Trecuse o săptămână şi jumătate, Brad încercă să sune la toate hoteluri şi pensiunile, pentru a afla dacă Jessica sau Jack sunt acolo, însă nu primi nicio informație. Nu avuse curajul să plece la Chicago.
Max, în schimb, a avut. El se hotărâ că ar fi timpul să vorbească cu nepoata lui, mai ales ca trecuse aproape două săptămâni de când îi promise lui Brad că va vorbi. Ajuns în Chicago, căuta adresa, ştia foarte bine oraşul, găsi blocul unde nepoata lui se refugiase. Urcase primele două etaje, ajunse în fața uşii, bătu uşor, iar aceasta se deschise imediat.
- Bunicule, spuse uimită Jessica, îl îmbrățişă.
- Pot să intru? zise Max, drumul fusese cam obositor pentru el.
- Sigur, de ce nu ai anunțat că vii, s-a întâmplat ceva?
- Nu, nu. Am venit doar în vizită. Max intră şi se aşeză pe canapea.
- Îți aduc ceva de băut?
- Un pahar cu apă, dacă se poate.
- Acum, alergă spre bucătărie, prezența bunicului ei o bucură, dar o şi agita.
- Robert? Jack?
- Unchiul Jack e la muncă, iar Robert e la plimbare cu noua bonă. Acum am ajuns şi eu de la muncă.
- Lucrezi? întrebă el, privind încăperea, era o sufragerie mică, cu o canapea şi o măsuță mică, un televizor, o bibliotecă şi niste tablouri cu peisaje pe pereții laterali.
- Da, mi-am găsit un job, nu este tocmai ceea ce am căutat, dar am un venit. Se întoarse ea cu paharul de apă şi o farfurie cu bomboane de ciocolată. Le aşeză pe măsuță.
- Ce fel de job?
- Ah, se bâlbâi ea, apoi se aşeză pe canapea lângă bunicul ei. Vânzătoare la un chioşc de ziare.
- Jessica! se înecă cu înghițitura de apă. Tatăl tău o va lua razna, dacă află!
- Nu va afla, pentru că nimeni nu îi va spune, în plus, ce e rău asta?
- Nimic, Jo. Doar că ai făcut o facultate şi nu poți să te întreții şi pe tine şi pe copil din acel venit.
- Ştiu, zâmbi ea.
- De ce zâmbeşti?
- Nu mi-ai spus de mult timp, Jo.
- Trebuie să îți vorbesc, devenise foarte serios.
- Ce e?
- Brad a venit acum ceva timp, să vorbească cu bunica ta, dar ştii ca ea nu e uşor de convins, aşa că nu i-a spus nimic.
- Serios?
- Dar eu îl cunosc pe Brad, încă foarte bine, de când era mic. Şi tu îl cunoşti tot de atunci.
- Nu înțeleg!
- Brad e acelaşi băiat, care venea cu noi la pescuit, când tu aveai vreo 7 ani, el era puțin mai mare.
- Nu, rămase ea şocată, îşi aminti acele momente, deşi vag, dar ştia cât de bine se distrau. Nu avea cum să fie Brad!
- Ascultă doar! Eu am lucrat aproape o viață pentru tatăl lui Brad, a crescut cu mine.
- Dar a spus că tatăl lui nu l-a vrut!
- Tatăl lui, avea o familie, iar relația cu mama lui Brad, a fost doar o aventură. Eu mergeam de fiecare dată să mă întâlnesc cu Brad, în locul tatălui lui. Deşi uneori ziceam că el m-a trimis, chiar dacă nu era adevărat.
- Dar de ce nu l-am cunoscut şi noi, că îl ştiam pe domnul pentru care lucrai.
- Pentru că, soția lui nu ne-a dat voie să spune că Brad ar fi fiul lui.
- E ciudat! zise ea emoționată.
- Da, este! Eu am venit să îți spun că Brad, e un băiat minunat, deşi fusese el mai năzdrăvan când era mic. Dar e un bărbat bun, îl cred când spune că vă iubeşte. Scumpa mea, ceea ce îi faci, nu este corect, nu face aceeaşi greşeală pe care mama ta a făcut-o, lui Jordan nu am avut curajul să îi spun, dar tu poți să repari asta.
- Nu, bunicule. Nu pot, încercă să îşi şteargă lacrimile, dar plângea în hohote.
- Ba da, poți! Îi mângâie obrazul.
- E prea târziu, să repar ceva, suspină ea, i-am trimis o scrisoare lui Brad.
- O scrisoare?
- Da, am scris-o pe laptop şi i-am trimis-o Antoniei, să i-o dea lui Brad.
- Ce i-ai scris?
- Nişte lucruri îngrozitoare, e prea târziu, nu pot să dau timpul înapoi şi poate e mai bine aşa. Îşi sterse lacrimile şi se ridică de pe canapea.
- Dar ce ai putut să îi scrii atât de grav?
- I-am trimis, se bâlbâi ea, un test de paternitate, am falsificat un test.
- I-ai dat o dovadă că Robert nu e copilul lui?
- Da. Ca să nu mai aibă vreun motiv să mă caute.
- Te iubeşte, Jessica. Asta nu îl va opri. Te vrea şi pe tine!
- Acel test e dovada că Robert e copilul unui alt bărbat. E mai bine aşa, nu pot să am încredere în el.
- Greşeşti, dar vei realiza acest lucru si atunci va fi prea târziu, nu acum.
În aceeaşi seară, David o aştepta în fața moşiei, era îmbrăcat într-un smoching negru, cu o cămaşă albă şi un papion negru. Îşi ştergea fruntea transpirată, din minut în minut. Avea emoții, gândi el. Antonia ieşise din casă, avea părul ondulat, prins în partea dreaptă, purta o rochie din catifea, roşie, până la genunchi, în partea de sus avea nişte mărgeluțe răsfirate, aveao pereche de pantofi nud, cu toc înalt. Se apropie uşor de David, care rămase măgulit de prezența ei şi mai ales, de înfățişarea ei.
- Deci unde mergem? zâmbi Antonia.
- E, se bâlbâi el, secret! Va trebui să te leg la ochi.
- Bine! David îi legă o eşarfă la ochi, trecu mâna prin fața ei, să fie sigur că nu vede nimic, apoi o ajută să intre în maşină şi se aşeză la volan.
- Am emoții, şopti Antonia.
- Şi eu, gândi el cu voce tare.
- De ce? întrebă ea uimită.
- Ah, pentru că voi conduce cu o eşarfă la ochi, spuse el râzând, Antonia deveni serioasă şi vru să-şi dezlege eşarfa.
- Poftim? țipă ea.
- Glumesc, iubito, voiam doar să te fac să râzi!
Ajunşi la destinație, David o ajută pe Antonia să coboare din maşină.
- Am ajuns? Pot să mă dezleg? întrebă nerăbdătoare Antonia.
- Nu, nu, se panică David. Ai răbdare!
David o ajută să păşească în barul Sushine, acolo se auzi acorduri de chitară, o dezlegă şi lăsă eşarfa să cadă uşor, încăperea era întunecată, pâlpâiau doar luminile lumânărilor de jur împrejur. În mijloc, era o singură masă, aranjată, era acoperită cu un material din mătase albă. Buchetul de trandafiri de pe masă, era culoarea vie a încăperii. Drumul până la masă, era presărat cu petale de trandafiri. Antonia îi întâlni privirea lui Brad, care era scenă si cânta la chitară. David o luă de mână, iar ea tremura, avea emoții. David se aşeză în genunchi, în fața ei, scoase îndemânatic cutiuța roşie, rotundă, din buzunar şi o deschise. Era un inel de logodnă, din aur alb şi cu o pietricică de cristal, rotundă.
- Vrei să te măriti cu mine? spuse David hotărât, tremura şi el de emoții.
- Ah, începu ea să plângă de bucurie.
Era o linişte profundă în sală, Brad se opri din cântat pentru a-l lăsa pe David să rostească acele cuvinte importante.
- Nu-l ține mult, că s-ar putea să leşine de emoții, spuse Brad.
- Da, da, da, vreau, suspină ea şi se aşeză jos în brațele lui, îl sărută. Vreau să fiu soția ta, să mă mărit cu tine, David. El o ridică şi o strânse puternic în brațe, apoi o învârti, o sărută pe frunte, pe nas, apoi pe buze.
- Felicitările mele, se apropie Brad de ei, să fiți fericiți si să vă iubiți!
- Mulțumesc, spuse Antonia entuziasmată, nu se dezlipi de David.
- Mersi, frate, rămân dator!
- Fii sigur! râse Brad. Vă las să luați cina în linişte. Mă retrag în apartamentul meu.
- Mersi, frate!
- Brad, stai! strigă Antonia.
- Da?
- Ştiu unde e Jessica, e în Chicago, nu îi ştiu adresa exactă.
- Stai liniştită! Bucură-te de această seară şi nu te gândi la aceste lucruri! Distracție plăcută!
- Mulțumim!
După două zile, Antonia şi David aranjase la moşie o petrecere de anunțare a logodnei, erau invitați doar cei mai apropiați membri ai familiei şi nişte prieteni. Brad fusese şi el invitat, Jack îsi făcu şi el apariția.
- Vă mulțumim tuturor, că ați venit, vrem să sărbătorim acest moment din viața noastră alături de voi. Indiferent că nunta noastră nu va avea loc imediat, ci după finalizarea studiilor. Vă rog să aveți grijă de Antonia, scumpa mea logodnică, cât voi fi plecat la facultate în Berlin. Ținu David discursul.
- Vă mulțumim! O seara frumoasă!
Jack privi prin geam, grădina şi ținea în mâna dreapta un pahar cu whisky. Afară, pe marginea piscinei goale, era aşezat Brad. Jack îl observă şi ieşi în grădină.
- E bună apa? întrebă Jack.
- Da, zâmbi Brad.
- Nu îți plac petrecerile? se aşeză şi Jack lângă el.
- Ba da.
- Sau poate petrecerile de logodnă!
- Mă bucur pentru David şi Antonia, sunt prietenii mei.
- E linişte aici, nu?
- Da. Dar dumneavoastră de ce nu stați înăuntru? Nu vă plac petrecerile?
Jack râse, sorbi din pahar.
- M-am gândit să îți țin companie! Am crezut că stai aici pentru că eşti supărat.
- Contează?
- De ce nu ar conta?
- Poate, suspină el, pentru că Jessica stă cu dumneavoastră şi în plus, sunteți cel care îmi creşte copilul! Se ridică şi făcu câțiva paşi. Jack făcu acelaşi lucru.
- Deci eşti indignat sau furios?
- Nu, se întoarse spre el.
- Atunci, cum se numeste ceea ce simți față de mine?
- Recunoştință, zise Brad, ştiu că ați vrut să o ajutați pe Jess. Sunt supărat şi furios pe ea. Îmi vreau copilul!
- M-am gândit că vei sări pe mine, să mă bați, pentru că eu ştiu unde sunt!
- Nu, nu e vina dumneavoastră!
- Putem să ne vorbim cu tu, îmi permiți să îți dau un sfat?
- Da, spune!
- Nu crede mereu în vorbele unei femei, de multe ori spun nu, dar de fapt, vor să spună da. Nu te-ai gândit că poate Robert, chiar nu e copilul tău?
- Nu, spuse el furios, pentru că ştiu că e al meu.
- Daca iubeşti o femeie, iar ea nu te vrea lângă ea, las-o liberă. Pentru că dacă ea e fericită eşti şi tu!
- Adică să o las în pace pe Jessica?
- Nu am zis asta, am zis o femeie, oricare ar fi ea, zâmbi Jack.
- Am înțeles exact ce ai vrut să spui.
- Te prinzi repede, băiete!
- Da..îl privi cu furie.
Jack se întoarse să intre în casă, dar Brad îl opri.
- Stai!
- Da? îşi întoarse privirea spre el.
- Ce, se bâlbâi el, fac Jessica şi Robert?
- Sunt bine, Robert creşte pe zi ce trece.
- Mulțumesc!
- Uite, nu înțeleg de ce face nepoata mea asta, dar fii bărbat nu lăsa ca lucrurile acestea să te doboare, dragoste cu forța nu merge!
- Ştiu, îți mulțumesc că ai grijă de ei!
*****