6. Mă legeni sau ce faci?
Ziua de luni se dovedește a fi un coșmar. Ce e mai rău decât să fii martor la accidentul lui Malakai D'Andre? Să mergi la el acasă și toată școala să afle. Ceea ce evident că mi s-a întâmplat. Se pare că în ultima vreme nu sunt prea norocoasă. Poate că norocul m-a părăsit în ziua accidentului.
— Nu eram eu! țip pentru a mia oară, ieșindu-mi din minți. Vedeți-vă de treaba voastră!
Îmi așez ghiozdanul pe umăr și aproape mă împing în ei. Aproape. Pufnesc nervoasă tot drumul până afară. Primul meu gând a fost că Malakai e vinovat. Apoi m-am întrebat de ce ar face Malakai una ca asta? De ce ar răspândi zvonul că am fost sâmbătă acasă la el? Doar ca să își bată joc de mine? De ce acum? A avut la dispoziție două săptămâni și nimeni nu a aflat nimic. Apoi m-am gândit mai bine și am ajuns la concluzia că nu a fost el. Au fost minunații lui prieteni pe care i-a scos afară. M-am întâlnit sâmbătă cu ei la petrecere și tot ce am obținut a fost o privire ciudată din partea lor – de parcă nu era suficient că oricum mă gândeam la el și mă simțeam prost – dar nu le-am dat prea mare importanță. Dacă aveau ceva de spus, trebuiau să îmi spună mie. Să mă întrebe pe mine ce căutam acolo. Urăsc bârfele.
Mă așez pe trepte, încercând să mă calmez.
Nu merită, îmi repet la infinit. Poate o să ajung să mă și cred dacă mormăi nonsensuri în minte.
Îmi strâng frustrată mâinile în pumni în timp ce mă întreb pentru a mia oară cu ce am greșit de Malakai a ajuns să fie o prezență constantă în viața mea. Probabil am făcut ceva incredibil de rău sau prostesc într-o viață anterioară. Altfel nu-mi explic.
— Hannah?
— Da, sunt bine, răspund la întrebarea nerostită a lui Elliot.
— Ești sigură? Nu prea pari.
Nu-mi place să țin secrete. Nu-mi place să mint. Iar acum am un secret în fața prietenilor mei și o să-i mint atunci când, în cele din urmă, toată harababura asta se va termina și mă vor întreba și ei dacă e adevărat. Nu pot să le spun. Pur și simplu nu pot. Pentru că vor întreba cum se simte Malakai. Cum e. Iar eu nu am niciun răspuns bun la asta și, cel mai probabil, tot aș ajunge să îi mint.
— Sunt sigură.
Peste câteva ore o să fiu acasă. O să mă pot trânti în pat și o să pot țipa în pernă ca o nebună în devenire. Telefonul începe să-mi sune de undeva din ghiozdan și durează ceva până când îl găsesc.
Mă uit urât la ecran, deși telefonul nu mi-a greșit cu nimic. Mă sună cineva de pe numărul de fix al familiei D'Andre. Marta a insistat să salvez numărul. Pentru orice eventualitate, a zis ea, așa că i-am dat și eu numărul meu. Se pare că a apărut o... eventualitate.
Malakai. De ce altceva m-ar suna Marta?
— Ne vedem la oră, îi zic lui Elliot înainte să mă ridic și să mă îndepărtez de el.
Inima-mi bate cu putere. Sper să nu se fi întâmplat ceva cu Malakai. Vocea Martei mă întâmpină de la celălalt capăt.
— Bună, Hannah. Îmi pare rău că te deranjez în timpul orelor. Ai pauză?
— Da. Nu-i nicio problemă. S-a întâmplat ceva?
— De fapt, mă întrebam dacă ai putea să vii puțin mai devreme astăzi.
O secundă, ca să-mi verific agenda goală.
— Da. Așa cred. De ce?
— Malakai... A... Nici nu știu cum să îți spun asta.
Stomacul mi-a ajuns în gât când am auzit numele lui. Orice ar fi, să o spună odată. Nu poate să pronunțe numele lui Malakai și apoi să mă lase să aștept cu inima în gât.
— Malakai a răcit.
Cum e asta o... urgență?
— Poftim?
Îmi mușc buzele ca să nu râd.
— Malakai a răcit și e mai prost dispus decât de obicei. Imaginează-ți asta, pufnește revoltată.
Sincer? Nu cred că pot. Cum? Un Malakai mai prost dispus decât tot ce am văzut eu până acum?
— A mai spart ceva? o întreb ca să știu la ce să mă aștept când ajung acolo.
— Nu. Dar asta din cauză că nu se ridică din pat.
— Nu ia pastile?
Cineva să mă trezească la realitate și să îmi spună că visez. Că ăsta e doar un vis urât.
Malakai e un coșmar.
— Refuză.
Atunci zaci acolo, afurisit ce ești!
Alung gândul. Conștiința mea nu vorbește serios. Nu vreau să mă gândesc la starea lui Malakai. La toanele pe care trebuie să le îndure Marta.
— O să trec pe acolo după ore, poate îl conving să le ia.
Nu știu de ce am spus asta. Plănuiam să zic cu totul altceva, cum ar fi fost un protest. Plănuiam să îi dau de înțeles că nu sunt la dispoziția lui Malakai. Îmi pare rău pentru el, dar... Oh, fir-ar!
— Mulțumesc.
Îmi iau la revedere și mă îndrept spre cursuri. Când nu trebuie să îl dădăcesc pe Malakai, trebuie să învăț ca să mă asigur că notele mele nu vor rămâne așa cum sunt acum. Nu aveam nicio problemă înainte de accidentul lui Malakai. Nu riscam să rămân la nicio materie și îmi făceam chiar și niște iluzii false în privința facultății. Asta s-a schimbat. Acum singura problemă pe care o am, pe lângă cea cu notele, e ca Malakai să își ia pastilele.
Reușesc ca prin minune să nu mă gândesc la Malakai în orele care mi-au mai rămas și să evit întrebările celorlalți. Și, surprinzător, reușesc să fac asta fără să fiu nevoită să mă ascund în toaletă.
Dar la sfârșitul orelor nu mai reușesc să îl împiedic să îmi pună stăpânire pe gânduri. Îi fac cu mâna lui Emily și mă îndrept spre ieșire. L-aş fi putut ruga pe Elliot să mă ia cu mașina, dar atunci ar trebui să îi dau niște explicații de care nu sunt capabilă momentan.
Ajung douăzeci de minute mai târziu, epuizată. Marta îmi deschide ușa dinainte să apuc să bat.
— Bună ziua!
Îi zâmbesc. Malakai mă îndoiesc că o face prea des și nu văd alți oameni prin preajmă care ar putea să o bine dispună.
— Îmi pare rău, Hannah. Știu că nu ești dădaca lui.
— Nu-i niciun deranj.
În timp ce spun asta conștientizez că nu mint. Nu mă deranjează. E plăcut să știu că cineva are nevoie de ajutorul meu, chiar dacă acel cineva e Malakai. Indirect, oricum.
— I-am făcut ceai și pastilele pe care ar trebui să le ia, sunt în cameră.
— De ce refuză să le ia?
Marta ridică obosită din umeri și îmi face semn să o urmez spre bucătărie. Mă dezbrac din mers și las haina pe spătarul unui scaun, apoi iau cana cu ceai și îmi așez ghiozdanul la loc pe umăr.
— Nu e copil, oftez, deși sunt conștientă că Marta nu are nevoie să-i spun și eu asta.
— Știu. Dar așa a fost dintotdeauna. Dificil. Ca să îl convingi pe Malakai să facă ceva, trebuie să găsești o cale să ajungi la el. Dacă nu, ceva cu care să îl șantajezi, râde.
Aș putea să îi spun că nu o să mai vin dacă nu ia pastilele, dar, sincer? Nu cred că îi pasă.
— Și de ce m-ați sunat pe mine?
— Pentru că tu pari să găsești o cale de a ajunge la el, îmi răspunde simplu.
Îmi ridic sprâncenele. Eu găsesc o ce? Cred că își bate joc de mine.
— Mult succes! îmi urez singură, ceea ce o face pe Marta să râdă.
Intru în camera lui Malakai fără să bat, așa cum de altfel m-am obișnuit până acum.
— Ce vrei? întreabă el pe o voce nazală care mă face să izbucnesc în râs.
— Bună și ție, Kai.
Înghit în sec și aștept replica lui răutăcioasă. I-am prescurtat numele și nu ar fi trebuit să fac asta. Acum i-am dat motiv ca să țipe la mine.
— Hannah?
Pare surprins. Poate că răceala l-a obosit atât de tare încât nu mai poate să fie o stană de piatră.
Sper să fie răgușit și să nu poată țipa.
— Eu sunt.
Oh, Doamne! Clipesc des, luată prin surprindere. Stă întins în pat, cu ochii închiși, cu Dobermanii la picioarele sale și... problema e că nu s-a deranjat să își ia pe el niciun tricou. Înghit în sec și simt cana alunecându-mi din mână. Îmi încleștez degetele pe ea în ultima secundă, înainte să provoc un dezastru. Abdomenul îi lucește din cauza transpirației, iar eu mă uit la el de parcă e primul tip semi dezbrăcat pe care îl văd.
Pieptu-mi urcă și coboară rapid, în ritm cu respirația mea. Pantalonii îi stau pe talie indecent de jos și îmi vine să țip la el să se acopere cu ceva, dar aș fi ridicolă. E Malakai. Eu nu simt nimic pentru Malakai, așa că de ce mă agit?
— Hannah, o să mor, se plânge fără să își deschidă ochii.
Ceea ce e bine. Nu că o să moară. E bine că își ține ochii închiși. Nu vreau să mă vadă în halul în care arăt acum, cu obrajii în flăcări.
— Nu o să mori, îl asigur.
— De abia aștepți, pufnește.
Zăresc pastilele pe măsuța care a fost mutată la marginea patului. Las ghiozdanul jos, le iau și mă apropii de el.
— Malakai, pastilele.
Mormăie ceva indescifrabil. Nu-mi place că trebuie să mă apropii de el, însă ce alte opțiuni am? Îngenunchez la marginea patului și aștept să își deschidă ochii.
— Nu fi copil! Ia pastilele.
— Mhm.
Îl cunosc suficient de bine încât să știu că nu o să cedeze atât de ușor. Oftez. Malakai mă înfrânge din ce în ce mai des și îmi dă impresia că habar nu am cum merge jocul ăsta. Eu n-am fost înștiințată de regulile lui.
— Uite, îi zic, dacă iei pastilele, îți rămân datoare cu o favoare.
Și, dintr-odată, Malakai deschide ochii. Sunt tulburi și înspăimântător de frumoși, acum că nu sunt reci sau umbriți de furie.
— Repetă.
Las pastilele pe pat și întind mâna spre fruntea lui. N-am încercat niciodată să îl ating și habar n-am cum o să reacționeze. L-am atins o singură dată, în acea zi când, după ce i-am dat mănușile jos, i-am strâns ușor degetele. Și acum îmi amintesc cât erau de reci. Însă acum Malakai e conștient și trebuie să mă mișc cu atenție, ca în preajma unui animal sălbatic. Nu vreau să-l sperii și să ne întoarcem de unde am plecat. Îl simt tresărind când mâna mea îi atinge fruntea.
— Ești rece, se plânge.
— Iar tu arzi. Ia pastilele.
— Repetă.
Plescăi nemulțumită din buze. Nici nu mai știu care e scorul, dar acum sigur un punct merge la el.
— Dacă iei pastilele, îți rămân datoare cu o favoare.
— Orice.
Vocea lui e răgușită, dar chiar și așa, tot are o nuanță de aroganță.
Nu e deloc înțelept, dar știu că e în stare să nu ia pastilele. Marta avea dreptate. Poate că nu am nimic cu care aș putea să îl șantajez și nici nu îi pasă de mine suficient încât să găsesc o cale să ajung la el, însă de un lucru sunt sigură. Malakai adoră să dețină avantajul. Poate că la asta s-a referit Marta. Reușesc să îl conving pe Malakai să facă unele lucruri doar pentru că îl las să dețină avantajul.
— Orice, îl asigur și deja mă gândesc la cum o să ies din asta.
— Dă-le încoace.
Îi întind pastilele și cana cu ceai. Strâmbă din nas, dar le ia.
— Deschide gura.
— Glumești?
Îmi ridic sprâncenele și mă uit la el serioasă.
— Le-am luat.
— Spuse trișorul. Deschide gura.
Mă săgetează cu privirea, dar se conformează. Scoate limba și o plimbă în toate direcțiile, bătându-şi joc de mine. Face tot felul de fețe și, chiar dacă nu vreau, chicotesc.
— N-o să mori, repet când mă ridic.
— Unde pleci?
Mi se pare mie sau e puțin dezamăgit? Nu aveam de gând să plec, ci doar să așez cana pe masă, dar el nu știe asta.
— Știi, când nu te dădăcesc pe tine, am și eu o viață.
— Eu sunt cel mai important.
Tonul lui e arogant și deși știu că pastilele nu și-au făcut încă efectul, începe să îmi pară rău. Marta a spus că e mai prost dispus decât de obicei, dar mie nu mi se pare. Cred că febra aia i-a făcut bine.
— Ai vrea tu, mormăi.
— Dacă nu-i așa, atunci ce cauți aici?
Îl urăsc! Îmi plăcea mai mult de el când nu vorbea. Ce întrebare bună. Poate că Malakai nu e cel mai important lucru din viața mea, însă cu siguranță e acolo, în topul priorităților. Mă sperie gândul ăsta.
— Nu vrei eventual să îți cânt ceva și să te legăn?
— N-ar strica.
Îmi dau ochii peste cap și îmi așez ghiozdanul pe umăr. Ajung la ușă când îmi spune din nou pe nume. N-am putut să nu observ că a pronunțat și h-urile. E un început.
— Da, Kai? întreb fără să gândesc prea mult.
— Mai vreau o gură de ceai.
Nu, nu vrea, dar o să-i fac pe plac de data asta. Mă întorc.
— Ai terminat? îl întreb după ce stă de vreo două minute cu buzele lipite de cană, fără să bea.
— E rece. Vreau ceai cald.
— Și eu vreau un unicorn, pufnesc.
Își îndepărtează cana de buze și o așază jos, de cealaltă parte a patului.
— Ce faci? Nu mai vrei ceai?
— N-ai teme? Mi-e dor să fac teme.
Îmi înclin capul și mă uit impasibilă.
— Bine, oftează. Fără teme. Atunci spune-mi o poveste.
— Dumnezeule, Malakai? Câți ani ai?
— Ai dreptate. Vreau să mă legeni și să-mi cânți. Fără poveste.
Se ridică puțin mai sus și îmi zâmbește. Rămân unde sunt. El chiar vorbește serios?
— Dă-mi un tricou.
Îmi ridic sprâncenele. În primul rând, dacă vrea un tricou, ar trebui să arate niște bune maniere. Și, în al doilea rând... nu țin neapărat să ia un tricou pe el.
Chiar mă gândesc la asta?
— Te rog, îi răspund.
— Ce mă rogi?
Îmi încrucișez brațele la piept și aproape bat nerăbdătoare din picior.
— Spune te rog, altfel plec.
Nu reacționează în niciun fel. Mă rotesc și dau să mă îndrept spre ușă.
— Hannah, vrei, te rog, să îmi dai un tricou?
Oh, fir-ai tu să fii, Malakai!
Schimb direcția și mă opresc în fața dulapului. Nu știu dacă cele care sunt atârnate de ușă sunt curate, așa că încep să scotocesc prin rafturi după unul. Care să nu fie negru. Din câte știu eu, Malakai nu ține doliu. Găsesc unul roșu și îl arunc spre el.
— Dintre toate, tocmai ăsta? mă întreabă nemulțumit.
— Dacă vrei altul, ridică-te și ia-ți.
E prea leneș și i-ar fi greu să se ridice. Îl îmbracă pe cel pe care i l-am dat.
— Deci? insistă.
Îmi dau ochii peste cap, reamintindu-mi despre ce vorbeam. Îmi dau cizmele jos și mă întind în pat, la o distanță sigură de el. Încă nu mi-am dat seama ce fel de joc are în minte, însă se pare că sunt suficient de idioată încât să îi dau apă la moară.
Malakai, în schimb, nu pare interesat să păstreze distanța dintre noi. Se apropie încet de mine și cu fiecare centimetru de distanță care dispare, inimii mele i se adaugă o bătaie. Coboară mai jos, cu grijă din cauza piciorului, apoi își așază capul pe abdomenul meu. Îngheț. Îi simt răsuflarea fierbinte prin materialul subțire al bluzei, iar când își întinde mâna peste mine, nu mai știu ce simt exact. Simt prea multe dintr-odată și nu știu cum să fac față la apropierea dintre noi.
Chiar nu știu ce-i în mintea lui.
Malakai e... Malakai. Asta explică totul și nu este alt mod de a defini cine e el, decât o mulțime de adjective adunate la un loc. Negative. Multe adjective cu sens negativ.
Însă asta nu-mi împiedică trupul să reacționeze. Pielea să mi se facă de găină și stomacul să mi se urce în gât, iar el nu face nimic. Nu mă atinge cu intenția de a mă face să simt ceva. Doar stă așa. Și respiră. Și e suficient.
— Mă legeni sau ce faci?
Revin cu picioarele pe pământ.
— Taci, te rog.
Dacă nu l-aş cunoaște mai bine, aș crede că zâmbește. Poate că nu încep să îl legăn, dar cedez tentației de a-mi trece degetele prin părul lui care, cu cât crește mai mult, cu atât se ondulează mai tare. E mătăsos și aș putea face asta la infinit.
Și, înainte să îmi dau seama, jucatul în părul lui devine un reflex, iar el adoarme.
Și se face liniște.