Damien
Respectându-şi cuvintele, Maya îmi bate dis-de-dimineaţă la uşa apartamentului.
La naiba cu Eric că i-a dat adresa mea!
Aş fi crezut că s-a răzgândit după ultima noastră conversaţie, dar se pare că m-am înşelat.
— Bună dimineaţa!
Veselia din glasul ei mă scoate imediat din sărite. Ce persoană normală e atât de fericită la ora 8, într-o zi de luni?! Sunt mai mult decât tentat să îi închid uşa în nas şi sămă întorc la somn, dar blondina asta sâcâitoare se strecoară mult prea repede înăuntru. Fata asta încă nu s-a prins până acum că nu îmi pasă dacă nunta are loc sau nu, cu atât mai mult nu mă interesează să îi dau vreo mâna de ajutor?
— Ai la dispoziţie 10 minute să te schimbi, altfel te voi târî toată ziua după mine în pijamale, îmi ordonă cu un glas ce se vrea a fi autoritar, dar zâmbetul de la final mă induce în eroare: oare glumeşte sau zâmbeşte mereu când vrea să pară dură?
Deşi aş vrea să îi spun că nu o să merg nicăieri cu ea, că am terminat cu prostia asta, că poate să se ducă să facă ce vrea pentru că eu nu o mai ajut de acum încolo, ceva mă face să tac şi nu îi zic nimic din toate astea. Nu ştiu de ce nu o dau imediat afară. Ar fi trebuit să fac asta. Să se ducă să enerveze pe altcineva cu zâmbetul ei şi să privească pe altcineva cu ochii ăia verzi. În dimineaţa asta au o nuanţă şi mai aprinsă ca de obicei. Probabil sunt cameleonici pentru că au aceeaşi nuanţă ca rochia verde şi vaporoasă pe care o poartă azi. Părul îi e despletit, în bucle aurii. E prea concentrată să se uite prin apartamentul meu ca să observe că încă nu am părăsit camera. Dar când privirea i se opreşte asupra mea, în minte încep să îmi răsune cuvintele ei de acum două zile. "De unde stăteam eu, nu tu păreai a fi monstrul." Poate glasul cu care le-a rostit atunci, abia şoptit, de parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere cumva, sau poate modul în care ochii ei mă privesc mereu şi în special acum, inocent, fără să mă judece, deşi la cum mă comport cu ea ar avea tot dreptul să o facă, nu ştiu ce anume mi-a schimbat decizia, dar cert e că m-am întors încruntat şi puţin confuz către camera mea să mă schimb şi să merg cu ea şi azi.
*
Patru ore mai târziu şi încă cinci restaurante tăiate de pe listă, iar eu deja sunt gata să îi spun Mayei că e o pierdere de timp şi că ar fi mai bine să renunţăm la nunta asta. E a patra zi de căutări şi nici până acum nu am reuşit să găsim locaţia potrivită. Nu înţeleg cum şi-au închipuit Kim şi Eric că am putea găsi un loc într-un timp atât de scurt. Peste tot e plin, nu doar toată luna august, ci chiar şi după. S-a întâmplat să găsim şi câteva variante de localuri libere care însă nu i-au plăcut Mayei, şi ce-i drept nici mie, pentru că erau mult prea neîncăpătoare şi totul lăsa de dorit.
E clar că ne pierdem timpul şi că nu avem altă soluţie decât să renunţăm. Tot spun că e mai bine să renunţăm încă de când am început să organizăm nunta. Şi acum e cel mai potrivit moment să îi spun Mayei că nu o voi mai ajuta, indiferent de ameninţările ei. E în zadar.
Şi chiar mă întorc hotărât cu faţa către ultimul restaurant pe care l-am vizitat azi, aşteptând ca Maya să iasă. Dar hotărârea mea începe să se evapore când o văd pe blondina permanent veselă că nu mai e veselă. Nu zâmbeşte. Colţurile gurii ei sunt îndreptate în jos, într-o evidentă urmă de dezamăgire. Nu se uită deloc în direcţia mea. Se opreşte în faţa maşinii şi după un oftat scurt, se aşază pe marginea bordurii, cu mâinele împreunate sub barbie şi sprijinite de genunchi.
— Ce facem acum?
Întrebarea ei e aproape şoptită. Şi în acel moment tot planul meu de a-i spune că nu are rost să ne mai batem capul, se spulberă. Imaginea ei, aşa lipsită de bucuria care îi înseninează mereu chipul, mă opreşte să-i spun ceea ce aş fi vrut. În schimb, o idee îmi apare brusc în minte şi fără să mai analizez ceea ce tocmai urmează să fac, mă apropii de Maya.
— Urcă în maşină.
Nu am intenţionat să folosesc un ton aşa răstit, dar atâta vreme cât se ridică şi mă urmează în maşină, nu mai contează.
Nu se opune, nici măcar nu încearcă să se certe cu mine şi să îmi spună că nu e dispusă să renunţe încă. Ştiu că nu vrea să facă asta şi ştiu că acum e complet deznădăjduită.
Câteva minute conduc în linişte, cu Maya pe scaunul de lângă, privind pierdută pe geam, până când mă întreabă ce aşteptam să mă întrebe încă de când am pornit la drum.
— Unde mergem?
Nu îi răspund şi nici nu îmi întorc privirea către ea, dar aud din nou un oftat scurt din partea ei.
După aproape 40 de minute ajungem la destinaţie. Şi, dacă înainte de a parca în faţa casei nu eram deloc neliniştit, acum simt din ce în ce mai tare că a fost o idee proastă să o aduc pe Maya aici.
Opresc motorul maşinii şi aştept câteva secunde pentru a mi se calma respiraţia înainte să deschid portiera şi să ies. Nu trece mult timp şi iese şi Maya.
— Unde suntem?
— La casa mea de pe lac... îi răspund puţin stânjenit, evitând contactul vizual.
Ăsta e locul unde vin atunci când vreau să scap de realitatea dură, atunci când privirile iscoditoare şi remarcile răutăcioase ale oamenilor devin prea greu de suportat. E locul în care pot să fiu eu însumi, în care nimeni nu mă judecă. Refugiul meu...
Xavier mi-a făcut cadou casa asta când am împlinit 21 de ani. Şi la început am refuzat. Mi se părea că îmi oferă prea mult şi că nu merit asta. Dar s-a întâmplat ca într-o zi să fie singurul loc în care mi-am găsit liniştea, şi de atunci vin cât de des pot.
E o casă relativ mică. Are un singur etaj şi seamănă mai mult cu o cabană. În spate se întinde lacul, iar în faţă o suprafaţă destul de mare e acoperită cu iarbă. Are chiar şi o mică terasă, unde am pus o bancă din lemn acum câteva luni. Este simplă, poate prea simplă.
Maya nu a spus nimic de când am ajuns.
— Damien, de ce suntem aici?
Mă întorc către ea, iar primul lucru care îmi atrage atenţia sunt ochii ei vibranţi ce mă privesc întrebători.
— Mă gândeam că am putea să folosim spaţiul de aici, îi arăt cu mâna terenul din faţa casei, pentru a organiza nunta.
Maya nu schiţează niciun gest, iar chipul ei nu trădează niciun sentiment. Încep să îi explic mai bine ideea mea cu speranţa că va vorbi şi ea, în cele din urmă.
— Ştiu că nu am avut deloc succes în găsirea unei locaţii potrivite şi...
Deja încep să mă fâstâcesc. De ce mă priveşte atât de insistent? Fir-ar!
— Nu ştiu dacă o să avem vreo şansă să găsim vreun restaurant potrivit, dar cred că am putea să facem aici petrecerea. Adică...
Mă opresc din nou, de data asta pentru că Maya s-a întors cu spatele la mine şi se uită concentrată la casă şi la împrejurimile ei. Probabil crede că sunt un idiot şi că e cea mai proastă idee pe care a auzit-o. Va fi foarte greu să amenajăm locul pentru o nuntă cu aproximativ 100 de invitaţi.
După câteva secunde care îmi par mai mult ore, Maya se întoarce din nou către mine. Nu pot să îmi stăpânesc un fior de dezamăgire atunci când îi observ expresia feţei la fel de neschimbată. Niciun zâmbet. Aşa că încep să dau înapoi.
— Uite, încep destul de iritat, clar a fost o prostie. Nu avem cum să organizăm aici o nuntă. Ar trebui să aducem totul aici, mese, scaune, mâncare, trupa şi multe altele. Plus că drumul e destul de lung din oraş până aici, iar invitaţii probabil că...
Dar Maya mă întrerupe atât de brusc, îmbrăţişându-mă şi luându-mă complet prin surprindere. După ce se retrage din braţele mele, face un pas în spate, astfel că stăm unul în faţa celuilalt. Şi acum chipul ei e luminat de zâmbetul ei senin.
— E perfect, Damien. Îţi mulţumesc!
Sinceritatea din glasul ei mă face să mă simt atât de ciudat. E un sentiment cu care nu sunt deloc familiarizat. Ea pare chiar încântată de ideea mea. De ceva ce am reuşit să spun şi să fac eu...
Nu mai am niciun dubiu că e de acord cu planul meu în momentul în care începe să vorbească despre ce trebuie să pregătim şi cum trebuie să ne organizăm.
— Damien, e atât de frumos aici! admiraţia din ochii ei mă fac să mă relaxez complet. Când îmi simt muşchii cum încep să se detensioneze şi corpul meu să nu mai stea rigid, îmi dau seama cât de îngrijorat am fost, de fapt, că Maya va crede că sunt un idiot pentru că am adus-o aici.
— Sunt convisă că lui Kim o să îi placă tare mult! Şi lacul... Oh, Damien, priveliştea e superbă! Va trebui mâine să mergem să scoatem invitaţiile şi să le trimitem urgent pentru a primi confirmările din partea celor care vor veni, apoi trebuie să găsim fotograf şi o firma de catering care să ne poată livra mâncare aici şi....
— Maya, vrei să te calmezi puţin? o întreb amuzat.
Pentru prima dată de când am cunoscut-o, mă simt bine în preajma ei.
— Ce spui să intrăm înăuntru, îi arăt casa, şi putem discuta după ce mănânc ceva? M-ai târât la cinci restaurante azi, sunt lihnit!
— Oh... Scuze. Desigur că ţi-e foame... Damien?
— Mhm?
Deja mă întrept către intrare, fără să o aştept pe Maya.
— De ce faci asta?
— Ce fac? o întreb, în continuare cu spatele la ea.
— De ce mă ajuţi dintr-o dată? Credeam că...
— Ţi-am spus să nu mai crezi, o întrerup.
Deschid uşa şi intru. Pentru că vin aici destul de des, frigiderul este mereu aprovizionat cu mâncare, iar în dulapuri am mereu diferite alimente şi gustări.
— De ce te-ai hotărât acum să te implici? mă întreabă, ignorându-mi ultima remarcă.
De ce? Nici eu nu ştiu. Aşa că îi răspund în stilul meu caracteristic.
— Cu cât terminăm mai repede cu toată şarada asta, cu atât o să scap mai repede de prezenţa ta enervantă. Şi aşa, dacă te ajut, nu o să mă mai sâcâie nici Eric şi nici Kim.
Dacă nu m-aş fi întors imediat după ce am spus acele cuvinte, i-aş fi văzut cu siguranţă dezamăgirea de pe chip, iar asta, de obicei, nu m-ar fi afectat deloc. Întotdeauna oamenii se arată dezamăgiţi de comportamentul meu şi de răceala mea. Dar, dintr-un motiv foarte straniu, ochii ei verzi decepţionaţi îmi produc o stare de nelinişte şi agiţie, de parcă ceva e greşit, foarte greşit...