10. Spune-mi un secret
Ar trebui să plec.
În schimb, mai iau o trufă. Mă bosumflu și, chiar dacă-mi spun că nu știu de ce, undeva, într-un colț al sufletului în care nu vreau să trag cu ochiul, știu cauza.
Malakai.
Mă derutează atitudinea lui. Nu am spus nimic rău. I-am enumerat doar motivele pentru care nu am vrut să intru. Motive întemeiate, care știe și el că sunt adevărate.
Ce a făcut Malakai?
Mi-a trântit ușa în nas, ca de obicei.
Aproape că îmi vine să râd de prostia mea și de faptul că încă mă aflu aici.
Isis și Osiris își fac apariția de undeva din spatele casei. Nu mi-am dat seama nici până acum cum ajung ei în casă, însă bănuiesc că există vreo ușă pentru ei pe undeva. Îmi dau ocol de câteva ori, adulmecă trufele, apoi se așază lângă mine. Îi privesc tristă, încercând să le explic din priviri că stăpânul lor e sărit de pe fix și că nu știu ce să fac.
Vreau să plec.
Vreau să rămân.
Tresar speriată când aud ușa deschizându-se în spatele meu. Închid ochii și mă pregătesc pentru replicile acide ale lui Malakai.
— Îți aduc o pătură sau intri în casă?
Deschid gura ca să spun ceva, dar habar n-am ce, așa că tac. Malakai s-a lovit la cap în cele zece minute sau cât a trecut de când stau eu aici?
— Anna?
Malakai în niciun caz nu poate fi sută la sută politicos. Poate cincizeci-cincizeci, însă în niciun caz în totalitate. Asta când nu e sută la sută răutăcios.
— O pătură, îi răspund.
M-am obișnuit să stau aici și nu mai simt frigul chiar atât de rău. Însă vreau să văd dacă e dispus că facă asta sau întrebarea lui politicoasă a fost doar o scăpare. Mă aștept în orice moment să îmi spună să-mi iau singură, că știu unde sunt, însă el doar dispare înapoi în casă și se întoarce vreo două minute mai târziu, cu o pătură în brațe. E una din acele pături pufoase în care am vrut acum câteva zile să zac, dar trebuia să i-o dau lui.
— Ține, mormăie pe un ton atât de nemulțumit încât nici măcar nu sunt sigură dacă asta a zis.
— Mulțumesc.
Îmi ridic sprâncenele și, în loc să îl întreb pe Malakai ce-i cu el, îmi îndrept atenția spre Isis și Osiris, de parcă ei ar ști să îmi răspundă. Îmi pun pătura pe spate. Malakai se așază cu greu, apoi își întinde picioarele în față și își bagă mâinile în buzunar. Poate că Isis și Osiris mi-au acceptat prezența, însă e clar că Malakai e stăpânul lor. Imediat ce se așază, aproape că sar pe el. Încearcă să îl lingă, iar Isis îi dă târcoale și îi sare în spate. Malakai râde, fără să pară deranjat.
Îl iubesc doar pentru că le dă mâncare?
Altfel nu-mi explic afecțiunea lor pentru Malakai.
— Ai de gând să împarți?
Îmi face semn spre cutia cu trufe care e în cealaltă parte a mea. O iau și o întind spre el. Își scoate mâinile din buzunar, apoi ia una.
— Sunt cele mai bune chestii pe care le-am mâncat vreodată, îmi spune cu gura plină.
Îmi mușc buza de jos, încercând să nu râd.
— Nu credeam că-ți place ciocolata așa tare.
Clatină din cap, continuând să mestece. De ce am impresia că a luat mai mult de una?
— Nu-mi place, îmi răspunde după ce înghite. Îmi plac doar chestiile făcute de Katherine.
— Cum să nu-ți placă ciocolata? pufnesc.
Ridică din umeri și mai ia o trufă.
— Nu știu. Pur și simplu nu mă omor după ea.
Nu aveam nici cea mai mică îndoială că Malakai e o persoană ciudată, însă acum parcă devine și mai ciudat.
— Bun, râd. Nu-ți place ciocolata. Nu zic că înțeleg, pentru că nu înțeleg. Atunci, ce îți place?
Mă privește pentru o fracțiune – suficient încât să văd că e încordat – apoi își freacă palmele între ele și începe să îl mângâie pe Osiris. Pentru o secundă, nu cred că o să-mi răspundă. Uneori nici nu știu de ce mă străduiesc să mai întreb lucruri, când e atât de clar că nu o să-mi răspundă. Își ferește părul din ochii și aproape îl aud oftând.
— Nu știu, zice pe un ton sec. Ție ce îți place?
— Îmi place ciocolata, evident.
Nu știu dacă vorbim despre mâncare sau despre ce îmi place mie în general, dar o să mă risc și o să-i răspund oricum.
— Îmi place aglomerația, continui. De fapt, cred că mai mult îmi place să stau într-un loc aglomerat și să mă uit la oameni. La fețele lor și la emoțiile pe care le exprimă. Îmi plac serile de vară. Îmi plac momentele în care mă înțeleg cu cineva din priviri, fără să fim nevoiți să vorbim. Îmi place să citesc o carte de mai multe ori, doar ca să văd dacă nu am pierdut vreun detaliu important. Nu prea contează, zic dintr-odată.
Îl privesc cu ochi mari, aproape temându-mă de reacția lui. Am început să vorbesc prea mult. M-am entuziasmat și mi-am dat seama poate prea târziu că Malakai s-ar putea să nu fie interesat de toate prostiile pe care îmi place mie să le fac.
— Și îți place ciocolata, zâmbește larg, iar privirea îmi cade pe gropița din obrazul lui drept.
— Da, concluzionez. Îmi place ciocolata.
— Și altceva?
Zâmbesc cu un colț al buzelor, oarecum stingheră. Nu-mi dau seama dacă vorbește serios sau dacă glumește.
— Nu ți-ai făcut niciodată o listă din aia cu lucruri pe care vrei să le faci înainte să mori? râde, însă nu e râsul lui răutăcios.
— Ba da, recunosc. Nu își face toată lumea la un moment dat?
— Nu știu. Eu dacă vreau să fac ceva, fac atunci.
Evident. E Malakai. Pentru ce ar avea nevoie de o listă?
— Normal că toată lumea, mai puțin tu, mă corectez amuzată.
— Și, ce aveai pe listă?
Încerc să-mi amintesc. Am scris-o în primul an de liceu, iar acum nu prea-mi stă mintea la ea. Malakai beneficiază de toată atenția mea. Încerc să nu îl privesc nici curioasă, nici încruntată. Și cu atât mai puțin surprinsă, însă ce Dumnezeu s-a întâmplat cu el în acele minute în care a intrat în casă? De când s-a întors, am impresia că vorbesc cu altcineva. Își scoate pachetul de țigări și aprinde una. Nu-mi pot lua ochii de pe gâtul lui și mă fascinează modul în care i se mișcă mărul lui Adam de fiecare dată când înghite în sec. Își ferește din nou părul din ochi, apoi își trage mânecile peste mâini, lăsându-și doar vârful degetelor afară.
— Mh... cred că voiam să plantez un copac, să mă uit la stele de pe un acoperiș, să fac ceva cadou unui om fără adăpost și să donez sânge. Fac o pauză, încercând să îmi amintesc ce mai era trecut pe listă: să dansez în ploaie, să vorbesc în public, să ajut pe cineva să-și îndeplinească un vis. Mh... Cred că voiam și să fac un maraton de filme horror, dar acum nu mi se mai pare o idee atât de bună.
Malakai mă privește ciudat. Își reprimă un surâs amuzant, dar lipsește acea sclipire de răutate din ochii lui cu care m-am obișnuit atât de bine.
— Cam tot ce mi-ai spus e simplu, Hannah. Mă gândeam că vrei să faci lucruri de genul... nu știu. Să vezi un răsărit în Paris.
Izbucnesc în râs. Eu nu am nicio șansă să plec din orașul ăsta, dar el nu știe asta.
— Pe una ai bifat-o deja.
Trage un fum din țigară și face câteva cerculețe când îl suflă înapoi.
— Care?
— Mi-ai donat sânge.
Am spus asta? Da, să donez sânge era pe lista mea, însă nu am vrut să o spun cu voce tare. Nu am vrut să îl fac să se simtă prost sau... oricum se simte Malakai acum. Nu am făcut-o ca să aduc în discuție accidentul lui. Trebuie să mă gândesc la cuvintele pe care le spun. Malakai iar îmi afectează starea de spirit în acel mod ciudat pe care nu îl înțeleg. Sunt relaxată pentru că la fel e și el. Iar asta înseamnă că nu mai sunt în gardă mereu.
— O să caut lista și o să bifez asta, răspund.
Încerc să nu mă obișnuiesc cu asta. Cu zâmbetul. Cu un Malakai bine dispus. Vorbăreț. Nu l-am cunoscut pe Malakai înaintea accidentului. Nu știu cum era el înainte și am avut ocazia să-i cunosc doar latura posomorâtă și prost dispusă. Dar acum...
Nu. Nu mă pot obișnui cu asta.
Probabil în următoarele cinci minute o să-mi ceară să plec.
— Și ceva ce urăști? mă întreabă în timp ce stinge țigara.
Îmi trag pătura pe umeri, ignorând fiorul rece pe care-l simt răspândindu-se prin corp.
— Degetele, râd.
Mă privește confuz. Nici nu se deranjează să nu mă privească atât de insistent pe cât o face. Mă pierd în ochii lui pentru câteva clipe și zâmbesc fără să-mi dau seama.
— Nu le urăsc, reformulez. Doar că nu-mi plac. Am impresia că am degete prea mici.
Malakai începe să râdă și, din nu știu ce motiv, îi dau o palmă peste umăr.
— Ce-i? zice amuzat. Chiar ai degete mici.
Îmi încrucișez brațele la piept și îmi întorc capul, refuzând să-l mai privesc.
— Haide, Hannah! Ce voiai să zic? Hannah?
Clatin din cap, încercând să îi dau de înțeles că nu am de gând să mai vorbesc cu el. Nu sunt complexată de modul în care arăt. Poate înainte credeam că am câteva kilograme în plus, însă au dispărut după accidentul lui Malakai. Am moștenit părul brunet care acum îmi trece de jumătatea spatelui, de la mama. Ochii cenușii i-am moștenit de la tata. Nu ies cu nimic în evidență, dar nu m-am considerat niciodată ștearsă. Doar că încrederea mi se clatină dacă cineva își bate joc de orice aspect, iar degetele chiar sunt un subiect sensibil pentru mine.
Malakai își scoate mâna stângă din buzunarul de la hanorac și, fără să stea prea mult pe gânduri, o strecoară pe sub pătură și o caută pe a mea. Încă stau cu brațele încrucișate la piept și nu am de gând să mă răzgândesc. Nu-l întreb ce face. Mă tem de răspunsul lui. Își strecoară mâna pe sub brațul meu și o așază peste a mea.
Pufnesc, încercând să par îmbufnată, când, de fapt, încerc să ascund fiorul pe care mi-l provoacă atingerea sa. Degetele lui sunt lungi în comparație cu ale mele și le acaparează cu totul. Îmi trage mâna până când renunț să mă mai împotrivesc și o las moale. Își strecoară degetele printre ale mele fără să zică nimic, dar nici nu vreau să o facă.
Mă derutează și nu înțeleg, dar mă tem că va spune o prostie dacă îl întreb ce face. Mă relaxez treptat, obișnuindu-mă cu atingerea lui. Mă bucur că e frig și nu-mi transpiră mâinile. Ar fi de-a dreptul jenant.
Malakai, ce Dumnezeu faci?
— Hannah, relaxează-te, îmi zice ușor amuzat.
— Sunt relaxată.
Oh, Doamne! Încordarea mi se simte până și în voce.
— Nu, nu ești.
Îmi rotesc privirea spre el. Se dovedește a fi o idee proastă, având în vedere faptul că fața lui e la doar vreo zece centimetri de a mea. Caut acea încordare constantă, dar nu o găsesc.
— Bine, nu sunt, recunosc. Dar asta e doar din cauză că până acum îmi tot închideai ușa în nas, iar acum mă ții de mână. Ce ar trebui să înțeleg din asta?
Ce ar trebui să înțeleg din zâmbetul lui amuzat? Își bate joc de mine?
— Nimic.
— Bun, oftez. Pentru că nu înțeleg nimic.
— Las-o baltă.
Mă aștept să își retragă mâna, dar nu o face. Cu cealaltă mână își scoate din nou pachetul de țigări. Aproape îmi dau ochii peste cap.
— Nu vrei mai bine să iei o trufă?
Clatină din cap și își aprinde țigara.
— Te deranjează? mă întreabă în timp ce suflă fumul.
— De fapt, da. Chiar mă deranjează.
— Obișnuiește-te, râde.
Asta fac. Și e rău. Foarte rău. Mă obișnuiesc cu Malakai. Cu toanele lui. Cu dispoziția schimbătoare. Oftez și încerc să ignor toate astea, dar se dovedește a fi cam dificil. Mai am o întrebare, dar vreau să aflu atât de multe lucruri încât nu mă pot decide ce să-l întreb.
— Kai?
Își arcuiește o sprânceană și mi se pare că își roade obrazul pe interior.
— Știi că îmi spui așa când urmează un moment în care vrei să fiu serios sau să fac ceva?
— Așa fac? zâmbesc.
El încuviinţează. Nu-l contrazic. E posibil să aibă dreptate. De fapt, nu e posibil. Sigur are dreptate. Tocmai sunt pe cale să-mi folosesc ultima întrebare.
— Așa că spune, mă îndeamnă.
Îmi strânge degetele ușor, abia sesizabil.
— Mai am dreptul la o întrebare, îi amintesc.
— Mda. Știu.
Nu pare prea încântat de asta.
— Spune-mi un secret, îi cer.
— Mh...
Mormăie pe un ton meditativ. Isis se ridică din spatele lui și pleacă. Osiris îi aruncă o privire dezinteresată, apoi se împinge cu botul în piciorul lui Malakai.
— Nu vrei pur și simplu să întrebi tu ceva?
— Nu.
Ar fi prea simplu. I-aș pune o întrebare la care probabil că mi-ar răspunde din obligație. Iar eu vreau... Nu știu ce vreau, sincer.
— Am spus că îți răspund la trei întrebări, nu că îți spun secretele mele.
— Mereu trebuie să fie cum zici tu?
Nu-mi răspunde. Are privirea pierdută în depărtare și pare că nu mai acordă importanță la nimic din jurul lui.
— Te-am auzit.
Aproape îl aud oftând. Nu înțeleg despre ce vorbește.
— Malakai?
— Nu contează. Uită ce-am spus.
Un fior rece-mi coboară de pe șira spinării și se răspândește în întreg corpul. Chiar și cu pătura pe mine, începe să mi se facă frig. Malakai își retrage mâna, apoi se ridică.
Iar nu înțeleg ce s-a întâmplat și mă zăpăcește de cap.
— Vrei să îți chem un taxi?
Folosește acel ton sec și extrem de enervant.
— Nu, mulțumesc. Mă descurc.
Dă să plece în casă, dar ceva îl împiedică. Mă ridic și eu. Ce altceva aș putea să fac?
— Hannah?
Îmi mușc buza de jos până aproape îmi dă sângele. Cu greu mă abțin să nu întreb ce s-a întâmplat de data asta. Pur și simplu vorbeam, apoi, din senin, Malakai s-a schimbat. Și nu am nicio explicație pentru asta. Alta, în afară de cea că ar fi bipolar.
— Da, Kai?
— Nimic. Lasă.
Deschide ușa, iar eu mă rotesc să plec. Îl mângâi în treacăt pe Osiris și oftez. Continui să merg, fără să privesc înapoi. Aud ușa închizându-se, iar Osiris vine în urma mea și mă conduce până la poartă.
Încep să mă întreb serios dacă Malakai nu are o problemă reală care să îi explice comportamentul. Cum ar fi una medicală.