, rugămintea lui era să stea cu el plecați cât mai mult posibil. Inițial a vrut să rămână doar el cu Ioana, dar Iolanda a insistat să fie alături de el, afirmând că și ea este băgată în toată acea poveste, că Ioana este prietena ei și că vrea să fie acolo, lângă amândoi. Edi a fost rugat tot de Iolanda să nu plece nici el, însă acesta a crezut de cuviință că prezența lui va fi în plus și una incomodă pentru Ioana, motiv pentru care i-a explicat Iolandei că el va sta în casa de vizavi, a mamei lui, și că va veni imediat în caz că va fi nevoie de ajutorul său.

Exact în clipa în care, Junior cu doamna Olga și cu domnul Petre ieșeau pe ușă, pentru a pleca în parc, Ioana cobora scările și mirată fiind de plecare lor îi întrebă pe cei doi frați, singurii care mai erau prezenți în sufrageria casei:

- Unde au plecat cu micuțul Ioan?

- S-au dus cu el în parc. Ioan urmează să se întâlnească acolo cu prietenul lui, David și s-a oferi doamna Olga să se ducă cu el, i-a explicat acesta, încercând să-și facă curaj pentru ceea ce avea să urmeze.

- Dar, Ioan, trebuia să mergem și noi cu el! Știi doar că doamna Olga, biata de ea nu mai poate să țină pasul cu el, a ripostat Ioana, foarte convinsă că ar trebui să se ducă după ei.

- Tocmai de aceea s-a dus și Petre cu ea și cu siguranță se vor descurca amândoi. Noi nu o să mergem, pentru că eu și Ioli avem să-ți spunem ceva extrem de important. Vino! i-a cerut Ioan, întinzându-i mâna și îndemnând-o să se așeze pe canapea.

- Ce aveți să-mi spuneți? întrebă Ioana, după ce s-a așezat, privind pe rând la fețele crispate ale celor doi frați, fapt ce nu i-a adus prea multă liniște acesteia.

Ioan, fără să-și mai poată ascunde îngrijorarea și gravitatea mărturisirii pe care urma să o facă, s-a așezat în genunchi în fața ei, a îmbrățișat-o cu forță, ca și când era pentru ultima oară când o putea face, a sărutat-o în aceeași manieră, după care i-a cuprins mâinile, adăpostindu-i-le în căușul palmelor lui bărbătești, sărutându-le cu patimă și pe acestea. Abia după aceea a început să-i vorbească pe un ton grav:

- Micuțo, înainte de toate vreau să nu uiți că te iubesc mai presus de orice. Că pentru mine ești femeia la care am visat toată viața, că tu ești cea care mi-a lipsit pentru a fi pe deplin fericit. Ioana, vreau să știi că tot ce am făcut a fost ca să ajungem în acest punct. Ca tu, eu și micuțul Ioan să putem fi împreună. Și sper din inimă să-ți aduci aminte de aceste cuvinte după ceea ce urmează să-ți mărturisesc.

- Ioan, mă sperii cu aceste cuvinte. De fapt, mă speriați amândoi cu expresiile de pe chipul vostru, le-a zis ea foarte temătoare, privindu-i din nou pe rând. Ce s-a întâmplat? Ce aveți să-mi spuneți așa important și... grav? a întrebat ea cu ochii ei negri măriți de spaima ce începuse să se strecoare în inima sa.

Cei doi au avut un schimb de priviri, asigurându-se că sunt acolo, ca sprijin unul pentru celălalt, după care, Ioan a mai depus un sărut apăsat pe buzele Ioanei, a oftat prelung cu capul în jos, apoi și-a ridicat privirea în ochii ei și cu un glas ferm a început să vorbească:

- În urmă cu aproximativ șase ani, într-o zi, ieșeam din sediul unei bănci și mă îndreptam spre locul în care mi-am parcat mașina. Aveam niște acte în mână și în timp ce mergeam, citeam acele acte, pentru o clipă mi-am ridicat privirea să mă asigur pe unde merg și atunci am văzut-o. Am văzut-o pe cea mai frumoasă, gingașă și grațioasă femeie întâlnită de mine vreodată. De fapt, pe vremea aceea era doar o fată mult prea tânără și firavă pentru viața dură ce i-a fost pusă în spate. Se sprijinea de mașina mea și în timp ce m-am apropiat am observat că este însărcinată. Am întrebat-o dacă îi este rău, deoarece se ținea cu mâna de pântec și nu părea că se simțea prea bine. N-am să uit niciodată momentul în care și-a ridicat privirea le mine și cum inima mi-a stat în loc pentru o clipă, ca apoi să înceapă să-mi bată cu putere în piept. Îți jur că avea cei mai dulci ochi negri posibili. La început mi-a spus că nu se simte rău, că era vorba doar de mișcările copilului, dar în cele din urmă a recunoscut că nu acesta este adevărul. În mod surprinzător, deși eram un străin pentru ea, a acceptat ajutorul meu și am dus-o la spital. Eram hotărât să o duc până acolo și să plec imediat spre casă, spunându-mi că mi-am făcut datoria de om, ducând-o până la spital. Însă, ceva, nu știu ce a fost în acel moment, dar ceva m-a făcut să rămân alături de ea, până a preluat-o un doctor, chiar și în timpul consultului și să o conduc și acasă, după ce medicii i-au dat voie să plece. Ocazie cu care am aflat unde locuiește și care mi-a permis să o văd în continuare. Am aflat încă din prima seară, la spital, că abia se mutase în București și că nu avea pe nimeni, era complet singură. M-a înduioșat profund povestea ei și mai ales lacrimile din acei ochi negri, când a aflat că bebelușul pe care îl purta în pântec, era bine. La început poate că a fost vorba mai mult de compasiunea pe care i-am purtat-o, apoi cu timpul, nu știu cum și când, dar această fată s-a strecurat în inima mea și a prins rădăcini acolo. Niște rădăcini atât de puternice, încât și în ziua de azi ele se află tot acolo. Deși, au existat ani în care am încercat eu însumi să rup aceste rădăcini și să o scot din inima mea.

Ioana i-a ascultat toată această poveste stranie, la început cu interes, dar inima a început să i se strângă în piept când a realizat că el îi povestește despre această femeie cu aceeași strălucire în ochi cu care i-a spus și ei că o iubește, promițându-i totodată că o s-o facă toată viața. Iar acum îi mărturisea cu nonșalanță că în inima lui existau și rădăcinile altei femei. Și cum nu a mai putut suporta să-i audă toată acea glorificare pentru respectiva femeie, a vrut să se ridice și să plece de lângă el, dar Ioan a oprit-o, ținându-i și mai strâns mâinile în palmele sale. Moment în care Ioana, cu o voce chinuită, i-a cerut:

- Oprește-te, te rog! Nu înțeleg, de ce îmi spui toate aceste lucruri? Ce legătură am eu cu această femeie?

Din nou a avut loc un schimb de priviri între cei doi frați, după care, Ioan, știind că nu mai există niciun motiv pentru care să prelungească acel moment, cu un glas calculat, i-a răspuns:

- Această femeie ești tu, Ioana. Cea despre care ți-am vorbit ești chiar tu.

Confuzie și neîncredere. Aceste două lucruri s-au citit în mod clar pe chipul Ioanei, care nu a știut la început cum să reacționeze, apoi cu o siguranță în glas, dar privind cu teamă spre cei doi frați, a întrebat:

- Ce tot vorbești? Așa ceva nu poate fi adevărat! Nu am cum să fiu eu cea despre care tocmai mi-ai vorbit. Eu... Voi doi glumiți cu mine, acum, nu?

- Nu, Ioana, nu este nicio glumă. Întâmplarea pe care ți-a povestit-o Ioan, este prima dată când tu și fratele meu v-ați văzut, i-a răspuns Iolanda.

- Nu! Nu are cum să fie posibil. Nu! Ioan, te rog, spune-i că noi doi ne-am văzut prima dată atunci... când era să-l calce mașina pe fiul tău. Nu-i așa? Te rog, spune-i! a insistat Ioana, vorbind și mai energic, când a văzut că el tace și o privește descumpănit.

- Îmi pare rău, micuța mea, dar nu îți pot îndeplini această rugăminte, a înștiințat-o el cu o durere vizibilă pentru momentele de neclaritate prin care ea trebuia să treacă. Atunci a fost prima dată de care tu îți amintești, dar adevărata prima noastră întâlnire este cea pe care ți-am povestit-o și care a avut loc acum șase ani. De aceea am și reacționat în acea clipă ca un nesăbuit, iar tu te-ai speriat de reacția mea. De fapt nu te-am confundat cu nimeni, așa cum tu ai crezut și așa cum ți-am confirmat și eu, ci era pentru prima dată când te vedeam după cinci ani de la dispariția ta.

Ioana a stat o clipă, gândindu-se la tot ce i-au spus cei doi. Într-adevăr, reacția lui Ioan de atunci atesta toată acea mărturisire. După acel minut de tăcere și chibzuință, cu o voce tremurată și cu o imensă teamă în privința răspunsului pe care bănuia că avea să-l primească, a întrebat:

- Adică, ceea ce încercați voi să-mi spuneți, este că voi doi mă cunoșteați de dinainte să vin eu în casa voastră? Voi doi ați făcut parte și din trecutul meu, pe care eu nu mi-l amintesc?

- Da, asta îți spunem, i-a răspuns din nou Iolanda, simțindu-se o urmă de teamă și în vocea ei.

- Nu! Așa ceva nu pot crede. Dacă într-adevăr acesta ar fi adevărul, cu siguranță mi-ați fi spus mai demult aceste lucruri. Adică... ce rost avea să țineți ascuns și să-mi spuneți abia acum. Nu-i așa? întrebă Ioana cu o ultimă fărâmă de speranță în privire, privindu-i și rostindu-le numele pe rând, cu un glas ce suna a implorare pentru confirmarea cuvintelor ei: Ioan! Ioli!

Tăcerea celor doi i-a confirmat exact ceea de ce se temea. Cei doi spuneau adevărul, de această dată. După șase ani, trăiți fără nicio amintire și în obscuritate, în sfârșit a întâlnit pe cineva care a făcut parte din trecutul ei. Însă, niciodată nu a crezut că este vorba despre persoanele care au devenit cele mai importante pentru ea. Că acestea, ar putea să-i ascundă atâta timp, un lucru atât de important.

Mii de gânduri au început să-i apară prin minte cu o viteză năucitoare, încât nu știa cum să le mai facă față și pe care să-l oprească un moment ca să-l analizeze și să poată înțelege și ea ceva. Și-a retras iute mâinile din mâinile lui Ioan, s-a ridicat în picioare și s-a depărtat de el, fără ca acesta să o mai rețină ca data trecută. A rămas cu spatele, străduindu-se să-și aducă o rază de lumină în toate acele gânduri și amintiri ce o acaparaseră. Își amintea de reacția lui aprigă din acel moment în care ea i-a vorbit, iar el s-a întors și a văzut-o, își amintea de felul acela atât de special în care a privit-o în prima lor întâlnire din tramvai, de clipa în care el i-a atins degetele și de intensitatea emoției pe care a zărit-o în ochii lui când ea s-a uitat la el, de interesul cu care Ioan a urmărit-o cu privirea până ce ea a coborât din tramvai și chiar și după. Și-a amintit de cea de-a doua întâlnire, de modul în care i-a luat apărarea de acel băiat care a necăjit-o, de preocuparea excesivă pentru ea, pe care a văzut-o la el, de tot acel interes ca ea să nu plece, cumpărându-i întreaga sacoșă cu produse nefolositoare și nu în ultimul rând, modul în care a încercat să o convingă să lucreze pentru el și să rămână în casa lui. Toate acestea fiind urmate de acele priviri profunde și pline de interes pentru ea, de atențiile lui față de ea, încă din prima seară în care a rămas în această casă. Acum aveau o explicație și în mintea ei toate astea, iar semnificația explicației i-a străpuns inima fără pic de milă.

În urma acestei analize a singurelor amintiri pe care le avea ea cu familia Damadian, s-a întors cu fața la cei doi, care așteptau în tensiune o reacție din partea ei, iar cu lacrimile curgându-i pe obraji, plină de revoltă, le-a spus:

- M-ați mințit! În tot acest timp, m-ați mințit și v-ați bătut joc de mine fără nicio remușcare.

- Micuțo, nu spune asta. Da, admit că te-am mințit, din anumite considerente, dar niciodată nu ne-am bătut joc de tine, iar remușcările, crede-mă că au fost destule, i s-a confesat Ioan, străduindu-se să rămână tare și să-și păstreze luciditatea până la final.

- Tu! a rostit Ioana, fixându-l cu o expresie ce arăta doar reproș și o mare dezamăgire. Tu ai fost cel în care mi-am pus toată încrederea. Te-am întrebat în acea seară, petrecută pe balansoar, dacă într-adevăr m-ai confundat cu altcineva și mi-ai răspuns că da, că ești foarte convins că m-ai confundat, iar eu te-am crezut. Te-am crezut orbește cu absolut tot ce mi-ai spus în tot acest timp. Cerule! Cât de proastă am fost, încât să nu-mi dau seama de minciunile voastre și cât de mult probabil că v-ați amuzat pe seama mea.

- Ioana, ești nedreaptă spunând aceste cuvinte. Nici măcar nu ne dai ocazia să-ți explicăm întreaga situație, a intervenit Iolanda, neputând să-și ascundă întru totul supărarea ivită din acele cuvinte spuse de ea la adresa fratelui ei.

Ioan a simțit cum îl doare inima în piept, auzind desconsiderarea ei pentru el, dar mai ales văzând durerea și lacrimile din ochii aceia negri ce-i erau atât de dragi. Fără să mai stea pe gânduri s-a repezit la ea și a cuprins-o în brațele sale, strângând-o cu o patimă ce depășea cu mult orice imaginație. I-a depus mici săruturi pe tâmplă în timp ce i-a șoptit:

- Poți să crezi despre mine tot ce este mai rău și poți să-mi arunci în față și cele mai grele jigniri, dacă asta te ajută să suporți mai bine această situație, dar nu vreau să te văd, micuțo, că plângi și că suferi din cauza mea.

Ioana nu a participat la îmbrățișarea lui, dar a rămas acolo, fără să-și manifeste vreo dorință de îndepărtare. Și-a pus capul pe umărul acestuia, așa cum făcea de obicei, și i-a inspirat profund parfumul lui bărbătesc, încercând să se liniștească. Abia după o clipă, și-a ridicat fața la el și cu aceeași durere și obscuritate întipărite pe fața ei, l-a întrebat foarte indignată:

- De ce acum, Ioan? De ce mi-ai spus abia acum acest adevăr cumplit? Știi foarte bine, cât mi-am dorit să întâlnesc pe cineva din trecutul meu uitat. De ce ai așteptat atâtea luni? Pentru ce?

- Pentru că mi-a fost teamă să nu te pierd din nou. Pentru că dispariția ta m-a durut mai mult decât îți poți tu imagina și mi-a secat sufletul. Pentru că aveam nevoie ca mai întâi să câștig încrederea ta și de ce nu și inima ta. Da, Ioana, de fapt acesta cred că este adevărul. Am vrut ca mai întâi să te cuceresc din nou, să te fac să te îndrăgostești pentru a doua oară de mine, în speranța că așa nu te voi mai pierde sau că tu mă vei putea ierta mai ușor.

- Dacă spui că te-a durut dispariția mea, de ce nu m-ai căutat în toți acești ani? Totuși, au trecut aproape șase ani în care nu te-a interesat de soarta mea, i-a zis ea la fel de revoltată și cu convingerea că acel lucru chiar nu s-a întâmplat.

- Ba te-am căutat, micuțo. Și crede-mă că în fiecare zi mă întrebam ce faci, cum îți este și dacă trăiești. Ioana, te-am căutat cu disperare și cu toate resursele de care am dispus și n-am renunțat mult timp să o fac. Chiar și după doi ani, după ce, conform legii, ai fost declarată moartă, eu am continuat să te caut. Însă izolarea de lume, de care ai avut parte în anii în care ai stat la acel bătrânel, m-a adus în imposibilitatea să te găsesc.

Ioana l-a privit fix în ochi când el i-a declarat acest lucru, iar pentru faptul că a văzut acolo o durere mută, o durere conservată de mulți ani și aceeași sinceritate pe care a crezut-o una desăvârșită în tot acest timp, a bulversat-o și mai rău. S-a depărtat de el, dorind să pună o distanță între ei, deoarece apropierea lui o subjuga mai mult decât și-ar fi dorit ea.

- Ioana, te rog, stai jos! Trebuie...

- Nu, nu vreau să stau jos, i-a strigat ea, trăgându-și iute mâna pe care el o păstrase în mâna lui în pofida îndepărtării ei. Tot ce vreau este ca amândoi să-mi spuneți tot adevărul în clipa asta.

- De aceea suntem aici și am luat această decizie, pentru că vrem să-ți spunem tot adevărul. Așa că ne poți întreba ce vrei, a asigurat-o Iolanda.

- Vreau să știu ce fel de relație aveam cu voi în acele vremuri și ce m-a făcut să mă apropii de voi?

- Eu te-am cunoscut când Ioan a venit pentru prima dată la tine în vizită, după acea întâmplare de la spital. Mi-a plăcut foarte mult felul în care ne-ai primit, recunoștința pe care i-ai arătat-o lui Ioan, pentru ajutorul pe care ți l-a oferit și de aceea am continuat să te vizitez. Iar cu timpul am devenit cele mai bune prietene, atât de bune încât ne spuneam absolut tot. Iar tu și fratele meu, eu cred că v-ați plăcut unul pe celălalt chiar de la început, pentru că în scurt timp au început să apară sentimente între voi și ați devenit iubiți.

- Iubiți?! Adică acum șase ani eu chiar am fost iubita ta? întrebă aceasta, privindu-l în mod special pe Ioan, extrem de mirată, ca și când i se părea un lucru greu de crezut.

- Chiar dacă mi-a fost greu să te conving să mă accepți în această calitate, da, noi doi am fost iubiți. Ba chiar aș putea spune că am fost mai mult de atât, pentru că ne făcusem mari planuri de viitor împreună.

- Să încerci să mă convingi?! Ce motive aveam să nu te accept? ceru Ioana o altă explicație, lăsând impresia că ea să aibă vreun motiv să nu-l accepte pe el ca iubit, i se părea și mai imposibil.

- Pentru că tu în acea perioadă ai trecut prin multe suferințe și ți-ai pierdut încrederea în oameni, în special în bărbați și în dragoste.

- Prin ce suferințe? întrebă ea cu cu o anume crispare, făcându-l pe Ioan să-i fie și mai teamă de momentul care urma.

- Ioana, mai există ceva foarte important de care trebuie să afli, a înștiințat-o el și trăgând puternic aer în piept s-a folosit de toată stăpânirea lui de sine, mărturisindu-i: Pe lângă motivele, din pricina cărora nu voiai să accepți o relație cu mine, pe care ți le-am spus deja, se mai afla un altul foarte important pentru tine. Și anume că, după spusele tale, nu voiai să-mi complici viața cu copilul pe care urma să-l aduci pe lume.

O stare de șoc a început să o acapareze pe Ioana, care privea stupefiată la el. Ultimele lui cuvinte i se tot repetau violent în minte, rămânând la final cuvântul „copil", care începuse să-i zgârie timpanul cu ecoul care nu înceta să se facă auzit în urechile ei.

- Copil?! rosti ea cu dificultate și cu o vădită teamă de ceea ce avea să urmeze să afle. Ce copil?

- Copilul tău, i-a repetat Ioan cu o spaimă și mai mare de reacția ei.

Ioana a simțit cum i se înmoaie piciorele, dar cu ultimele eforturi a rămas în picioare, iar cu o frică și mai avansată și o voce tremurată, a continuat să pună întrebări:

- Și... unde este... acum acest copil? Adică... trăiește?

Ioan a tăcut pentru o clipă înainte de a-i da răspunsul, fiindu-i și lui destul de greu să-i facă cunoscut acel adevăr, fapt observat și de Iolanda, care s-a apropiat de fratele ei și i-a pus o mână pe umăr, în semn că ea este acolo cu el. Gest în urma căruia, acesta și-a făcut curaj și i-a mărturisit:

- Din fericire, da, trăiește și este perfect sănătos și cel mai frumos, special și isteț copil văzut de mine vreodată. Iar acest copil se află aici în casă. Este micuțul Ioan, fiul meu.

Imediat ce informația lui a ajuns la urechile ei și a fost preluată de creier, picioarele Ioanei au cedat, însă Ioan s-a repezit la ea numaidecât ce a văzut-o că se clatină și a prins-o în brațe la timp, așezând-o apoi cu mare grijă pe fotoliul aflat în spatele ei. Privind-o extrem de îngrijorat, a văzut că nu-și pierduse cunoștința, dar din ochi a început să-i curgă lacrimi mute, culoarea din obraji îi pierise cu totul și părea pierdută de realitate.

- Ioana, uită-te la mine, te rog! i-a cerut el, speriat și luându-i chipul în palmele lui, apoi dându-i părul de pe față. Ești bine?

- Nu poate fi adevărat, a murmurat ea, privind în gol, subconștientul ei încercând că se apere împotriva unei asemenea suferințe.

- Ba da, Ioana, este adevărat. Junior este copilul tău, i-a confirmat Iolanda, când a văzut că fratele ei tace, deoarece acesta, din pricina stării ei, s-a gândit dacă să mai continue.

- Adică voi vreți să-mi spuneți mie că eu am un copil, de care nu-mi amintesc și alături de care am trăit ultimele luni de zile fără să-mi dau seama că este copilul meu? i-a întrebat ea, privindu-i cu furie, apoi scuturându-și capul în semn că nu și foarte aprigă a continuat: Nu! Acest lucru nu poate fi posibil și chiar refuz să-l cred. Ce fel de mamă aș fi eu, dacă nu mi-aș aminti de propriul meu copil? Și ce fel de mamă vreți să mă faceți voi să cred că sunt, cu toată această poveste aberantă. Nu, nu poate fi real. Ioan, te rog, spune-mi că acest lucru nu este adevărat, i-a cerut ea, devenind foarte vehementă și privindu-l cu cei mai imploratori ochi, iar pentru faptul că el a tăcut și că nu i-a împlinit cerința, i-a strigat în față: Ioan, de ce? De ce îmi faci asta? Ce câștigi tu cu o asemenea minciună? Ce, Ioan?

- Nu este o minciună, micuțo, ci este doar adevărul. Și chiar dacă ți se pare greu de crezut și refuzi să vezi acest adevăr, va trebui să o faci, pentru că tu ești mama lui Ioan, i-a răspuns el pe un ton calculat, dar cu inima străpunsă de sute de ghimpi ce se încăpățânau să pătrundă și mai adânc.

- Minți! i-a strigat ea cu o furie și mai mare. Nu are cum. Tu nu înțelegi acest lucru? Dacă micuțul Ioan era fiul meu îmi aminteam de el și de faptul că am un copil. Ce mamă nu-și amintește de propriii ei copii?

- Ioana, ți-ai pierdut memoria și de aceea nu îți amintești.

- Ce contează? Chiar și așa, se presupune că este copilul meu și trebuia să-mi amintesc de el oricum, mai ales că am trăit luni de zile alături de el, i-a zis aceasta cu înflăcărare.

- Nu se presupune, ci chiar este copilul tău, a contrazis-o și Ioan foarte ferm, ceea ce a făcut-o pe Ioana să țipe și mai tare la el.

- Nu este adevărat! Tu nu înțelegi? De ce continui să mă minți?

Ioan, înțelegând că nu-i rămâne o altă soluție, s-a ridicat din fața ei, locul în care a stat în tot acest timp al contrazicerii lor, și-a scos portofelul din buzunarul de la blugi, de unde a luat două fotografii, ce păreau destul de uzate, de dimensiuni mai mici și i le-a întins, acesteia spunându-i:

- Îți pot demonstra că spun adevărul prin niște simple teste de ADN, dar până acolo, sper ca aceste două fotografii să te convingă că de data aceasta nu te mint.

Ioana, cu mâini tremurânde, a luat acele două fotografii, ce o înfățișau pe ea cu un copil în brațe, alăptându-l. În prima privea cu o nemărginită dragoste către prunc, în timp ce acesta se înfrupta din sânul ei, iar în cea de-a doua, privea tot cu o dragoste nemărginită, dar de altă natură, către cel care i-a făcut poza.

- Cerule, aceasta chiar sunt eu! a exclamat ea stupefiată și cu noi lacrimi ce-și făceau loc pe obrajii ei.

- Da, chiar ești tu. Le-am făcut la câteva zile după ce l-ai născut pe micuțul Ioan și din păcate sunt singurele poze pe care am apucat să le fac cu voi doi. Dar aceste fotografii mi-au alinat cât de cât dorul de tine, în anii în care ai fost dispărută. Ioana, copilul seamănă foarte mult cu tine dacă privești mai atentă la el. A moștenit de la tine aceiași ochi negri, aceleași priviri blânde, părul ondulat și blond și mai ales aceeași timiditate și fire blajină. Micuțo, chiar dacă mintea nu te lasă să-ți amintești de copilul tău, inima ți-a arătat acest lucru de nenumărate ori. Tu l-ai iubit pe acest copil înainte să-l cunoști cu adevărat, iar faptul că ai sărit în fața mașinilor ca să-l salvezi, atestă acest lucru. Și dacă te liniștești puțin și analizezi toate sentimentele tale față de el, vei vedea că am dreptate. Și pe lângă toate astea vârsta corespunde și ea. În curând va împlini șase anișori, iar peste câteva zile de la aniversarea lui se vor împlini tot șase ani de la dispariția ta.

Ioanei îi era imposibil să-și smulgă privirea de la acele fotografii pe care le păstrase cu sfințenie în mâinile ei, dar cu toate acestea a fost foarte atentă la cuvintele lui Ioan, ceea ce i-a provocat o întoarcere în timp, în urmă cu câteva luni de zile. Se știa pe sine că nu este nicicum o fire curajoasă, de asemenea că nu are niciun strop de spirit de erou în ea, însă își aducea perfect aminte, că atunci când a văzut omulețul acela drăguț, jucându-se cu mingea pe trotuarul de vizavi, ea nu și-a mai putut lua ochii de la el. Apoi, când micuțul a început să alerge în stradă pentru recuperarea jucăriei sale și a înțeles pericolul în care se afla, ceva din ea, un sentiment și un imbold mai puternic decât orice gândire logică, a făcut-o să iasă în stradă și să-l salveze pe copil fără să se mai gândească la viața ei. Totodată și-a amintit și de a doua lor întâlnire, când l-a văzut în acea casă. Emoția simțită în inima ei, înainte să ajungă în camera lui, știind că avea să-l vadă din nou, sentimentul de fericire când l-a avut în fața sa, acea senzație de împlinire când micuțul a întrebat-o dacă vrea să se joace cu el și când a luat-o de mână și mai ales nevoia ei inexplicabilă de a-l atinge și de a-l mângâia, încă din prima seară și faptul că inima i s-a umplut fulgerător de o imensă iubire pentru acel copil, au îndemnat-o să nu se mai îndoiască de acel adevăr cutremurător. Și-a ridicat privirea umedă de lacrimi, la Ioan și cu o voce ce demonstra tot zbuciumul ei lăuntric, a afirmat:

- Cerule, Ioan! Eu sunt mama fiului tău! Iar tu despre mine vorbeai cu atâta devoțiune și elogiere când îmi povesteai despre mama lui.

- Da, despre tine vorbeam. De aceea ți-am și spus atunci când m-ai întrebat despre ea, că în acea clipă mama fiului meu se află în locul potrivit și că iubirea mea pentru ea este nemuritoare și monumentală. Aceste mărturisiri de fapt îți erau ție destinate. Însă, mă tem că asta nu este tot și că trebuie să-ți mai spun un adevăr, a completat Ioan cu o nouă strângere de inimă, dar rămânând cu o atitudine la fel de echilibrată ca și până acum.

- Care? întrebă ea, îngrozită că tot acel vis sufocant, din pricina veștilor izbitoare, nu se mai termina.

- Că într-adevăr, tu ești mama micuțului Ioan, însă nu eu sunt tatăl lui biologic. În realitate, Ioan nu este fiul meu.

- Adică, tu... Nu, nu are cum! Tu îl iubești pe acest copil mai presus de orice, te-am văzut de atâtea ori cum îl privești, cu ce devoțiune te implici în creșterea lui și... Ioan, dar ai spus că am fost iubiți și chiar mai mult de atât și că aveam planuri de viitor, a afirmat Ioana cu o voce sugrumată de durere, dezamăgire și de tot dezechilibrul ei din suflet și din minte.

- Da, îl iubesc cu aceeași forță cu care mi-aș fi iubit propriul fiu, poate chiar mai mult. Pentru că fiul tău este un copil cu adevărat minunat, dar și pentru faptul că el a fost cel care m-a ținut în picioare după dispariția ta. Și da, ți-am spus că noi doi am fost iubiți și că aveam planuri de viitor. Dar de asemenea, ți-am spus și că tu erai deja însărcinată când te-am întâlnit pentru prima dată și că te-am dus la spital, în acea seară, din pricina unor dureri din timpul acelei sarcini.

- Atunci, cine este tatăl copilului meu? De ce copilul se află aici? De ce este la tine și nu la tatăl lui adevărat?

Deși era dispus să-i spună tot adevărul, știa că nu are puterea să-i spună și adevărul despre cum a fost conceput acel copil și despre cine este adevăratul tată. Ioan nu ar fi suportat să-i creeze o altă suferință în plus, una și mai greu de îndurat și să vadă din nou în ochii ei acea tristețe dură și colosală. De aceea a ales următoarea soluție, fără să se depărteze prea mult de adevărul întâmplărilor:

- Nu știu cine este tatăl lui adevărat, pentru că tu nu ai vrut să vorbești prea mult despre trecutul tău, iar despre acest individ nici atât. Dar știu sigur că ai suferit enorm din pricina lui și că tu nu voiai să-l mai vezi niciodată. Și tot din cauza lui, ți-ai pierdut încrederea în oameni, în speranță, în viață și în tine și ai venit aici în București, un oraș mare care să te ajute să-ți pierzi urma. Iar fiul tău este la mine, pentru că din cauza dispariției tale și cum el din fericire nu a fost afectat de incendiu și nici nu mai era nevoie să stea internat în spital, urma să fie declarat un copil orfan, să fie dus într-un orfelinat și ulterior dat spre adopție. Nu am putut permite ca așa ceva să se întâmple, astfel că l-am recunoscut ca fiind fiul meu și l-am luat cu mine, în această casă în care nu i-a lipsit niciodată nimic, în afară de... mama lui.

Ioana a suspinat cu greu și și-a șters lacrimile, păstrând tăcerea pentru o clipă și analizând cu ultima ei rezervă de luciditate toate cele spuse de Ioan, iar un cuvânt de acolo cerea o explicație în plus.

- Incendiu! Ce incendiu?! întrebă ea cu o voce firavă.

- Dispariția ta a fost provocată de un incendiu la maternitatea în care ai născut. Cu doar două zile înainte să te externezi și să vii acasă aici, împreună cu fiul tău, unde urma să trăim toți trei ca o familie, a izbucnit un incendiu la secția de terapie intensivă. Bebelușii și toate mamele au fost mutați la alte spitale din oraș, pe el, pe micuțul Ioan l-am găsit într-unul dintre aceste spitale la câteva ore de la dezastru. Era bine, nu fusese cu nimic afectat de incendiu, însă, în tot acel haos ce s-a creat, tu ai fost de negăsit și oricât de mult m-am străduit să te găsesc și să te aduc alături de el și de mine, nu am reușit.

- Visul! În visul meu apare un incendiu. Mă aflu într-o clădire cuprinsă de flăcări și încerc să ajung la acel bebeluș care... Cerule! Ioan, ceea ce eu visez este exact această întâmplare, a rostit ea cu un nou șoc ce i-a clătinat și mai mult tot echilibrul ei mintal și sentimental.

- Da, Ioana, visul tău redă acele momente de disperare, acele momente terifiante pentru tine, pe care nu ai putut să le suporți. Abia născusei, iar tu oricum nu te aflai într-o stare emoțională prea bună din pricina suferințelor pe care le trăisei, de aceea nu ai putut să reziști mintal și acelei terori. Să-ți vezi propriul fiu în pericol de moarte a fost de neîndurat pentru tine și ți-a cauzat pierderea memoriei. Semnul acesta de pe mâna ta dreaptă, i-a spus Ioan cu aceeași răbdare, blândețe și stăpânire de sine cu care i-a dezvăluit tot adevărul, în timp ce i-a luat respectiva mână și i-a întors-o cu palma în sus, mângâind cu vârful degetelor cicatricea de pe pielea ei, este o arsură cu care te-ai ales în timpul acelui incendiu și când ai încercat cu disperare să ajungi la copil, ca să-l salvezi, iar bebelușul pe care ai început să-l visezi este de fapt fiul tău.

Ultimele lucruri aflate i-au adus o stare de agitație lăuntrică Ioanei ce au adus-o în imposibilitatea de a mai sta jos. Și-a retras din nou mâna din mâna lui și s-a ridicat iute de pe fotoliu și a rămas cu spatele la ei, făcând un rezumat mintal la toate acele informații primite. Roiuri de gânduri negre i-au umplut mintea, fapt pentru care, cu o privire neagră, și nu dată de culoarea ochilor ei, s-a întors către Ioan căruia i-a vorbit pe un ton aspru și plin de o dezamăgire cruntă:

- Tu ai știut de la început ce anume visez eu, la fel de bine știai cât de mult mă afectează acea neputință pe care o simțeam din pricina faptului că nu pot ajunge să salvez acel copil și totuși ai tăcut. Puteai să-mi curmi acea suferință, spunându-mi că cel pe care încerc să-l salvez este bine și că este lângă mine, dar nu, tu ai preferat să taci și să mă vezi cât și cum pătimesc din cauza terorii pe care o simțeam în vis. Cum ai putut, Ioan? Cum? Tu care susțineai sus și tare că mă iubești și că nu ai permite să mi se întâmple vreun rău, de fapt tu ai fost cel care mi-a făcut cel mai mare rău, mințindu-mă în felul acesta nemilos.

- Și chiar te iubesc, micuțo. Dumnezeu îmi este martor cu câtă forță pot să te iubesc, de aceea îți cer din inimă să mă ierți pentru faptul că ți-am ascuns aceste lucruri. Crede-mă că am nevoie de iertarea ta ca de aer, i-a mărturisit Ioan cu implorare atât în voce, cât și în privire.

- Atunci rămâi cu nevoia ta și sufocă-te, pentru că iertarea mea nu o vei obține niciodată! i-a strigat ea cu o voce aprigă, având în privirea sa o desconsiderare imensă pentru el și continuând în aceeași manieră: Crezi că se poate ierta o asemenea trădare? Ioan, mi-am depozitat în tine toată încrederea mea, toată dragostea mea și cele mai mari visuri. Mi-am pus inima în mâinile tale fără nicio ezitare. Și ce am primit în schimb? Trădare și minciună, multe minciuni. Era dreptul meu să știu, încă din prima zi, că acest copil este de fapt fiul meu, iar el avea dreptul să știe că eu sunt mama lui. Cerule, tu m-ai adus în casa ta pe post de bonă la propriul meu copil, mi-ai oferit bani ca să am grijă de propriul meu copil. Ce mamă face așa ceva? Ce fel de mamă își îngrijește puiul în schimbul unei sume de bani? Cum ai putut să-mi faci așa ceva? Cum te-a lăsat inima, Ioan, să mă minți cu atâta nepăsare, să mă vezi cum sufăr și să-mi ascunzi lucruri de o asemenea importanță?

- Poate că am greșit enorm, dar atunci așa am crezut de cuviință. Tot ce voiam era să te aduc în această casă, alături de fiul tău și de mine, iar pentru asta aș fi fost în stare de orice. Chiar să-mi vând și sufletul diavolului dacă era nevoie, i-a mărturisit el cu suferința întipărită pe fața lui încruntată.

- Nu, nu ai cum să-ți vinzi sufletul diavolului pentru că tu ești deja un diavol. Cel puțin pentru mine asta te-ai dovedit a fi, un diavol care mi-a sfâșiat inima și mi-a spulberat visurile fără pic de milă, i-a strigat ea în față cu o furie năprasnică.

Iolanda, care a stat și doar a ascultat toată acea conversație din spate dintre cei doi, nu a putut să suporte să audă toate acele cuvinte grele spuse la adresa fratelui ei. Motiv pentru care a intervenit, adresându-i-se Ioanei:

- Nu-i spune așa ceva! Fratele meu nu merită să-i vorbești în felul ăsta. Ești nedreaptă cu el.

- Iar tu, și-a reluat țipătul Ioana, de data aceasta privind-o pe Iolanda, ignorând complet cuvintele ei, susții faptul că am fost cele mai bune prietene. Ce fel de prietenă îmi ești, din moment ce ai fost complice la toate astea și ai permis să fiu mințită de propriul tău frate? Pe amândoi v-am crezut cei mai prețioși oameni din viața mea, dar v-ați dovedit fiind cei mai răufăcători și josnici.

Ce doi frați au păstrat tăcerea. Și-au dat seama că violența celor aflate o fac să spună toate acele lucruri și să reacționeze așa. Ioan o privea îngrozit și cu inima înfierată. Avea o acută senzație că durerea de acum șase ani, când ea a dispărut și a pierdut-o, se apropie din ce în ce mai mult de el, dar că de data aceasta nu vine singură, ci mai aduce cu ea și disprețul Ioanei. Acest ultim lucru chiar i se părea de nesuportat.

- Unde este fiul meu? Vreau să-l văd! Unde l-ați trimis de fapt? De ce l-ați scos din casă chiar înainte să-mi spuneți tot acest adevăr? Acum aveți de gând să mă despărțiți pentru totdeauna de el și să mă împiedicați să-l văd? Nu v-a fost suficient tot ce mi-ați făcut?

Deși Ioan era conștient că tot ce avea să vină asupra lui din partea Ioanei nu va fi ușor de înfruntat, acele scenarii ale ei chiar i s-au părut nedrepte. Motiv pentru care cu o atitudine demnă și un glas ferm i-a zis:

- Pentru numele lui Dumnezeu, Ioana, gândește-te la gravitatea lucrurilor pe care le insinuezi. Recunosc, că ți-am greșit enorm, nespunându-ți tot acest adevăr mai devreme, dar de aici și până la a ne acuza de așa ceva este cale lungă. Dacă voiam într-adevăr să te despărțim de fiul tău, nu mă mai zbăteam atâta să te găsesc, să te aduc în casa mea ca să poți fi alături de el și nici nu-ți mai spuneam de adevărata legătură dintre voi. L-am trimis în parc cu doamna Olga pentru că era necesar să rămânem singuri în casă ca să-ți putem confesa toate astea.

- Nu mai minți că m-ai căutat, pentru că nu m-ai căutat nici măcar o zi. În aproape șase ani de zile era imposibil să nu mă găsești mai devreme, a țipat ea și mai înverșunată.

- Micuțo, vorbești în necunoștință de cauză, pentru că nu știi câte am făcut ca să te găsesc. Nu știi...

- Nu te apropia de mine! l-a avertizat cu asprime, când a observat că acesta a înaintat câțiva pași spre ea. Să nu te mai apropii în viața ta de mine. Pentru că nu vreau să te mai văd și să-ți mai ascult minciunile niciodată. M-ai auzit! Niciodată!

După ce i-a aruncat în față aceste cuvinte grele, Ioana a luat-o la fugă pe scări, îndreptându-se spre dormitorul ei, ca și când voia să lase în urmă toată acea durere ce a pus stăpânire pe întreaga sa ființă. Ioan a strigat-o și a vrut să fugă după ea, însă sora lui l-a oprit, spunându-i:

- Nu, Ioan! Las-o! Este foarte nervoasă și orice i-ai spune acum, ea le va interpreta într-o manieră negativă. Are nevoie să fie singură și să reflecteze la toate astea.

- Ioli, trebuie să-i cer iertare. Am nevoie să mă ierte, am nevoie de ea. Tu înțelegi asta? i-a zis el, pe un ton chinuit de tortura la care soarta îl supunea din nou.

Din acel moment toată fericirea trăită în ultimele două zile de cei doi, s-a transformat într-un adevărat coșmar pentru ambii, s-a surpat asemenea unui castel din nisip luat de valurile mării.

Ioana, ajunsă în camera sa, a încuiat ușa după ea, s-a întins pe pat, a privit din nou acele două fotografii pe care nu le lăsase din mână și a început să plângă în hohote. A plâns cu toată ființa ei, a plâns atât de mult și cu atâta patimă încât a crezut că nu va mai avea nicio lacrimă pentru restul vieții. A sperat că prin intermediul lacrimilor va scăpa de durerea țipătoare din suflet și de apăsarea povarnică din piept. Însă nu, ea era tot acolo și creștea considerabil cu cât se gândea mai mult la tot ceea ce a aflat și la trădarea singurului bărbat iubit în viața ei.

După o oră, Ioan, dorind să-i vorbească din nou, s-a dus la ușa ei, din spatele căreia i-a auzit scâncetele de durere, ceea ce i-a amplificat și mai mult propria lui suferință. A bătut și a implorat-o de nenumărate ori să-l lase să intre pentru a putea discuta, însă tot ce a auzit o fost doar un „Pleacă!" și un „Nu vreau să te mai văd niciodată!".

Abia după ore bune, Ioana a ieșit din cameră și s-a îndreptat foarte hotărâtă spre dormitorul lui, unde a dat năvală fără să bată. L-a găsit stând pe marginea patului, cu capul în mâini și cu umerii lăsați, ridicându-și imediat privirea când a auzit ușa trântindu-se și pronunțându-i numele ca o ușurare a sufletului când a văzut-o în fața lui:

- Ioana!

- Nu-ți face speranțe, pentru că am venit la tine doar pentru niște răspunsuri de care am nevoie. Și sper ca de data aceasta chiar să-mi spui adevărul, l-a anunțat ea cu cea mai crudă voce a ei și cu cea mai nemiloasă privire.

I se citea pe față rătăcirea din mintea și sufletul ei. Chipul îi era palid și plâns, din privire reieșea doar o asprime neobișnuită pentru ea, iar blândețea de pe chipul său îi era acoperită de o adversitate considerabilă.

- Mă poți întreba tot ce dorești, i-a zis Ioan cu o atitudine din care se putea observa deziluzia trăită.

- Pentru început, vreau să știu dacă Ioana este numele meu real? De aceea mi-ai zis că nu-ți place Zoe, pentru că tu îmi cunoșteai deja numele adevărat, nu?

- Da, așa este. Ioana este numele tău adevărat.

- Și celălalt nume? Adică numele de familie?

- Ioniță este numele tău de familie.

- Și familia mea? Părinții mei, frații mei sau vreo altă rudă, unde sunt? De ce nu m-au căutat ei?

- Nu ai frați sau surori, ai fost singură la părinți. Mama ta a decedat acum aproximativ șapte ani, dacă nu mă înșel, atunci când eu te-am cunoscut se împlinise deja un an și câteva luni de la decesul ei. Iar tatăl tău, din păcate nu a putut să se împace cu dispariția mamei tale și s-a spânzurat la doar șase luni după moartea ei. Ceea ce îți spun, este exact ceea ce mi-ai povestit tu, eu nu i-am cunoscut pe niciunul dintre ei. Iar ca rudă aveai o mătușă, care nu a fost în relații prea bune cu părinții tăi și nici pe tine nu te avea la inimă. Iar tu, după ce ai venit în București, nu ai mai păstrat legătura cu ea. A murit și aceasta în urmă cu trei ani.

S-a putut observa destul de limpede cât de mult a afectat-o acea veste, însă și-a adunat ultimul gram de putere și a încercat să pară stoică, punând următoarea întrebare:

- Și prieteni, cunoștințe, pe altcineva nu aveam lângă mine? Chiar am trăit ca o singuratică?

- Ți-am spus că încrederea ta în oameni era infimă, de aici și firea ta solitară. După toate necazurile prin care ai trecut, legate de moartea părinților tăi, respingerea mătușii tale, nevoită să lași totul în urmă și să vii într-un oraș mare, cu un copil pe drum și toate dezamăgirile suferite, te-ai închis în tine foarte mult, nu erai nici prea comunicativă sau sociabilă și ai ales să trăiești complet singură și nu acceptai ca nimeni să se apropie de tine, asta până ne-ai întâlnit pe noi.

- Și de ce am făcut excepție în privința voastră? De ce pe voi v-am acceptat?

- Nu știu să-ți spun exact. În ziua în care ne-am întâlnit pentru prima dată, cum era în pericol sănătatea fiului tău și chiar și a ta, din cauza durerilor pe care le aveai, ai acceptat ajutorul meu de nevoie. Altfel sunt ferm convins că nu ai fi vorbit cu mine mai mult de cinci cuvinte, la cât de retrasă erai. Apoi, cred că din recunoștință mi-ai acceptat prima vizită și pe următoarele ale Iolandei. Cu timpul, între voi două s-a legat o prietenie foarte frumoasă și ai învățat să mă primești și pe mine lângă tine și să ai încredere în amândoi, când ai văzut că nu-ți punem întrebări despre trecutul tău și că te-am primit lângă noi cu toate acele temeri ale tale. Ne-a fost clar că trecutul este o parte despre care nu vrei să vorbești, așa că ți-am respectat această decizie și cred că de aceea te simțeai în siguranță în preajma noastră. Mi-ai mărturisit de nenumărate ori acest lucru și că alături de noi, pentru prima dată de când ți-ai pierdut părinții, te-ai simțit ca în sânul unei familii.

Ioana a meditat pentru o clipă la toate cuvintele lui spuse cu acea blândețe, răbdare și puterea de convingere pe care și le însușea Ioan uneori atunci când se exprima și care aveau darul să atragă cu forță spre el sufletul celui care îl asculta. Apoi toate acele sentimente și senzații descrise de acesta i se păreau atât de cunoscute, pentru că erau aceleași pe care le-a experimentat încă din prima clipă în care a pus piciorul în această casă. Aici a găsit o atmosferă cu adevărat familială, o căldură sufletească rar întâlnită, înțelegere și nu în ultimul rând, aici s-a simțit cu adevărat iubită de toți cei care locuiesc acolo, iar toate acestea au făcut-o să se simtă ca acasă.

Dar a ignorat grabnic aceste gânduri și cu aceeași atitudine rece, l-a întrebat:

- Cu ce mă ocupam? Din ce supraviețuiam, mai ales că urma să cresc singură un copil?

- Lucrai la un atelier de croitorie și îți făcusei și câteva cliente care veneau pentru anumite retușuri la tine acasă. Mașinile de cusut pe care le-ai văzut în garaj sunt ale tale.

- Ale mele? întrebă ea mirată.

- Da, ale tale. Le-am păstrat în toți acești ani, în speranța că te vei întoarce într-o bună zi la mine și la fiul tău, deoarece toate acele ustensile sunt o moștenire de la o bunică de-a ta, iar pentru tine era foarte important acest aspect.

- Acum vreau să-mi spui absolut tot ce știi despre tatăl copilului meu, i-a cerut ea cu o atitudine impetuoasă.

Ioan a oftat reținut, și-a ascuns părul după urechi, apoi a făcut eforturi să o privească fix în ochi și i-a spus cât mai hotărât a putut el:

- În legătură cu acest subiect ți-am spus deja tot ce știu. Îți repet, despre această parte ai refuzat întotdeauna să vorbești. Însă îți pot spune cu certitudine că individul te-a făcut foarte mult să suferi, iar urmele acelei suferințe au fost foarte adânci și erau vizibile în ochii tăi și în orice manifestare de-a ta.

- Spunându-mi toate astea, mă întreb un lucru. De ce un bărbat ca și tine, ar fi vrut să se încurce cu una ca și mine? Traumatizată de trecut, după câte am înțeles din vorbele tale, cu o fire foarte retrasă și pe deasupra și însărcinată cu copilul altui bărbat.

Un zâmbet amar a apărut pe buzele lui Ioan când a auzit cele spuse de ea, iar pentru faptul că Ioana l-a privit ciudat când a observat acest lucru, el s-a explicat:

- Aceleași cuvinte mi le spuneai și atunci. Acestea erau argumentele tale cu care încercai să te aperi în fața mea, când îți spuneam despre dragostea ce o am pentru tine.

- Ioan, este imposibil să nu știi mai multe despre tatăl copilului meu, i-a replicat ea cu o mare neîncredere, ignorând complet explicația lui. Vrei ca eu să cred că tu te-ai îndrăgostit de mine și m-ai acceptat ca iubită a ta, fără să știi nimic despre trecutul meu, despre bărbatul care a existat în viața mea și povestea despre cum am ajuns să fiu însărcinată cu el și complet singură?

- Niciodată nu m-a interesat trecutul tău, Ioana, i-a răspuns el cu cea mai mare sinceritate, deoarece acesta era purul adevăr. Ca să mă îndrăgostesc de tine, mi-a fost suficient să te cunosc, să-mi dau seama ce fel de om ești și să-ți observ blândețea sufletului și frumusețea interioară, pentru că cea exterioară mi-a plăcut din prima clipă în care te-am văzut. Când am putut să observ toate astea, mi-am dat seama că orice s-ar fi întâmplat în trecutul tău, în mod clar erai doar o victimă și că nu exista niciun motiv pentru care să regret vreodată alegerea făcută. În ochii mei erai cu totul admirabilă, pentru că erai o mamă singură care, în pofida acestui lucru și a vârstei prea mici, se zbătea să facă față greutăților. Toate aceste calități și tot ceea ce reprezinți tu m-au făcut să mă îndrăgostesc de tine iremediabil și să nu renunț la dragostea ta și să te conving să mă accepți în viața ta și a fiului tău. Mai ales după ce mi-ai mărturisit că și tu ești îndrăgostită de mine. Ioana, a reluat el după un moment de tăcere, vorbindu-i cu o vădită căință, poate că nu am luat cele mai bune hotărâri în ceea ce privește această situație și da, recunosc că ți-am greșit foarte mult, dar sunt om, nu sunt vreun perfecționist sau vreun sfânt, așa cum ai crezut tu despre mine. Însă, de ceea ce te pot asigura este că am făcut toate astea fără intenția de a-ți face rău. Tot ce am vrut a fost să te aduc din nou lângă noi și să găsesc o cale de a te convinge să rămâi pentru totdeauna. Tot ce mi-am dorit a fost o familie. O familie cu tine și cu micuțul Ioan, nimic altceva. De aceea am făcut toate astea.

Ioana l-a ascultat cu atenție, însă zbuciumul din sufletul ei a împiedicat-o să se lase impresionată de toate acele cuvinte rostite cu o sinceritate răspânditoare. Simțind că nu mai poate sta lângă el fără să-și amintească de toate minciunile lui și de toată dezamăgirea pe care i-a aruncat-o în inimă, s-a întors cu spatele și a vrut să plece numaidecât din camera sa. Dar Ioan a prins-o de mână, a reținut-o lângă el, aducând-o din nou cu fața și cu o dorință aprigă de a obține iertarea ei, i-a cerut:

- Iartă-mă, micuțo! Te implor, iartă-mă și dă-mi o șansă să repar toată această situație!

- Nimic nu mai poate fi reparat, pentru că inima mea este făcută bucăți, mii de bucăți. Și orice ai face tu, ea nu mai poate fi reparată. M-ai mințit, Ioan! Și nu m-ai mințit o singură dată, ci de atâtea ori, timp de aproape trei luni de zile m-ai mințit încontinuu. Cum vrei să te mai iert acum? Spune-mi cum, când îmi este imposibil să o fac? îl întrebă ea oripilată și cu lacrimile revenite în ochii ei.

- Știu că acum totul este proaspăt și că te doare enorm ceea ce ai aflat. Dar dacă îmi dai ocazia îți pot demonstra că dragostea mea, despre care ți-am vorbit până acum, este reală și adevărată. Această dragoste a fost adevărul meu cel mai mare, încă din prima seară în care ai rămas în casa mea. Ioana, te iubesc! Te iubesc cu toată forța inimii mele și am mare nevoie de tine. De aceea, te implor nu mă abandona, nu permite să te pierd din nou, pentru că nu aș mai putea să suport asta. Pur și simplu nu mai pot să trăiesc fără tine, nu mai am forța necesară. Am trăit cinci ani într-un adevărat iad din cauza lipsei tale, nu mai vreau asta.

- Dacă tu ai trăit cinci ani într-un iad, ei bine află că eu abia acum încep să trăiesc în iadul în care m-ai aruncat tu. Și niciodată nu o să te iert. M-ai auzit, niciodată! Oricât de mult timp va trece și orice ai face tu, niciodată nu o să obții iertarea mea. Și asta pentru că toată acea dragoste pe care ți-o purtam, s-a transformat în ură. Te urăsc, Ioan! Te urăsc din tot sufletul! Te urăsc, pentru că m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine și pentru că m-ai făcut să-mi fac speranțe cu tine și spoi ai spulberat totul cu minciunile tale! Te urăsc pentru că mi-ai năruit toate visurile! Te urăsc pentru că m-ai făcut să te urăsc! Te urăsc pentru că mi-ai cerut să am încredere în tine și când ai primit-o mi-ai călcat-o în picioare!

Ioan a stat în fața ei și a îndurat cu stoicism toate aceste cuvinte dure și toate motivele ei pentru care îl urăște. Ea a continuat să i le înșire pe toate, în timp ce vărsa lacrimi amare, dar asta până când, stoicismul lui Ioan a capitulat, iar Ioana a văzut pentru prima dată ochii aceia albaștri și senini înlăcrimați. Această constatare a făcut-o să amuțească numaidecât și să privească cu încruntare prima lacrimă ce a părăsit ochii lui Ioan și se scurgea lent pe obrazul său acoperit de barba scurtă.

Abia în clipa în care și-a simțit obrazul ud, a realizat și Ioan că suferința din suflet a început să-l domine și mai mult și că el tocmai plângea în fața ei, fără să fie conștient. S-a întors imediat cu spatele la ea, și-a șters ochii cu dosul palmei și și-a mușcat dur pumnul ca să poată face față slăbiciunii din acel moment și a valurilor de durere, provocate de cuvintele ei.

Dar s-a întors spre ea în clipa în care a auzit pe hol vocea fiului său, care abia se întorsese acasă. Știa că se află în pericol ca Ioana să facă ceva nesăbuit, din pricina celor aflate și a lipsei de limpezime a minții din acel moment. Lucru ce s-a și adeverit, deoarece Ioana, imediat ce a auzit glasul cristalin al lui Junior, a alergat spre ușă, din dorința de a ajunge cât mai repede la copil. Însă Ioan a fost mai ager decât ea și s-a postat în fața ușii înainte ca aceasta să apuce să o deschidă.

- Dă-te! i-a cerut ea foarte violent. Sau ce, acum vrei să mă împiedici să-mi văd propriul fiu?

- Niciodată nu voi face așa ceva. Dar înainte să te las să ieși din camera asta, vreau să-mi spui ce ai de gând să faci? i-a vorbit el cu calm, dar și cu o teamă vizibilă în ochii care încă mai purtau urmele lacrimilor.

- Ceea ce trebuia să faci tu demult. O să-i spun adevărul. O să-i dezvălui cine sunt eu, că tatăl lui este un mare mincinos și că de fapt nici măcar nu este tatăl lui adevărat, l-a înștiințat ea foarte hotărâtă.

- Uite ce este, Ioana! Răzbună-te pe mine în oricare alt mod vrei tu, dar nu-l folosi pe fiul meu ca armă împotriva mea, pentru că-i vei face rău și lui, nu doar mie.

- Este fiul meu, nu al tău! i-a strigat ea în față extrem de înverșunată.

- Îmi pare rău pentru tine, dar acest copil poartă numele meu și a fost crescut de mine până la vârsta asta. Așadar, conform legii și a moralității, este și fiul meu și va trebui să te obișnuiești cu acest lucru. Iar dacă tot te bați cu pumnii în piept că ești mama lui, atunci ar trebui să te porți ceva mai responsabil și să-ți dai seama cât de mult l-ar afecta dacă te-ai duce să-i spui toate acele lucruri în clipa aceasta și în starea în care ești tu. Asemenea vești trebuie cântărite bine și gestionate într-o manieră mai chibzuită, atunci când sunt date unui copil de șase ani, i-a zis Ioan pe un ton autoritar, fără să mai arate compasiune față de ea în această situație.

Deși nu-i plăcea nicicum, Ioana s-a văzut nevoită să-i dea perfectă dreptate lui Ioan cu tot ce i-a spus. Sub nicio formă nu-și dorea să-i creeze vreo suferință propriului ei fiu, motiv pentru care și-a impus să se liniștească și să-și abandoneze acele porniri de a-i spune adevărul micuțului. Și-a ridicat privirea la Ioan și i-a cerut din nou:

- Dă-te! Lasă-mă să plec!

- Nu înainte de a-mi promite că nu o să faci nimic din ceea ce ai zis mai devreme și că o să ai răbdare să găsim cea mai bună soluție pentru el, cu care să-i spunem tot adevărul.

- Îți promit, a murmurat Ioana, ca apoi cu aceeași voce dură să-i ceară: Acum, dă-te din fața mea!

Convins că ea a înțeles perfect mesajul lui, dar și că în acel moment nu avea să obțină iertarea ei, orice ar face, a lăsat-o să plece, deschizându-i chiar el ușa.

La doar un minut după ce ea a plecat, Ioan a ieșit și din camera lui și a coborât la parterul casei. Intrând în birou s-a îndreptat hotărât spre unul dintre corpurile de mobilă unde era ascuns seiful. A apăsat pe combinația de cifre și după ce l-a deschis, a luat din el două dosare dintre cele patru existente acolo. Pentru o clipă le-a privit îngrozit pe cele rămase înăuntru, gândindu-se că probabil va veni și ziua în care va trebui să i le arate și pe acelea. Inspirând și expirând cu forță, a încuiat seiful la loc și a urcat hotărât la etaj cu cele două dosare în mână.

Între timp, Ioana se afla în baia din camera ei, încercând să se liniștească și să-și șteargă urmele lacrimilor de pe față ca să se poată duce la fiului ei, în acea clipă fiind mai nerăbdătoare ca niciodată să-l revadă pe copil.

Exact în momentul în care a deschis ușa ca să iasă din dormitor, Ioan se pregătea să bată la aceeași ușă.

- Ce vrei? l-a întrebat ea pe un ton agresiv, văzându-l acolo.

- Să-ți dau astea, i-a răspuns Ioan cu un glas blând, întinzând spre ea cele două dosare, fără ca Ioana să le ia înainte să afle ce conțin.

- Ce sunt?

- În dosarul gros vei găsi toate rapoartele primite de la toți detectivii particulari pe care i-am angajat, în toți acești ani, ca să te găsească. Sper ca aceste rapoarte să te convingă că te-am căutat și că nu am stat cu mâinile în sân. Iar în cel de-al doilea, vei găsi articole din ziare care au scris despre incendiul de la maternitate și despre dispariția ta, care a fost un caz destul de mediatizat. Pe acestea le-am păstrat în ideea, că atunci când va mai crește Ioan și îi voi spune adevăratul motiv de ce nu este mama lui cu el, va fi interesat să citească despre tot ce s-a întâmplat.

În urma acestor explicații, Ioana le-a luat din mâinile lui fără să-i mulțumească pentru ele și fără să se arate interesată de conținutul lor. Le-a aruncat în mod neglijent pe patul ce se afla chiar în spatele ei, apoi a ieșit din dormitor, a închis ușa și s-a îndreptat spre camera lui Junior, lăsându-l pe Ioan singur pe hol și complet îndurerat de acea atitudine rece și aspră față de el.

Ioana a intrat în camera micuțului cu inima plină de emoție. L-a îmbrățișat cu dragoste și l-a privit cu o adorație nețărmurită, abținându-se cu greu să nu pară deplasată cu acele gesturi pătimașe și să nu-i spună că ea este mama lui pe care el o așteaptă să se întoarcă din acea călătorie lungă. De asemenea, avea în inimă o dorință acută de a-i cere iertare micuțului pentru faptul că nu a făcut parte din viața lui până la acea vârstă și să îl asigure că va încerca să recupereze timpul pierdut și va profita de fiecare clipă ce i-a mai rămas de trăit ca să fie alături de el. Cu toată durerea provocată de trădarea lui Ioan, faptul că minunea aceea de copil s-a dovedit a fi fiul ei, a făcut-o să se simtă cu adevărat o femeie norocoasă și i-a umplut sufletul de o împlinire ce avea să fie eternă. Aflarea acelui adevăr printre atâtea minciuni, era motivul ce o ținea pe picioare și îi dădea dorința să meargă mai departe chiar și fără dragostea bărbatului iubit.

Spre seară, când Ioan a intrat în camera fiului său, a găsit-o pe Ioana acolo, dormind cu cel mic în brațele ei. Paradoxal, imaginea lor împreună îl și bucura, dar îl și durea în același timp când se gândea că, doar cu o seară în urmă, cei doi au dormit în brațele lui și el a sperat că așa va fi mereu, iar acum era pe cale să îi piardă pentru totdeauna, în special pe Ioana. A stat un moment îndelungat și i-a privit în liniște, apoi s-a retras la el în dormitor cu inima îndurerată.

Și cum se spune că noaptea este cel mai bun sfetnic, Ioan a sperat că așa va fi și în cazul lui. Astfel că dimineață, s-a prezentat din nou în fața Ioanei, cerându-și iertare cu o vădită căință și implorând-o să-i mai dea o șansă. Dar a avut parte de același refuz neînduplecat, ce a fost însoțit de aceleași reproșuri, vorbe dure și priviri pline de desconsiderare.

Știa că lucrurile nu vor fi ușoare pentru el, după ce va spune tot adevărul, dar nu se așteptase să se lovească de un asemenea zid impenetrabil. Deoarece Ioana cea blândă, timidă și cu inima bună ce fusese înainte, se transformase dintr-o dată într-un zid fortificat cu o aversiune nemiloasă, indiferență cruntă la toate rugămințile și suferința lui și lipsă de îngăduință.

Iar la acest zid nu a apărut nici măcar o fisură după două zile de implorări, din partea lui Ioan și argumente cu care și-a justificat deciziile luate și faptele survenite în urma acestor decizii. În casă era o atmosferă funebră, toți purtând pe fețele lor o tristețe mută. Ioan a încercat să își reia activitatea de la cabinetul de avocatură a treia zi după mărturisirea adevărului, însă i-a fost imposibil să se concentreze la ceva, astfel că l-a lăsat pe Edi cu toate treburile din acea zi și s-a înapoiat acasă.

Cum speranța începuse să i se diminueze pe zi ce trece, văzând că Ioana este de neînduplecat, era conștient că nu poate continua așa la nesfârșit și că va trebui să iasă din acea suferință și depresie. Dar nu știa de unde își va mai lua forța necesară să treacă peste o nouă decepție, peste o nouă năruire a viselor pe care și le făcuse cu ea. Iar ceea ce i se părea și mai greu de suportat era că el s-a văzut nevoit să petreacă cât mai puțin timp cu fiul său, din pricina faptului că Ioana era nelipsită de lângă Junior, iar el știa că prezența lui nu mai era una agreabilă pentru ea, dar mai ales nu voia ca micuțul să simtă tensiunea dintre ei și aversiunea acesteia în ceea ce-l privește.

În aceeași zi, în timp ce Ioana, își scotea hainele din șifonier, a văzut pe unul dintre rafturi cutia de carton albastru în care își depozitase ea toate economiile. Cum a trăit în tot acest timp în casă, iar cheltuielile ei personale nu erau prea mari, o bună parte din salariul primit de la Ioan pentru postul de bonă, l-a strâns în acea cutie, pe care a luat-o în mâinile sale cu o atitudine melancolică, a scos banii din ea și a a chibzuit câteva secunde. Secunde în urma cărora, foarte hotărâtă și îndârjită a ieșit din dormitorul ei și știind exact locul în care se afla Ioan, văzându-l mai devreme intrând acolo, a coborât la parter și a dat buzna în biroul acestuia. Cu gesturi agresive a aruncat pe biroul în fața căruia el era așezat, toate acele bancnote, spunându-i:

- Poftim! I-ați banii mincinoși și oferă-i alteia pe care urmează să o duci de nas. Eu nu am nevoie să fiu plătită ca să am grijă de fiul meu.

Ioan a fost luat prin surprindere atât de intrarea ei fulgerătoare, cât și de impulsivitatea gestului ei. În timp ce și-a dat ochelarii jos de la ochi, s-a uitat cu încruntare la bancnotele ce se împrăștiaseră pe blatul biroului, pe podea și chiar și pe el, apoi și-a ridicat o privire plină de dezaprobare la ea. Dar nu a avut timp să o privească prea mult, deoarece Ioana s-a urnit din loc, intenționând să pună capăt chiar în acea clipă întrevederii lor. Însă, Ioan, fiind foarte mâhnit de gestul ei, așa cum rar i se întâmpla, s-a ridicat iute și a ajuns la ușă, exact în momentul în care ea a deschis-o. Și-a pus o palmă pe suprafața ușii și a închis-o la loc, trântind-o puternic, apoi cu gesturi lipsite de blândețea sa nativă, a apucat-o pe Ioana de umeri, a întors-o cu fața la el și a lipit-o cu spatele de ușă. Ținând-o strâns cu mâinile de umeri, a forțat-o să rămână pe loc și să-i asculte cuvintele rostite cu tristețe și cu o revoltă sufletească amestecată cu mânie:

- Pentru o clipă, doar pentru o clipă dacă ai putea să privești lucrurile dincolo de amărăciunea și de dușmănia pe care le-ai strâns în suflet, ai înțelege de ce am făcut toate astea și care au fost adevăratele mele intenții.

- Nu am cum să privesc lucrurile altfel, pentru că abia acum le văd cu claritate și minciuna în care am trăit în tot acest timp, i-a replicat ea, foarte înverșunată.

- Eu am trăit aproape șase ani blestemați cu cea mai cumplită durere în inimă, din cauza dispariției tale și crede-mă, Ioana, că a fost mult mai greu de îndurat, decât ceea ce înduri tu acum. Și ai putea să înțelegi acest lucru, dacă te-ai gândi pentru un moment și la suferința mea, nu doar a ta. Cât despre claritatea lucrurilor, nici măcar aceea nu o ai. Te lași dominată de ura ce începe să prindă rădăcini în inima ta, de egoismul care nu te lasă să vezi motivele pe care le-am avut și de o răutate ce nu-ți este caracteristică și astfel îmi faci rău și mie, dar și ție în același timp, totodată și fiului tău. Pentru că prin lipsa ta de iertare ne lipsești pe toți trei de fericirea la care am visat și de posibilitatea de a avea o familie, iar ca Ioan să crească lângă doi părinți care îl adoră. Te minți singură, Ioana, pentru că toate aceste sentimente negative ce încolțesc în tine, sunt mult prea povarnice de purtat pentru sensibilitatea ta, decât dacă le-ai înlocui cu iertarea pe care ți-o tot cer. Nici ție nu-ți este bine, nici mie, dar nici micuțului Ioan și sunt tot mai convins, datorită acestor purtări impulsive pe care ai început să le ai, că prin iertare, te poți salva și pe tine, nu doar pe mine, din infernul în care trăim amândoi de trei zile.

- Dă-mi drumul! Lasă-mă să ies! i-a cerut ea în același mod agresiv, ignorând din nou cuvintele rostite de el și împingându-l cu mâinile.

Dar văzând că nu are nicio șansă să-l îndepărteze, pentru o clipă a stat potolită și a rămas cu ochii ațintiți în ochii lui. Clipă în care, Ioan a cutezat să o apropie de el și să o cuprindă în brațe, iar faptul că Ioana nu s-a împotrivit de data aceasta, i-a permis acestuia să-i ia mâna dreaptă și să i-o așeze pe pieptul lui, chiar în dreptul inimii și cu un glas blând, să-i spună:

- Micuțo, pentru tine bate această inimă, iar dacă tu refuzi să primești tot ceea ce păstrez acolo și îți este destinat doar ție, o să se stingă și o să devină un simplu motor ce mă va ține în viață, dar fără să mai aibă nicio altă utilitate și fără să-mi mai transmită vreo emoție sau bucurie. Ioana, chiar este atât de greu să înțelegi că am nevoie, mai mult decât orice altceva, de iertarea ta, totodată și de tine? Chiar nu poți înțelege că nu știu cum să mai trăiesc fără tine, acum că te-am regăsit după atâția ani?

- Observ că cel care nu înțelege ești tu, deoarece continui să-ți pierzi vremea cerându-mi iertare, când ți-am spus clar că nu vei obține așa ceva de la mine, orice ai face. Toată dragostea pe care am avut-o pentru tine, am pierdut-o sau mai corect spus, așa cum ai afirmat și tu, am înlocuit-o cu ura ce s-a născut din minciunile tale. De aceea, te rog să-ți iei mâinile de pe mine și să fie pentru ultima dată când mă mai atingi, pentru că singurul sentiment pe care mi-l provoci este de dezgust.

Nu cuvintele ei l-au îngrozit pe Ioan, ci privirea ei tăioasă, în care era chiar evidentă acea ură de care ea i-a vorbit și cu care i-a secerat inima acestuia. Cutremurat de ceea ce a văzut în ochii aceia care odată îl priveau cu admirație și dragoste și pe care el îi iubea cu toată forța, și-a luat mâinile de pe ea, s-a retras doi pași în spate și privind-o cu încruntare, a afirmat:

- Nu aceasta ești tu! Nu aceasta este femeia de care eu m-am îndrăgostit.

- Exact! Femeia de care tu, se presupune că te-ai îndrăgostit, a fost doar o iluzie pentru tine, la fel cum și tu ai fost pentru mine. Și ar trebui să te obișnuiești cu ideea că tot ce a existat odată frumos între noi, a fost doar un miraj, nimic mai mult, a replicat ea cu o seninătate necruțătoare pentru Ioan, care a lăsat-o să plece din birou, iar el a rămas pur și simplu devastat, înțelegând din toate acestea că și ultima speranță cu care se mai hrănea, a început să i se prăbușească lent.

În aceste trei zile, deși Iolanda a venit zilnic în casa fratelui ei din dorința de a-i fi alături, între ea și Ioana nu a existat nicio întrevedere, deoarece Ioan a rugat-o să-l lase pe el să rezolve situația. Aceasta i-a respectat rugămintea, până în acea zi, în care a venit împreună cu Edi în vizită și l-a observat pe fratele ei și mai îndurerat ca în ziua precedentă, deși el a încercat să mascheze față de ea suferința ce-l devora prin interior încetul cu încetul.

Din acest motiv, Iolanda s-a prezentat în dormitorul Ioanei, chiar în acea seară, unde a avut parte de un șoc, când a văzut în pat haine împachetate, ceea ce demonstra că aceasta își făcea bagajul.

- Ce cauți aici? Te-a trimis fratele tău să mă convingi să-l iert? o întrebă imediat Ioana cu o atitudine în care nu s-a simțit nicio urmă de prietenie.

- Fratele meu nu ar face niciodată așa ceva, este suficient de bărbat și de matur încât să-și gestioneze și să-și rezolve singur problemele, i-a replicat Ioli, vizibil deranjată de vorbele ei și privind cu încruntare spre pat, o întrebă: Ce-i cu hainele astea în pat? Ce ai de gând să faci?

- Mâine dimineață, o să plec pentru totdeauna din casa aceasta, împreună cu fiul meu. Nu mai am niciun motiv pentru care să rămân.

- Nu! Tu nu o să pleci de aici, cu atât mai puțin nu o să-l iei pe Junior cu tine, i-a strigat Iolanda în stilul ei foarte impulsiv, în timp ce a luat câteva haine în mâinile sale și le-a băgat în șifonierul din care tocmai fuseseră scoase.

- Ba o să plec și o să-l iau și pe micuțul Ioan, pentru că este fiul meu și am tot dreptul ăsta! a strigat și Ioana, scoțând din nou din dulap hainele pe care le băgaseră Ioli și punându-le la loc pe pat.

- Și Ioan are drepturi asupra acestui copil, pentru că a fost crescut de el, chiar în această casă din care tu vrei să-l iei. Și dacă ai de gând să-l lipsești de acest drept, mai întâi va trebui să ai de-a face cu mine, a înștiințat-o Ioli, trecând de la țipat la urlat și luând în brațele sale alte câteva haine, le aruncă foarte furioasă pe podea, arătându-i astfel că ea nu glumește cu acea amenințare. Și încetează să mai faci atâta pe victima, pentru că nu ești singura care suferă cu această situație, iar să pleci nu este o soluție. Unde naiba ai de gând să te duci și cu un copil după tine?

- Cu siguranță tu nu suferi, așa că nu văd de ce atâta interes și grijă ca eu să nu plec și unde mă duc. Oricum, tu nu m-ai vrut aici de la bun început. Acum, că știu tot adevărul, îmi este clar că povestea aceea, pe care mi-ai spus-o odată, despre mama care și-a abandonat copilul și care și-a bătut joc de bărbatul, ce se presupune că a ajutat-o foarte mult, era despre mine. Ai crezut tot ce se putea mai rău în ceea ce mă privește, legat de dispariția mea, nu-i așa?

- Da, așa este. Din păcate m-am lăsat condusă de unele supoziții, a recunoscut Iolanda, fiind ceva mai pașnică. Ioana, dacă vrei poți să fii în continuare supărată pe mine sau să nu-mi mai vorbești toată viața, dacă tu consideri că așa merit, deși o să mă doară acest lucru, eu pot supraviețui, însă nu pot spune același lucru și despre fratele meu. El nu...

- Dacă ai de gând să-mi vorbești despre el, te rog să pleci. Nu am de gând să te ascult, a anunțat-o Ioana, arătându-se foarte indiferentă, preocupându-se în continuare de bagajul său, fapt pentru care, Iolanda s-a lăsat din nou condusă de felul său coleric, i-a smuls articolele vestimentare din mână, le-a aruncat și pe acestea pe podea și a țipat la ea, spunându-i:

- Încetează cu bagajul ăsta! Tu nu o să pleci de aici, pentru că nu o să-ți permit să-l mai faci pe Ioan să sufere. A suferit oricum prea mult din cauza ta.

- Din cauza mea?! se interesă Ioana, foarte revoltată pe acuzația ce i-a fost adusă.

- Da, din cauza ta, pentru că de când te-a cunoscut pe tine, fratele meu a suferit cât pentru zece vieți. De exemplu, acum șase ani, după ce te-a rugat și s-a căznit atâta să te convingă să nu-l mai respingi din cauza situației tale, iar tu i-ai promis că nu o vei mai face și că a doua zi te vei muta în casa noastră, alături de noi, când el a venit să te ia, tu ai fugit și ți-ai luat adio de la noi doi prin intermediul unor scrisori absurde. Ioan a suferit enorm când nu te-a mai găsit acolo și când a văzut că toate promisiunile tale au fost doar niște minciuni. În zilele ce au urmat, până a făcut tot posibilul să dea de urmele tale, fratele meu nu doar că a trăit cu dezamăgirea din suflet pentru faptul că l-ai părăsit, deși tu i-ai promis contrariul, dar a trăit și cu o îngrijorare cruntă pentru tine, deoarece erai complet singură, nu aveai unde să te duci, resursele tale financiare erau infime și te aflai și în ultimul trimestru de sarcină. Chiar în ziua în care te-a găsit, tu ai născut, iar pentru faptul că starea ta nu a fost una foarte bună, el nu s-a dezlipit niciun moment de lângă tine, până în clipa în care s-a convins că ești mai bine, chiar dacă medicul nu i-a permis la început să rămână și peste noapte. Ioan ți-a fost alături cu tot ce i-a stat în putință și s-a asigurat că tu și fiul tău primiți cele mai bune îngrijiri. I-ai cerut iertare pentru faptul că l-ai părăsit în felul acela, iar de data aceasta tu ai fost cea care i-ai cerut să te primească lângă el. Ioan te-a iertat imediat și astfel v-ați făcut multe planuri de viitor împreună. În acele zile, amândoi radiați de fericire, iar pe fratele meu l-am văzut atât de fericit cum nu a fost niciodată, știind că urmează să formeze o familie alături de tine și de fiul tău. A pregătit camera în care urma să stai tu și cu Junior, foarte entuziasmat și cu o dragoste ce era evidentă din fiecare gest al său. Însă fericirea lui nu a durat mult, pentru că incendiul acela nenorocit te-a luat din nou de lângă el, iar el a trăit un adevărat coșmar pentru faptul că nu te-a găsit atâția ani. În primul an, durerea pierderii tale a fost atât de greu de suportat, încât s-a închis foarte mult în el, s-a distanțat de noi, iar singura lui alinare a fost acest copil, pe care tu acum vrei să îl iei de lângă el. Fiul tău era singurul care reușea să-i mai smulgă câte un zâmbet și să-i mai trezească câte o emoție. Când venea acasă de la birou, nu făcea altceva decât să stea cu copilul și să se ocupe de îngrijirea lui cu o dragoste desăvârșită. Acelea fiind clipele în care reușea și el să iasă din suferința și din dorul cumplit cu care a trăit. Din prima zi în care l-a adus în casă și până la vârsta de aproape patru ani, noaptea dormea cu el, strângându-l la pieptul lui cu dragoste și durere în același timp și mereu îi promitea că îi va aduce mama înapoi, chiar dacă îi va lua toată viața să te găsească. Pentru că Ioan te-a căutat cu disperare în toți acești ani, chiar dacă tu refuzi să crezi asta. El niciodată nu și-a pierdut speranța că tu ești în viață, tot timpul a refuzat să creadă în moartea ta sau că ai profitat de situație și ai fugit pur și simplu, așa cum am crezut eu. Ioana, în atâția ani, fratele meu putea foarte ușor să-și refacă viața cu o altă femeie și crede-mă, că nu i-a lipsit pretendentele, însă nu a făcut-o, nici măcar nu a suportat această idee, pentru că el a sperat mereu că te vei întoarce în viața lui. Iar atunci când te-a întâlnit după cinci ani și jumătate și a pus lucrurile cap la cap și și-a dat seama cu ce te ocupi, fratele meu a început să umble ca un disperat din tramvai în tramvai și să întrebe de tine, fiecare vânzător pe care îl întâlnea. Și chiar dacă timpul trecea, iar el nu avea niciun rezultat pozitiv, nu a renunțat nici măcar pentru o clipă și te-a căutat zilnic prin toate tramvaiele din București, fără să-l intereseze că poate fi considerat chiar și nebun cu aceste acțiuni absurde pentru unii, însă nu și pentru el, care își asculta doar inima. Era în stare de orice doar să te aducă din nou lângă fiul tău și implicit și lângă el, de aceea nu a mai ținut cont de nicio rațiune, simțind că doar așa poate ajunge la tine. Și uite că a avut dreptate, a ajuns la tine, te-a adus aici, lângă fiul tău și lângă el, dar pentru ce? Ca după atâtea eforturi și după atâta durere suportată, să aibă parte de o altă suferință și mai mare? Nu, Ioana, fratele meu nu merită atâta neîngăduință din partea ta și mai ales nu merită să-l iei pe Junior de lângă el. Oricum este răpus la pământ, pentru faptul că tu refuzi să-l ierți, dacă îl desparți și de acest copil pe care îl iubește nespus de mult și care în aceste momente este singura lui alinare, la fel ca acum șase ani, l-ai distruge pentru totdeauna.

Iolanda i-a expus toată această istorie la început pe un ton aprig, dar cu timpul devenind pașnică și chiar emoționată de amintirea acelor clipe.

Ioana a ascultat-o cu un real interes, fiecare lucru despre trecutul ei, ce îi era enigmatic, îi reținea atenția, însă nu și-a exprimat opinia deloc și doar a rămas tăcută și gânditoare, fapt pentru care, Iolanda a continuat să-i vorbească pe același ton liniștit:

- Ioana, fratele meu te iubește mai presus chiar și decât viața lui și de aceea a făcut tot ce a făcut, ca tu să fii alături de copilul tău și ca el să te aibă din nou în viața lui. Ești nedreaptă cu el. Ioan nu merit să mai sufere, eu nu vreau să-mi mai văd fratele suferind, pentru că din păcate de când mă știu, l-am văzut mai mult că suferă decât că este fericit.

- Ioli, te rog, nu încerca să mă convingi, pentru că nimic venit din acel trecut de care voi îmi tot povestiți, dar eu nu-mi amintesc nimic, nu mă va face să iert toate acele minciuni și să renunț la plecarea mea. Sunt hotărâtă să plec, împreună cu copilul meu, pentru că în realitate, fratele tău nu are nicio responsabilitate față de noi, ca să ne mai țină în casa lui. Nu suntem nimic pentru el, nici măcar vreo rudă îndepărtată, a înștiințat-o Ioana, cu o hotărâre nestrămutată, făcând-o pe Iolanda să-i vorbească din suflet de această dată și cu o vădită disperare în glas:

- Ba voi doi sunteți singurele ființe pe care și le dorește în viața și în casa lui. Voi reprezentați fericirea sa. Tu chiar nu înțelegi asta? Ioana, te implor, nu-i face asta lui Ioan! Îl vei distruge complet.

- Iar eu te implor să pleci din camera mea și să mă lași singură.

Cerința Ioanei ce vădea doar o mare indiferență la implorările Iolandei, au făcut-o pe aceasta din urmă să părăsească în mare grabă dormitorul acesteia, însă nu înainte de a-i spune în față, următoarea ei părere:

- Nu-l meriți pe Ioan și nici dragostea lui nu o meriți, ești prea haină pentru aceste privilegii.

Coborând la parter, Iolanda a intrat în biroul fratelui ei, unde acesta se afla împreună cu Edi. Deși știa că îi va sfâșia inima și mai mult decât era deja, s-a văzut nevoită să-i spună despre planurile Ioanei.

- Ce?! Nu, asta nu am să i-o permit! Pe Ioan nu-l va lua din această casă, să fie clar! a strigat el când a auzit informația surorii lui, cu o privire neagră, ridicându-se iute de pe fotoliul pe care stătea și devenind dintr-o dată atât de nervos cum rar cei doi iubiți l-au văzut.

- Ioan, omule, nu te duce în starea asta la ea, i-a zis Edi, foarte calm, împiedicându-l pe acesta din înaintarea lui fulgerătoare. Ești prea nervos și în loc să aduci o îmbunătățire, poți ruina și mai mult lucrurile. Este suficient faptul că este ea atât de pornită împotriva voastră, nu te duce și tu cu aceeași atitudine. Cred că ar trebui să stai o clipă și să analizezi toată situația și toate opțiunile pe care le ai ca să împiedici asta. În realitate, Ioana se află în drepturile ei depline să-l ia pe Junior cu ea.

Analizând pentru o secundă cuvintele prietenului său, Ioan i-a dat dreptate. Simțea cum furia îi clocotea prin sânge și că în clipa aceea chiar era în stare să facă un scandal colosal din acea situație și să certe cu ea așa cum nu a făcut-o niciodată, astfel că și-a impus din nou să se calmeze. S-a întors cu spatele la cei doi, și-a aranjat bretonul după urechi, iar pentru faptul că o șuviță i-a revenit imediat pe frunte, și-a băgat degetele în el și l-a dat pe spate cu gesturi ce stăteau ca drept mărturie la starea lui lăuntrică, extrem de tumultuoasă.

De acel moment de tăcere a profitat sora lui, dându-și cu părerea:

- Ioan, eu cred că ar trebui să-i spui adevărul și despre cum a fost conceput Junior, deoarece atunci va înțelege mai bine temerea ta și principalul motiv pentru care ai tot amânat să-i spui despre trecutul ei.

- Nu, asta niciodată! a exclamat el foarte ferm, continuând în aceeași manieră. Prefer să o pierd pentru totdeauna, decât să mai văd acea tristețe cruntă în ochii ei și să o mai văd cum se luptă să facă față sechelelor rămase. Nu sunt în stare să-i creez și o asemenea suferință în plus.

- Ioan, dar gândește-te! Ar putea fi ultima ta soluție, a insistat sora lui, fiind peste măsură de afectată de toată acea împrejurare.

- Chiar și așa. Această soluție refuz să o iau în calcul. Acum, dacă nu vă supărați aș vrea să rămân singur, le-a cerut el cu o voce joasă și îndurerată.

Edi s-a apropiat de el și și-a așezat o mână pe umărul lui, spunându-i cu sinceritate:

- Suntem alături de tine, nu ești singur în această situație, iar dacă ai nevoie de ceva trebuie doar să ne spui.

Ioan l-a privit cu recunoștință, iar cu un gest bărbătesc l-a bătut și el la rândul său pe umăr, mulțumindu-i. Iolanda l-a îmbrățișat și ea pe fratele ei, amintindu-i cât de mult îl iubește și repetându-i aceleași încurajări pe care i le-a spus și Edi.

Rămas singur, complet devastat de vestea adusă de sora lui și simțind nevoia de un sprijin, Ioan și-a pus o mână pe raftul din fața sa și lăsându-și privirea în jos, și-a imaginat pentru o clipă cum ar fi viața sa fără prezența Ioanei în acea casă și mai ales dacă l-ar pierde și pe micuțul Ioan. Doar simplul gând i se părea covârșitor. Se simțea pustiit chiar și de cea mai infimă bucurie, simțea că viața sa își pierde orice sens, că totul i se năruie sub propriii ochi, că situația devine pe zi ce trece tot mai greu de suportat și că durerea din piept, mult prea cunoscută, este prea devastatoare de această dată. O puternică senzație de neputință a pus stăpânire pe el, deoarece era convins că nu mai deține nicio putere cu care să schimbe lucrurile, a înțeles că soarta cea crudă se tot încăpățâna să nu fie niciodată de partea sa, că oricâte eforturi ar depune de această dată, nimic nu va aduce vreo îmbunătățire, că viața lui tocmai s-a ruinat cu totul și că el era destinat nefericirii și să piardă întotdeauna ființele cele mai dragi și de care are cu adevărat nevoie. Constatarea acestor fapte l-a făcut să-și piardă controlul și l-a transformat într-un Ioan lipsit de echilibrul său emoțional și mintal, îndemnându-l să măture cu mâna toate dosarele ce stăteau nestingherite pe raftul ce-i fusese un punct de sprijin în timpul acestor gânduri, și le-a aruncat cu o furie nestăpânită pe podea. A continuat în același mod și cu cărțile de pe raftul alăturat, ca apoi să se sprijine cu pumnii încordați de suprafața dură a biroului și să rămână cu umerii lăsați și cu capul aplecat preț de o clipă, încercând să își aducă liniștea.

Însă încercarea lui a fost una eșuată, deoarece i-a fost imposibil să mai suporte cu același stoicism toată acea furtună necruțătoare și suferința nemiloasă ce-i mistuia inima. S-a lăsat pur și simplu să cadă pe fotoliul din spatele lui, și-a acoperit fața cu palmele și ca să nu urle de durerea cruntă simțită în sufletul său, a început să plângă zdravăn, adresându-se, printre lacrimi și suspine, Divinității:

- Doamne, cu ce ți-am greșit în viața asta, de îmi refuzi fericirea de fiecare dată? Pentru care păcat mă pui să pătimesc atâta?

În același timp, Iolanda și Edi, după ce au ieșit din birou, nu s-au îndepărtat prea mult de ușa acestuia și au purtat următoarea discuție, la doar câțiva metri distanță de aceasta:

- Edi, aș vrea ca în noaptea asta să rămân aici și să fiu alături de fratele meu. Nu vreau să-l las singur, mai ales că nu știu cum va reacționa dacă Ioana chiar va pleca mine dimineață.

- Ai dreptate. Nu-l putem lăsa singur, așa că vom rămâne amândoi aici în noaptea aceasta, a aprobat-o Edi, aducând-o în brațele sale, încercând să o consoleze chiar și cu cel mai mic gest pe care putea să-l facă.

- Îți mulțumesc pentru tot acest sprijin! Faptul că te știu lângă mine, contează foarte mult și crede-mă că...

Iolanda a tăcut în clipa în care a auzit zgomotul produs de dosarele și cărțile aruncate de Ioan. S-a desprins din brațele iubitului ei și a vrut să se ducă numaidecât la fratele său, însă Edi a oprit-o, vorbindu-i cu blândețe:

- Lasă-l! Are nevoie să se liniștească și să fie singur pentru a face asta, ca apoi să poată gândi mai limpede. Nu-ți face griji, va fi bine, îl cunosc și știu că așa va fi. Fratele tău este cel mai echilibrat și puternic om pe care l-am văzut vreodată și chiar dacă va suferi, are capacitatea necesară ca să facă față.

- Așa cred și eu, dar îmi este teamă că de data acesta va fi prea mult chiar și pentru el. Nu merită toată suferința asta! Ioan nu a făcut altceva decât să o iubească ca un nebun toți anii ăștia și să o caute ca un disperat, iar Ioana este chiar nedreaptă cu el. Și faptul că vrea să-i ia și copilul, pe care el l-a crescut, l-a îngrijit și l-a educat cu cea mai mare atenție și l-a iubit chiar mai mult decât ar fi făcut-o un tată adevărat, mi se pare și mai nedrept din partea ei. Când de fapt, ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru faptul că nu i-a lăsat copilul să crească într-un orfelinat. Sunt convinsă că foarte mulți ar fi procedat așa, dacă erau în locul lui Ioan, i-a spus Iolanda foarte înverșunată și arătându-se și foarte supărată pe atitudinea Ioanei.

- Aici sunt de acord cu tine. Ioan a suferit enorm din cauza dispariției ei. Am fost lângă el aproape zilnic în toți acei ani și crede-mă că nu era zi să nu-mi vorbească despre ea, despre speranțele lui că o va găsi într-o bună zi și despre fiecare raport primit de la firmele de detectivi la care a apelat. De asemenea, știu și ce și cât înseamnă Junior pentru el și regret și eu foarte mult, că Ioana nu-și dă seama de toate aceste lucruri. S-a lăsat orbită de aflarea acestor lucruri foarte surprinzătoare, de dezamăgirea suferită și refuză să vadă realitatea. Dar sunt convins că cu timpul va realiza și ea toate astea, însă mă tem să nu fie prea târziu. Pe lângă multiplele lui calități, Ioan este o persoană foarte orgolioasă și am certitudinea că și el se simte neîndreptățit de către ea, iar dacă va reuși să se obișnuiască cu suferința cauzată de pierderea ei, nimic nu-l va mai face să revină asupra sentimentelor lui de dragoste și să mai dea o șansă iubirii dintre ei, ținând cont că el a avut parte de atâtea dezamăgiri.

- Poate că ai dreptate cu acest lucru, dar orice ar fi, eu nu vreau ca fratele meu să mai sufere nici măcar o zi. Iar dacă Ioana va pleca mâine din casă și mai ales, dacă îl va lua și pe Junior, îți jur că de această dată chiar că nu voi mai vorbi cu ea și nu am s-o iert niciodată, l-a înștiințat Iolanda pe iubitul ei, fiind foarte hotărâtă.

Edi a încercat să o liniștească din nou printr-o nouă îmbrățișare, poziție care l-a ajutat să privească liniștit spre treptele scării, de unde Ioana tocmai se retrăgea în camera ei.

Doar cu câteva secunde înainte de începerea discuției ce abia avusese loc între cei doi iubiți, Ioana cobora scările cu intenția de a se duce în bucătăria casei, însă conversația lor a făcut-o să rămână pe loc și să asculte cu mare atenție fiecare cuvânt în parte. Edi a zărit-o în acel loc cu coada ochiului, încă de la început, dar a făcut abstracție de prezența ei, nelăsând să-l trădeze nici cea mai mică clipire de această cunoștință a sa, însă a avut grijă să pună unele cuvinte în părerile exprimate de el, ce era convins că vor avea un anume impact asupra ei. Iar atitudinea cu care Ioana s-a înapoiat în dormitorul său și faptul că nu și-a continuat drumul spre parterul casei, l-a făcut să fie încredințat de influența pozitivă a acelei conversații și să zâmbească mulțumit de ocazia favorabilă pe care tocmai a avut-o, sperând că nu va întârzia să aducă și rezultatele dorite.