Memoria unei inimi

V - O masă îmbelșugată și foarte condimentată

„Dragostea vindecă oamenii - pe cei ce o dăruiesc, dar și pe cei ce o primesc" - Karl Augustus Menninger

***

Ioan, fiind lipsit de răbdare pentru a-i prezenta propunerea ce o avea de făcut Ioanei, și cu ajutorul căreia dorea să-i ofere ajutor, a doua zi, își amână o consultație juridică, pe care o avea programată în acea seară, doar ca să poată să-i facă o nouă vizită acesteia.

I-a fost deschisă ușa tot de colega ei, care, atunci când îl văzu își dădu ochii peste cap de enervare. Și lăsându-l acolo în ușă, fără niciun cuvânt rostit, se îndreptă furioasă spre bucătărie, unde se afla Ioana și cu un glas dur, mai mult țipând la ea, îi zise:

-Auzi, fato, tu crezi că eu sunt majordomul tău, de am ajuns să deschid ușa la toți vizitatorii tăi? Ar trebui să-i faci o cheie ăstuia, dacă tot te vizitează atât de des. Și să știi, că în cazul în care plănuiești ca el să se mute aici, eu nu voi fi de acord cu așa ceva.

- Domnișoară, nu cred că este cazul s..., interveni Ioan imediat, dorind să o pună la punct pe fata revoltată, displăcându-i total felul cum îi vorbise Ioanei, dar nu apucă să-și termine propoziția pentru că respectiva deja trântise nervoasă ușa de la camera ei.

Se întoarse indignat și o privi pe Ioana, care stătea în picioare lângă masă, cu mâna dreaptă așezată pe pântec și ușor speriată de țipătul colegei sale.

-Te simți bine? o întrebă el îngrijorat, văzându-i acea postură.

- Da, sunt bine, murmură aceasta.

- Nu înțeleg, de ce-i permiți să-ți vorbească așa? dori el să știe, devenind și mai indignat de lipsa ei de reacție.

- Ca să o conving să nu-mi mai vorbească așa, ar însemna să încep să o educ eu și să o învăț să vorbească frumos. Nu vreau să mă obosesc certându-mă cu ea, pentru că ar fi dispusă să se certe cu mine toată ziua.

Acesta îi zâmbi cu căldură, în urma explicației ei, dându-i dreptate într-o oarecare măsură. Într-adevăr, trăiesc printre noi, anumite specimene de oameni care din pricina vocabularului folosit și a purtărilor lor îți oferă convingerea că n-au primit nici cel mai mic gram de educație în toată viața lor.

Ioan se apropie de ea și a vrut să-i spună ceva, dar a fost întrerupt de soneria de la ușă, iar Ioana se scuză în fața lui, spunându-i că ar fi bine să se ducă să deschidă înainte ca buna ei colegă să-i facă un alt scandal.

Rămase singur în bucătăria mică a apartamentului și după un timp, fără vreun motiv, își aruncă privirea pe masă, unde se afla o farfurie pe care erau așezate un cartof copt, o roșie și o bucățică de brânză, atât de mică încât nici cel mai mic șoricel nu și-ar fi potolit foamea cu ea, alături de un coltuc de pâine, ce nu arăta prea proaspăt. Încercă să-și dea seama dacă Ioana mâncase din conținutul acelei farfurii, iar acelea erau doar resturile ce i-au rămas sau dacă tocmai se pregătea să mănânce acele resturi. Din privirile analizatoare, observă că masa era curată, la fel și tacâmurile, ce erau așezate foarte ordonat lângă farfurie, păreau neatinse. Toate acestea l-au convins că cina ei semnifica doar niște resturi de mâncare. Se înfioră și simți că inima i se strânge în piept în urma acelei constatări.

A fost scos din acea stare și gânduri de conversația avută de Ioana cu cel care sunase la ușă, putând să facă asta pentru faptul că bucătăria se afla în apropierea ușii exterioare. Respectivul se pare că era chiar proprietarul acelui apartament și venise pentru încasarea chiriei. Ioana, cu rușine și o vădită umilință în glas, îi ceru încă o amânare a acelei plăți. În cele din urmă, proprietarul se înduplecă și acceptă o altă amânare, după care plecă, dar nu înainte să o avertizeze pe chiriașă că dacă într-o săptămână nu-și va achita cele două luni restante, se va vedea nevoit să o dea afară din apartament.