8. Îmi ești datoare cu o favoare
Am pregătit un întreg discurs. L-am repetat de cel puțin zece ori. Includea scuze și tot ce am considerat eu necesar să îi spun lui Elliot ca să încerc să dreg ce a făcut Malakai. Apoi am hotărât că cel mai bine ar fi să îi spun adevărul. La urma urmei, nu e un secret întunecat, deși, sincer, Malakai așa se simte.
Malakai e secretul meu și nu mă simt pregătită să îl împărtășesc cu nimeni.
Însă Elliot nu a venit astăzi la școală. Emily mi-a spus că a răcit, deși aseară nu a dat niciun semn că s-ar îmbolnăvi. M-am simțit prost întreaga zi, iar asta doar din cauza lui Malakai. Dar nu am fost furioasă. Nu știu de ce, însă o parte din mine mai degrabă îl acuză pe Elliot decât pe Malakai. Știu că nu e corect, însă cine mai trimite genul ăla de mesaje?
Nu e vina lui Elliot.
Nu e nici vina lui Malakai.
E vina mea?
Ba nu. M-am răzgândit. E vina lui Malakai. Și sunt sigură că asta i-a făcut inima aia de gheață să tresară de bucurie. Lui Malakai îi place să își bată joc de ceilalți. Iar eu sunt acolo, la îndemână. Doar că nu astăzi.
Nu am mers astăzi ca să îl văd și nici nu am sunat ca să îi spun asta Martei.
E trecut cu mult de ora șapte, iar eu stau în camera mea, copiind exercițiile pe care le-a rezolvat Malakai. Nu-mi vine să cred că îi sunt recunoscătoare pentru asta.
Cum poate să fie atât de enervant, să mă scoată din minți, dar, totuși, să nu pot să fiu nervoasă pe el? Pentru că oricât de furioasă m-am simțit aseară, acum sunt calmă. Orice urmă de furie s-a risipit și încep să mă întreb ce face.
Sunt o idioată.
Sunt, într-adevăr. Dacă nu aș fi, l-aș fi dat la naiba de mult.
Termin de copiat exercițiile, apoi mă pregătesc să fac un duș și să mă culc. E aproape zece, dar orele alea pe care le-am petrecut cu Malakai m-au epuizat mai mult decât orice altceva în întreaga mea existență. Îmi dau tricoul jos și mă îndrept spre baie. Dau drumul la apă, apoi mă întorc în cameră să caut un tricou în care să dorm.
Și, fix în secunda asta, primesc un mesaj.
Îmi ești datoare cu o favoare.
Măresc ochii la ecran, apoi îmi dau capul pe spate și pufnesc pe nări. Nu-mi vine să cred că face asta.
Și am nevoie de ea. Acum.
Acum? În clipa asta? După ce nu a spus nimic toată ziua?
Și ce ai vrea să fac? tastez nervoasă înapoi.
Ai zece minute.
Am zece minute ca să ce? Pufnesc, apoi arunc telefonul pe pat și mă îndrept spre duș. Nu ar fi trebuit să îi răspund. Acum nu mă pot gândi decât la asta. La ce favoare vrea Malakai. Cunoscându-l, nu poate fi nimic care să-mi aducă nici cel mai mic strop de fericire. Probabil implică multă răbdare din partea mea, ca la sfârșit tot să mă aleg cu o mulțime de nervi. După ce ies din duș, mă spăl pe dinți, îmi desprind părul și, în loc să mă schimb și să mă bag în pat, deschid dulapul și scot niște haine curate. Trag pe mine o pereche de blugi negri și un pulover larg, iau setul meu de chei și niște bani din portofel.
Chiar fac asta?
Bunica probabil doarme la ora asta, dar o să îi explic mâine totul dacă mă va întreba. Acum oricum nu aș ști ce să îi spun. Nu știu ce îi trece prin cap lui Malakai. Iau o pereche de bocanci, paltonul și ies.
E îngrozitor de frig și deja îmi regret decizia. Ce-o fi în mintea mea de m-am îmbrăcat și merg să văd ce vrea? Chiar nu am niciun pic de voință ca să lupt împotriva lui Malakai?
Când ajung, deja sunt suficient de prost dispusă din cauza frigului. E târziu și nu bat la ușă. Nu vreau să o trezesc pe Marta, în cazul în care doarme.
Am ajuns. Ce vrei?
Îmi tremură mâna pe telefon. De parcă vrea să își bată joc și mai mult de mine, Malakai îmi răspunde abia după cinci minute.
E deschis.
Apăs pe clanță, deși nu mă simt confortabil făcând asta. Nu e nicio lumină aprinsă și, după ce închid ușa în urma mea, mă lupt cu o beznă completă. Nu mă pot obișnui, oricât aș încerca, și nu știu pe unde ar trebui să o iau. Sunt multe obiecte de care m-aș putea împiedica.
— Ai cumva un picior în ghips și eu nu știu? aud vocea lui Malakai. Ți-a luat o veșnicie să ajungi.
Inspir. Expir. Nu îl pot să lăsa să mă enerveze la doar cinci secunde după ce a deschis gura.
— Ți-a mai spus cineva că ești un ticălos?
— Mi s-a spus și mai rău.
Îi aud pașii, dar nu pot să disting unde se află. Scot telefonul din buzunar, decisă să fac puțină lumină. Simt una dintre mâinile sale pe umărul meu și mă rotesc din instinct, încercând să ignor faptul că stomacul mi s-a strâns într-un ghem.
— Malakai?
— Da, Anna?
Mâna lui alunecă peste brațul meu, apoi se oprește pe talie. Am un palton, un pulover și tot simt cum mă furnică pielea în locul în care s-a oprit mâna lui. Și fir-ar el să fie de parfum care îmi amestecă toate simțurile! Felul în care reacționez când e în preajma mea mă derutează suficient de mult încât să nu mai acord o așa mare importanță faptului că mi-a spus din nou Anna.
— Ce vrei?
E atât de greu să nu mă las distrasă de el, mai ales când se apropie atât de mult de mine. Am impresia că își ține capul înclinat și se uită la mine, dar e prea întuneric ca să pot fi sigură. Disting doar conturul corpului său și cam atât.
— Și de ce e atât de întuneric? adaug.
— Pui prea multe întrebări.
De ce îi simt răsuflarea incredibil de aproape de fața mea?
— Știi să conduci?
Da. Am permis? Nu. Ce îi pasă lui dacă știu să conduc?
— Nu, mint.
— Nu-i nimic. Înveți acum.
Aș vrea să îmi poată vedea și el nedumerirea care mi s-a întipărit pe chip.
— Malakai, despre ce vorbești?
— Hai, zice fără să se deranjeze să-mi răspundă.
— Nu.
Îl aud oftând.
— M-am așteptat la asta, pufnește. Spune ce vrei.
Eu, în schimb, nu m-am așteptat la asta. Nici ca el să fie dispus să îmi ofere ceva, nici să știe că nu o să mă urnesc de aici așa, pur și simplu. Cred că Malakai începe să mă cunoască și mă simt în dezavantaj.
Ce vreau?
— Să-mi spui de ce te-ai enervat ieri.
— Nu, zice răspicat.
Evident că nu. Îi place să îl ia pe nu în brațe. Să-l îmbrățișeze și să fie prietenul său cel mai bun.
— Să îți ceri scuze, atunci.
— Ai o slăbiciune pentru scuze.
— Nu, îl contrazic. Am o slăbiciune pentru bunele maniere.
— Fir-ar să fie, Anna! mârâie nervos.
Să fie ce vrea el, dar eu de aici nu mă mișc până nu aud niște scuze. Poate că nu vrea să îmi explice de ce s-a comportat atât de ciudat, însă e capabil să spună niște scuze amărâte.
— Îmi pare rău.
— Nu pari prea sincer.
Pufnește. Chiar dacă e întuneric și nu pot să-i disting clar trăsăturile, îl simt încordat. Emană o tensiune ciudată pe care o simt în fiecare nerv din corp și mă prost dispune.
— Îmi cer scuze, Hannah. Acum mergem?
— Nu, oftez dezamăgită. Tot nu m-ai convins.
— La dracu', Hannah! Vorbești serios?
— Înjurăturile nu te ajută chiar deloc.
Zâmbesc și mă bucur că el nu mă vede. Înjuratul e o reacție. Poate că nu una potrivită, dar tot e ceva. Și prefer asta decât să devină din nou indiferent și ignorant. Sunt oarecum dezamăgită de mine. Că mă aflu aici, în primul rând. Că prefer să îl aud înjurând decât să nu vorbească.
Tresar, simțindu-i o mână pe obrazul meu și răsuflarea din ce în ce mai aproape. Ce Dumnezeu se agită în stomacul meu? Nimic nu se poate agita acolo. N-are voie. Pentru că o să mă împotrivesc la orice sentiment s-ar putea să dezvolt pentru Malakai.
Stăm așa câteva secunde, în tăcere. Închid ochii. Chiar și așa, tot îi simt privirea fixată pe mine. Îmi mângâie obrazul cu vârfurile degetelor și e suficient. Acum mă simt de parcă ceva a luat foc în interiorul meu.
— Hannah, îmi șoptește numele pe un ton atât de jos încât simt cum oasele mi se lichefiază. Îmi cer scuze pentru comportamentul meu de ieri.
Sună convingător și sunt atât, dar atât de aproape de a-l ierta, apoi el adaugă:
— Dar acum ești stresantă din nou și s-ar putea să mă enervez, și nu o să-mi mai cer scuze de data asta.
Nătărăul. Nu putea lăsa lucrurile așa cum erau. Eram dispusă să trec cu vederea și să îl iert, însă acum îmi vine să-i trag una.
— Malakai, șoptesc încercând să maschez iritarea pe care o simt. Ești un ticălos și jumătate. Îți urez mult succes în a-ți găsi un prieten care să te suporte, pentru că mie mi-a ajuns.
Îi feresc mâna de pe obrazul meu, apoi mă rotesc și bâjbâi după ușă. Nu-mi vine să cred că m-am deplasat până aici pentru... ce? Pentru încă o doză din nesimțirea lui Malakai? Ca să fiu tratată ca ultimul om? Habar n-am cu ce fel de oameni a avut Malakai de-a face, însă eu nu mă las călcată în picioare atât de ușor. Pentru asta ar trebui să îi mulțumesc mamei mele. Poate că ăsta e singurul lucru pentru care trebuie să îi mulțumesc. Nimeresc clanța și las ușa deschisă în urma mea. N-am de gând să fac vreo scenă. Malakai trebuie să își asume comportamentul ăsta copilăros.
— Hannah! strigă în urma mea.
Îl ignor. O să încep să plâng în curând și nu vreau ca el să vadă că poate să ajungă la mine. Că eu îi permit asta, la urma urmei.
— Hannah, te rog!
Picioarele mele refuză să se mai miște, de parcă au fost fermecate de cuvintele lui. Ajunge la mine și se oprește în fața mea. Nici nu-mi ridic privirea. Sunt furioasă că m-am oprit din cauza la două cuvinte.
— Hannah?
— Ce vrei? mârâi la el pe același ton pe care îl folosea el în primele zile.
— Te rog?
Clatin din cap.
— Haide, Hannah. Nu m-ai auzit? Am zis te rog din propria inițiativă.
— Felicitări!
Nu știu ce s-a întâmplat cu Malakai. Nu știu de ce e așa și nici cine sau ce l-a determinat să fie așa, însă...
M-am oprit. Iar asta înseamnă că sunt dispusă să îi mai acord o șansă. Dacă are de gând să profite sau nu de ea, îl privește. Îmi ridic privirea și o susțin pe a lui. Se uită serios la mine, de parcă mă vede pentru prima dată. De parcă era convins că nu vorbesc serios, iar acum începe să își dea seama că am ajuns la limita răbdării.
Încă de când am venit aici, nu ai făcut nimic altceva decât să mă tratezi ba cu indiferență, ba cu ironie. Te-am lăsat să mârâi și să tipi și chiar ți-am acceptat copilăriile. Nu am făcut nimic altceva decât să mă comport frumos cu tine. Dacă ți-am spus ceva aiurea, a fost pentru că tu m-ai determinat să o fac. Mi-am făcut timp pentru tine, chiar dacă nu eram obligată. Dar ești dat peste cap, Malakai! Ești atât de dat peste cap încât alungi pe oricine vrea să fie în preajma ta. Și, în două săptămâni, m-ai epuizat pur și simplu! Dar am venit, totuși. Pentru că îți sunt datoare cu o favoare.
— Spune odată ce vrei sau lasă-mă să plec.
Știu că dacă i-aş spune tot discursul ăla, nu ar conta. Pentru că lui nu îi pasă. Cel mai probabil doar și-ar bate joc de mine, așa că decid să nu spun niciun cuvânt din el.
— Noapte bună! pufnește.
Tipic Malakai. Nici nu știu de ce, chiar și pentru o secundă, m-am așteptat la altceva din partea lui. Înainte să plec, îi mai arunc o privire. Nu recunosc expresia de pe fața lui. Arată de parcă nu se poate hotărî dacă să spună ceva sau nu.
Așa că cedez.
Refuz.
Refuz să cred că ce mi-a arătat Malakai până acum, e adevăratul el.
Și decid să caut binele în tot răul din el.
N-ar trebui. O să mă sece de puteri și de răbdare, însă mi-am făcut o promisiune în acea zi
O să-l găsesc pe Malakai.
— Kai?
Îi prescurtez numele cu speranța că asta va mai diminua din toată tensiunea care plutește între noi.
— Da, Hannah?
— Zi-mi un lucru sincer. Unul singur.
Îl privesc cu ochi mari, în pragul plânsului. Mă aduce într-o stare din care nu știu cum să ies. Într-o secundă e rece, în următoarea se apropie de mine, apoi țipă la mine să plec, mă trage mai aproape, mă îndepărtează, înjură, își cere scuze. Și toate astea în mai puțin de un sfert de oră.
Puteam să fiu mult mai răutăcioasă. Puteam să îi cer niște scuze din nou sau să mă roage să rămân.
Dar cuvintele lui sunt goale și nu mă încălzesc cu nimic.
Manipulează cuvintele și se folosește mereu în interesul lui. Iar când e cazul, Malakai e capabil să le transforme în arme.
— Marta și-a luat câteva zilele libere.
Ochii mei încă sunt înlăcrimați, dar el rânjește. Și nu durează mult până când încep să râd și eu. Cu siguranță nu m-am așteptat la asta.
Dar e un răspuns adevărat la ceva ce am întrebat eu înainte. Mă mulțumesc cu atât pentru moment.
— Deci? îl întreb. Ce pot să fac pentru tine, D'Andre?
Apare o sclipire de triumf în ochii lui. Știe că tocmai am pierdut bătălia asta.
Poate ar fi cazul să mă tem de ce vrea de la mine.