Viața mea s-a schimbat la o sută optzeci de grade în ziua în care Malakai D'Andre, bad boy-ul școlii, a avut acel accident nenorocit de motocicletă. Atunci nici măcar nu mi-am dat seama și avea să mai treacă ceva timp până când să realizez impactul pe care urma să îl aibă acel eveniment asupra vieții mele.
Eu și el? Locuitori din universuri diferite.
Această poveste nu este despre fata naivă care s-a îndrăgostit până peste cap de tipul rău, fermecată de zâmbetul lui dulce și amețită de parfumul lui năucitor. Dacă aș fi avut de ales, aș fi rămas în universul meu mediocru, lipsit de evenimente strălucitoare. În plus, nu am fost niciodată naivă sau tocilară.
Dar a trebuit să îi salvez viața.
A trebuit să îmi complic existența.
Ziua a început ca a oricărei alte adolescente de șaptesprezece ani. M-am trezit mai obosită decât m-am dus la culcare, am făcut un duș, am schimbat câteva cuvinte cu bunica în timp ce luam micul dejun, apoi am ieșit pe ușă, dar nu înainte să iau mărul pe care mi l-a întins, deși era conștientă de faptul că nu plănuiam să îl mănânc.
Mai aveam patruzeci de minute până să ajung la liceu. Mi-am băgat căștile în urechi, am dat drumul la muzică și am pornit pe jos. Preferam să merg decât să iau autobuzul. Dacă aș fi făcut-o, probabil viața mea ar fi rămas cum era. Aș fi reușit să trec prin ultimul an de școală fără alte complicații și să îmi fac visuri în legătură cu planurile de facultate pe care oricum nu aveam posibilitatea să le urmez. Mai bine muream decât să îi cer mamei mele bani.
Dar nu am luat autobuzul în acea zi. Ceea ce e ironic, având în vedere că în urmă cu o zi decisesem să nu mai merg pe jos.
Era șapte și jumătate și mai aveam de mers cam douăzeci de minute până la liceu.
Atunci l-am văzut.
Adevărul e că nu prea aveai cum să nu îl observi pe Malakai D'Andre, gonind fără nicio grijă pe motocicleta lui strălucitoare. Era imposibil să nu întorci capul după el. Și, după ce am întors capul, am văzut-o. Mașina care nu oprise la stopul pe care până și eu îl vedeam din depărtare. Probabil o văzuse și el, însă mult prea târziu. Am înmărmurit în mijlocul trotuarului, simțind cum tot sângele mi se scurgea din obraji. Voiam să țip, dar nu puteam. Nici nu îmi amintesc dacă am încercat, însă chiar dacă aș fi reușit, ar fi fost inutil. Malakai nu avea cum să mă audă. Îmi amintesc că mi-am ținut respirația atât de mult, încât plămânii au început să-mi ardă, cerșind după aer.
Până să mă dezmeticesc, a fost prea târziu. Mi-am scos căștile din urechi în timp ce alergam spre el. Mașina care îl izbise a trecut pe lângă mine cu o viteză năucitoare. Am aruncat o privire fugitivă la numărul de înmatriculare, dar tot ce puteam să văd era sânge. Sângele lui Malakai, scurgându-se pe asfalt. Am sunat la 911 înainte să ajung la el. Nu îmi amintesc ce am spus exact, însă sunt destul de sigură că m-am bâlbâit și am început să plâng.
M-am așezat în genunchi. Sângele lui fierbinte a pătruns în materialul blugilor mei și am crezut că urma să vomit. Nu arăta bine. Nu arăta deloc bine. Sub tot sângele ăla, avea o fractură deschisă la picior, dar sângele se mai scurgea de undeva. Din cauza gecii de piele nu reușeam să văd ce se întâmplase cu mâinile sale, însă una dintre ele se afla într-o poziție chircită, îngrijorătoare. Nici nu îndrăzneam să îl privesc mai mult de câteva secunde. Am închis ochii și i-am strâns cu putere.
Nu fi idioată, mi-am zis. Lacrimile tale nu îl ajută cu nimic.
În plus, Malakai nu merita ca altcineva să plângă pentru el. Niciodată. Deși mă mutasem în oraș doar de un singur an, știam cine era. Un tip cu probleme de comportament, violent, care în unele zile era înconjurat de oameni, iar în altele punea preț pe singurătate și, în cazul unei altercații, existau nouăzeci la sută șanse să fi fost implicat. Ba nu. Nouăzeci și nouă.
Unde naiba e ambulanța aia?
Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să îi deschid viziera. Tocmai când mă întrebam dacă ar fi fost înțelept să îl mut, a scos un sunet jos, înfundat, ca și cum se îneca cu sânge, dar nu părea să fie conștient. Nu puteam să îi scot casca. În mintea mea pluteau câteva noțiuni despre primul ajutor, printr-o ceață densă, dar eram aproape optzeci la sută sigură că nu ar fi fost înțelept să îi mișc capul. Habar nu aveam cât de rău se rănise și aș fi putut să fac mai mult rău decât bine.
Ochii lui erau închiși. Nu stătusem niciodată atât de aproape de Malakai D'Andre încât să știu ce culoare au ochii săi. Întâlnisem tipul lui de persoană și în fostul liceu la care am mers și chiar nu voiam să am ceva de-a face cu el. I-am scos mănușile cu greu și l-am strâns ușor de degetele care păreau nevătămate. Erau reci. Atât de reci.
— Te rog să nu mori. Auzi? N-ai voie să mori.
Cuvintele sunau de parcă deliram.
Mâinile îmi tremurau de ceva timp și continuam să plâng, îngrozită de imaginea din fața mea. Pulsul lui era din ce în ce mai slab, iar panica mea din ce în ce mai mare. Mi-am dat bluza jos și am sfârtecat-o ca să îi pot acoperi fractura pe care o vedeam și să încerc să îi opresc sângerarea. Dacă nu aș fi auzit sirenele ambulanței în depărtare, probabil mi-aș fi dat toate hainele jos încercând să împiedic sângele să i se mai scurgă din corp, deși eram destul de sigură că aveam nevoie de pansamente sterile sau ceva de genul.
Mă întreb dacă aș fi putut să fac mai mult pentru el. Niciun curs de primul ajutor nu te pregătește cu adevărat pentru... nimic. Mintea mea s-a blocat și habar nu aveam ce să fac ca să îl ajut, deși în urmă cu o vară urmasem unul.
Ce s-a întâmplat după aia, e în ceață. Cineva m-a ridicat de acolo, deși nu voiam să plec de lângă el. Sângele lui era îmbibat în hainele mele, în asfalt și m-am întrebat dacă mai rămăsese vreun strop în corpul lui. Abia când m-am ridicat am observat oamenii care se adunaseră în jurul meu. Eram în stare de șoc și, înainte să îmi dau seama, eram urcată în ambulanță.
În loc să fiu în drum spre școală, eram în drum spre spital, în aceeași ambulanță cu Malakai D'Andre. Mi-am cuprins fața în palme. Încercam din răsputeri să nu mai plâng și să nu privesc eforturile lor de a-l stabiliza.
Era pur și simplu prea mult pentru mine.
Dar ceva ticăia și am luat asta ca pe un semn bun.
După ce am ajuns la spital, eu am ajuns într-un cabinet în care un doctor al cărui chip nu mi-l amintesc m-a consultat, iar Malakai a fost dus direct în sala de operații.
Doamne, Dumnezeule, să nu moară. Nu poate să moară.
Doctorul mi-a spus că nu am nimic și mi-a spus să păstrez pătura pe care o primisem în ambulanță, apoi a insistat să îmi sun părinții. În oricare altă zi, aș fi pufnit ironic, însă în acel moment nici nu mă mai gândeam la părinții mei. Nu voiam să vorbesc cu bunica din simplul fapt că nu voiam să își facă griji și să vină acolo, la spital, dar știam că exista riscul să fie sunată de la școală și anunțată că nu am ajuns la ore, ceea ce ar fi fost de o mulțime de ori mai rău. Așa că am sunat-o și i-am explicat pe scurt ce se întâmplase, implorând-o să nu vină.
Eu voiam doar să stau acolo și să mă asigur că Malakai avea să supraviețuiască.
— Nu vreau să merg acasă, au fost primele cuvinte pe care i le-am spus doctorului. Vreau doar să știu dacă...
— Merg să văd în ce stare se află prietenul tău.
Am încuviințat și am rămas în acea încăpere care mirosea a dezinfectant, a medicamente și a sânge, însă ultimul cred că era doar în mintea mea.
Sângele lui Malakai. Atât de mult sânge.
Nu aveam răbdarea necesară ca să aștept să se întoarcă. Am coborât de pe pat, simțindu-mă amețită și am ieșit din cameră. Nu aveam nici cea mai mică idee în ce direcție să o iau. Tâmplele îmi pulsau și abia reușeam să îmi păstrez echilibrul. Am mai făcut un pas înainte ca o asistentă să mă prindă de braț și să mă întrebe dacă eram prietena celui care fusese implicat în accidentul de motocicletă. M-am încruntat, confuză, apoi am privit în jurul meu. Nu. Eram departe de a fi prietena lui Malakai, însă nu vedeam în jur niciunul dintre adevărații săi prieteni, așa că am încuviințat.
— O să am nevoie de câteva date.
Știam câte ceva despre Malakai, dar nu prea multe. Cum ar fi numele și... cam atât. Bănuiam că ceea ce făcea el în timpul liber nu era deloc relevant și nici faptul că avea un caracter impulsiv. Mi-am stors creierul de fiecare informație pe care o știam despre el. I-am spus asistentei că ar fi fost mai bine să aștepte să sosească una dintre rudele sale. Eu eram inutilă.
Și agitată.
Jumătate de oră mai târziu, înțepenisem pe un scaun din sala de așteptare, iar când aceeași asistentă a venit și m-a întrebat despre ce grupă de sânge aveam și dacă eram dispusă să donez, nici măcar nu puteam să îmi amintesc cum mă numeam.
Nu vedeam nimic altceva decât sânge și oase.
Apoi mi-am amintit. Sunt donator universal și, chiar dacă nu aș fi fost, grupa mea de sânge coincide cu a lui. Am trecut prin o mulțime de formulare, întrebări și câteva teste. Nu mă gândisem niciodată cât de complicat era să donezi sânge. Sau cât de epuizant poate să fie după ce ai fost martorul unui accident îngrozitor.
I-am donat lui Malakai sângele meu.
Voiam doar să supraviețuiască.
Vlăguită, m-am întors în scaunul pe care îl revendicasem în sala de așteptare. I-am trimis un mesaj tatălui meu în care îi explicam că eram bine, în cazul în care bunica nu ar fi răspuns la timp la telefon și l-ar fi sunat cineva de la școală, dar nu i-am răspuns la apeluri. Nu eram în stare să discut cu el despre importanța educației și urmările lipsitului de la ore.
Mă ridicam din când în când și mă interesam de starea lui Malakai, dar situația nu părea prea roz și am încetat să mai fac asta la un moment dat.
Probabil nici ei nu știau dacă avea să reziste sau nu.
Trebuia să o facă.
Câteva ore mai târziu, am văzut-o pe mătușa lui alergând pe hol. Contrar așteptărilor mele, părea calmă. Mult, mult prea calmă. Și, când s-au terminat orele, au apărut și prietenii lui Malakai, cu aceeași atitudine revoltătoare ca și a lui, tatuaje și pierce-uri.
Iar eu eram, din nou, invizibilă.
Nu mă deranja. Mă deranja doar că nu știam ce se întâmplase cu el.
Îmi venea să mă ridic și să merg la mătușa lui. Să o întreb ce naiba era în neregulă cu ea de nu părea deloc îngrijorată? Am vărsat eu mai multe lacrimi pentru Malakai decât ea, iar eu nici măcar nu îl cunoșteam.
Nici nu îl uram.
El era doar o prezență impunătoare, într-un univers care nu avea nimic de-a face cu al meu.
Dar ei spuneau că Malakai D'Andre nu a fost mereu așa. În timp ce începeam procesul de pietrificare pe acel scaun inconfortabil, m-am gândit mult la asta. Circulau niște informații prin școală cum că Malakai nu a fost mereu așa. Până în cel de-al doilea an de liceu, era un tip normal. Apoi a dispărut un an și, când s-a întors, nu mai era el. S-a întâmplat ceva care l-a schimbat pentru totdeauna și a scos la iveală acea latură a lui deloc plăcută și complet dezagreabilă. Bârfele erau multe și greu de urmărit. Unii ziceau că plecase cu părinții și fratele lui în vacanță, iar când s-a întors, era singur. Unii ziceau că familia lui a murit într-un accident, dar nimeni nu știa ce se întâmplase, de fapt.
Iar în acel an...
În loc să fie popular, Malakai era sarcastic.
În loc să fie căpitanul echipei de fotbal, Malakai era un fel de lider al unei găști dubioase.
Șansele ca Malakai să aibă un viitor strălucit erau mari, în comparație cu ale mele, iar el părea să se îndrepte spre pierzanie.
Malakai era... nociv.
Dar nu fusese mereu așa. Așa ziceau ei.
Mătușa lui mi-a observat prezența, probabil atenționată de una dintre asistente și a venit la mine. O cunoșteam de la școală. Era chemată cel puțin de două ori pe săptămână, din cauza lui Malakai.
— Poliția e aici, m-a informat ea. O să aibă câteva întrebări pentru tine, dar puțin mai încolo.
Nu m-am mirat. Probabil ea îi adusese acolo.
— E bine și acum, am răspuns.
A insistat să mă trimită acasă cu șoferul ei, de parcă de asta aveam eu nevoie. Am acceptat, dar abia după ce am vorbit cu poliția și le-am spus ce văzusem și partea pe care mi-o aminteam din numărul de înmatriculare. Sau o parte din ceea ce văzusem. Mașina care venea din partea dreaptă și virase spre stânga, pe strada pe care era Malakai. Le-am spus cum camioneta Ford nu oprise la stop, însă nu am menționat nimic despre viteza cu care mergea Malakai sau despre faptul că mergea pe linia dintre cele două benzi.
Nu știu de ce nu am făcut-o.
Nu voiam să devin o pacoste, și nici să stau pe capul mătușii sale, așa că m-a trimis acasă. Operația lui Malakai avea să mai dureze ceva timp, dar șansele lui de supraviețuire nu erau prea mari. Îmi era frig, mă simțeam slăbită și aveam hainele îmbibate în sânge.
Malakai urma să își găsească prietenii acolo când urma să se trezească.
Mintea mea nu accepta altă variantă.
Moartea mă înspăimântă. Nu pot nici măcar să mă gândesc la asta fără să intru în panică.
Gândul morții lui Malakai e ireal, chiar și acum.
Malakai D'Andre avea să supraviețuiască, eu urma să redevin invizibilă, iar ordinea universului nu s-ar fi schimbat cu nimic.