Memoria unei inimi

XXV-Primejdia de a se repeta istoria

    „În zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decât marea și vânturile, ne urmărește până la capătul lumii; și oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim." - Jean Jacques Rousseau

***

    În prima parte a dimineții, Ioan tocmai ieșea din clădirea spitalului unde a fost să-și scoată brațul din ghips și se îndrepta spre parcare, locul în care îl aștepte domnul Petre.

    - Gata, ai scăpat de ghipsul ăla? îl întrebă acesta din urmă pe Ioan.

    - Da, gata. În sfârșit am scăpat de el și tu de mine, pentru că nu mai trebuie să mă duci tu peste tot, glumi Ioan, zâmbind sincer, ca apoi să continue cu ceva mai multă seriozitate: Nu mai este nevoie să vii cu mine la cabinet. Voi lua eu mașina, iar tu te întorci acasă cu un taxi. Singurul drum pe care îl mai ai de făcut azi, este să o duci, la amiază, pe Ioana la grădiniță ca să-l ia pe Ioan. Bineînțeles, asta dacă nu-ți mai găsește Iolanda vreun comision de făcut, am observat că a început să profite de serviciile tale, glumi din nou Ioan. 

    - Zgâtia asta mică profită de mine și de răbdarea mea de când era doar o copiliță, așa că m-am obișnuit. Nu-i problemă, știi foarte bine că tu și Ioli sunteți precum copiii mei și dacă vă pot ajuta cu ceva, eu sunt bucuros, i-a zis Petre cu o privire plină de afecțiune pentru cei doi frați, întrebându-l după aceea cu o îngrijorare evidentă: Și ce ți-a mai spus doctorul în urma acestui control? Despre celelalte lovituri pe care le-ai suferit ce a zis?

    - Totul este bine, nu-ți face griji. Mi-a confirmat că sunt perfect sănătos, l-a asigurat Ioan, bătându-l prietenește pe umăr, după care și-a luat la revedere de la el și s-a îndreptat spre cabinetul de avocatură.

    Ajuns de doar zece minute în biroul său, Ioan își savura cafeaua și se uita peste programările pe care le avea în acea zi, făcând o socoteală a timpului ca să-și dea seama la ce oră va ajunge acasă. Cu o seară în urmă, a anunțat-o pe Sorina că nu se vor vedea a doua zi din pricina programului prea aglomerat pe care îl va avea. Dar în realitate, el era hotărât ca acea seară să și-o petreacă împreună cu fiul lui și cu Ioana și de asemenea, să încerce din nou să aibă o discuție cu ea despre situația în care se găseau și eventual să-i explice cu exactitate natura relației lui cu Sorina și motivele care îl mai țineau lângă ea.   

    Amintindu-și de acest aspect, i-a revenit în minte și spaima pe care a trăit-o ieri cu acea criză făcută de Sorina. Spera din tot sufletul, să nu mai fie nevoit să mai treacă încă o dată prin asta. Și totuși, acum că totul trecuse și putea analiza în mod obiectiv cele întâmplate, i se părea ușor bizar înverșunarea cu care Sorina s-a opus ca el să nu sune la serviciul de urgență.

    Liniștea din birou și analiza lui, au fost întrerupte de soneria telefonului mobil, pe care la început l-a ignorat, dar văzând că persoana care îl căuta era chiar insistentă, privi ecranul acestuia, iar numele de doamna Olga afișat pe el, l-a făcut să înțeleagă că era vorba de o urgență de acasă.

    - Da, doamna Olga, ce s-a întâmplat? 

    - Ioan, mamă, trebuie să vii cât mai repede acasă, i-a cerut aceasta cu o voce ce trăda starea de neliniște pe care o avea și care l-a făcut să se îngrijoreze numaidecât și să-și încrunte ochii săi albaștri.

    - De ce? Ce s-a întâmplat?

    - Ioana vrea să plece de acasă.

    - Cum adică să plece? Unde? întrebă Ioan, devenind și mai alarmat.

    - Da, vrea să plece definitiv din casă. S-a întors adineauri de la grădiniță, și-a pus câteva lucruri într-o plasă și a venit la mine să-mi lase câte o scrisoare pentru tine și pentru Ioli și să-mi spună că ea pleacă pentru totdeauna. Am întrebat-o de ce și am încercat să o fac să se răzgândească, dar nu am reușit. Pare foarte hotărâtă. 

    - Doamna Olga, nu o lăsați să plece pentru nimic în lume. Vă rog, faceți și imposibilul dacă este nevoie, dar nu permiteți ca ea să plece până nu ajung eu acasă, a implorat-o Ioan, îngrozit de-a dreptul că istoria se poate repeta. Numai simplul gând, că ar putea să-i piardă din nou urma, i se părea sfâșietor. 

    - Ioan, mamă, eu acum mă aflu la mine acasă și mă uit pe fereastră la casa voastră, ca nu cumva să plece . Pentru că singurul lucru la care m-am gândit, ca să-i amân plecarea și să te pot anunța, a fost să inventez că trebuie să vină niște instalatori la mine acasă și să o rog pe ea să mai rămână puțin și să aibă grijă de mâncarea pe care o aveam pe foc, pentru că altminteri era plecată deja. Însă nu știu cât va ține minciuna asta, de aceea este urgent să vii acasă și să vorbești cu ea. Poate tu reușești să o faci să se răzgândească. 

    - Chiar acum plec și voi face tot posibilul să ajung cât mai repede, dar vă implor, nu o lăsați să plece, i-a cerut Ioan în timp ce a ieșit deja din biroul său și i-a strigat, peste umăr, secretarei să-i anuleze toate programările din acea zi. 

    - Voi face tot posibilul, îți promit. Ai grijă pe drum, fiule, i-a zis doamna Olga cu acea afecțiune maternă care face parte din felul ei de a fi.

    Pe drum, Ioan se gândea cu disperare ce ar însemna ca ea să plece și el să se întoarcă în trecut, adică să nu o mai aibă alături și din nou, să nu mai știe nimic de ea. Nu, nici măcar nu putea concepe o asemenea situație, îi era pur și simplu imposibil să se gândească măcar la așa ceva. În doar câteva minute, a fost cuprins de o îngrijorare și disperare ce depășeau cu mult limitele normalului. Prin minte îi treceau mii și mii de gânduri, de amintiri care îl întorceau la acei cinci ani trăiți fără ea, acei ani dureroși și sfâșietori, în care el a cautat-o ca un nebun, iar în piept i-a apărut numaidecât o durere insuportabilă, care aproape că-l împiedica să respire și care, de asemenea, îi amintea de apăsarea din suflet cu care a trebuit să învețe să trăiască în lipsa ei. Nu, în niciun caz nu-și mai dorea să treacă din nou prin așa ceva. Viața l-a pus în fața multor situații limită sau care păreau imposibil de biruit, iar el a reușit să treacă peste ele cu fruntea sus și mai puternic ca oricând, dar să suporte din nou dispariția ei, să-i piardă din nou urma și să o caute iar sau mai rău, să învețe din nou să trăiască fără ea, aceasta chiar că nu ar mai putea să suporte. Nu și-a închipuit nicio clipă, că Ioana va apela la o asemenea faptă extremă, după cele întâmplate în ziua precedentă și nu-i venea să creadă, că ea intenționa să fugă de el, pentru a doua oară, în felul acesta mișelesc și să-i spună adio printr-o scrisoare. 

    Așteptând ca semaforul să se facă verde, la coada formată de mașini, într-una dintre intersecțiile din drumul său, din pricina disperării și a îngrijorării excesive, avea senzația că stă în acel loc de o eternitate și că timpul se scurge în defavoarea lui. Și cum gândurile și cele mai terifiante scenarii îi roiau prin minte, simți nevoia să se elibereze, cât de cât, de toată acea tensiune și furie, acumulată într-un timp atât de scurt și lovi cu pumnul în volanul mașinii, rostind cu voce tare:

    - Fir-ar să fie, Ioana, cum de îmi poți face pentru a doua oară asta? Cum ne poți abandona, pe mine și pe fiul tău, atât de ușor?

    Până și această reacție a sa l-a dus înapoi în trecut, deoarece și-a amintit că și atunci a avut aceeași manifestare, iar acest fapt l-a făcut să simtă într-un mod și mai acut că istoria era pe cale să se repete.

    - Doamne, te rog nu permite să o pierd din nou! a cerut ajutor divinității, simțind că orice sprijin conta în acea clipă. 

    Exact când se apropia de ultima intersecție, înainte de a ajunge acasă, doamna Olga l-a sunat din nou și l-a anunțat cu părere de rău, că Ioana și-a dat seama de planul ei și că i-a fost imposibil să o mai rețină, dar l-a liniștit când i-a spus că aceasta se îndrepta spre metrou și dacă este aproape de casă, are timp să o ajungă din urmă. Și într-adevăr, cu doar câțiva metri ca el să ajungă în zona indicată, a zărit-o pe Ioana, printre mulțimea de oameni care tocmai traversa strada și se îndrepta spre gura de metrou.

    Fără să-i mai pese de alte detalii nesemnificative în acel moment, ci doar să o prindă înainte să coboare în stația de metrou, a tras mașina pe dreapta, a coborât grabnic și a început să alerge după ea. 

    În clipa în care, Ioan a prins-o de braț și a întors-o cu fața la el, Ioana nu doar că s-a speriat foarte tare, dar a fost șocată de apariția lui. Pentru o clipă doar l-a privit cu ochii ei negri și temători, apoi cu o voce panicată, i-a pronunțat numele:

    - Domnule Damadian?!

    - Am înțeles și am acceptat să mă pedepsești prin faptul că nu vrei să mai vorbești cu mine, nu vrei să-mi mai acorzi vreo privire sau vreun zâmbet, dar să mă lipsești și de prezența ta, deja este prea mult și imposibil de suportat pentru mine, i-a zis Ioan, fixând-o cu acea privire mustrătoare și folosind un glas ferm și autoritar. 

    - De unde ați știut? V-a anunțat doamna Olga, nu-i așa? îl întrebă ea, timp în care a încercat să-și sustragă brațul din strânsoarea lui. 

    - Haide! a îndemnat-o Ioan, ignorându-i întrebările și continuând să o țină captivă lângă el, o obligă să-l urmeze spre locul în care oprise mașina. 

    - Nu, nu vreau! Nu înțelegeți că...

    - Ioana, a întrerupt-o acesta când s-a întors spre ea și a privit-o cu ochii sclipindu-i de mâhnire și vorbindu-i pe un ton dur, ori vii de bunăvoie cu mine, ori forțată. Tu alegi! Și cum acum mă crezi capabil de toate atrocitățile pe care le-ai enumerat ieri, ar trebui să-ți dai seama că nu există nimic care să mă împiedice să nu te iau pe sus și să te oblig să te întorci cu mine acasă. Crede-mă că în aceste clipe sunt în stare de orice. 

    Fără să mai aștepte vreo hotărâre din partea ei, îi dădu drumul la braț doar ca să o poată lua de mână și o obligă din nou să-l urmeze. Când s-au apropiat de mașină, Ioan a înțeles că aceea avea să fie una dintre zilele lui de coșmar.

    - Bravo! Fix ce-mi lipsea, a exclamat el, în momentul în care a zărit un agent de poliție, la vârsta a doua, ce dădea târcoale mașinii și nota numărul de înmatriculare.

    - Bună ziua! Sunteți proprietarul acestui automobil? întrebă respectivul agent, cu o expresie rece și o atitudine superioară.

    - Bună ziua! Da, eu sunt, i-a răspuns Ioan, cu amabilitate, dar și adoptând ținuta sa formală și glasul ferm, netulburat de nicio trăire, ca și când se afla în sala de judecată.  

    - Vă rog să-mi prezentați actele la control, i-a cerut acesta cu o autoritate și mai avansată. 

     Ioan, fiind nevoit de situație, a eliberat mâna Ioanei și și-a scos portofelul, cu actele respective, din buzunarul interior al sacoului. Iar pentru faptul că ea a încercat să profite de eliberarea lui și s-a distanțat de el, cu intenția de a o lua la fugă, Ioan s-a întins numaidecât după ea și a prins-o de mână, strângând-o și mai tare și privind-o și mai mustrător.

   - Știți că ați staționat neregulamentar? întrebă omul legii, analizând actele ce tocmai i-au fost înmânate.

   -Da, știu.

   - Și știți și care sunt consecințele acestei abateri?

   - Cunosc foarte bine acest aspect. Domnule, aș avea rugămintea să urgentați procedurile necesare acestei abateri pe care am comis-o, pentru că eu mă găsesc într-o mare grabă.

    - Cred și eu că sunteți grăbit, din moment ce nu v-ați uitat unde parcați sau nu ați avut timp să căutați un loc de parcare corespunzător, a adăugat omul legii, cu un ton și o mimică a feței pline de un sarcasm supărător pentru Ioan, mai ales în condițiile în care starea lui, din acel moment, nu era una tocmai tolerantă și din această cauză, cu o manifestare impunătoare și un glas plin de siguranță, fără nicio urmă de intimidare, i-a cerut:

    - V-aș fi recunoscător dacă am menține un dialog oficial și ne-am rezuma să discutăm doar ceea ce se impune într-o astfel de împrejurare, fără comentarii ironice care nu sunt neapărat necesare.

     Agentul de poliție, cu o privire ce trăda surprinderea provocată de cuvintele și îndrăzneala lui Ioan, se uită la acesta cu atenție, iar încrederea și solemnitatea zărite în ochii acestuia, l-au făcut să înțeleagă că nu are de-a face cu un om pe care să-l intimideze cu uniforma și funcția lui. De aceea, renunță să-i mai dea vreo replică și își aplecă din nou privirea spre actele din mâna sa. 

    În tot acest timp, Ioana a încercat de zor să se elibereze de strânsoarea lui Ioan, ca să poată lua distanță de el și eventual să plece. Lucru ce-i era practic imposibil, deoarece acesta era mai hotărât ca oricând să nu-i mai dea drumul și să o țină lângă el chiar și împotriva voinței ei, până vor putea să lămurească lucrurile și va primi o explicație pentru fuga sa. 

    Acea agitație continuă și încercarea de eliberare a Ioanei, nu au trecut neobservate de omul legii, care își ridică ochii din hârtiile pe care intenționa să le completeze pentru amenda lui Ioan și îl întrebă pe acesta din urmă:

    - Ce se întâmplă între voi, de domnișoara tot încearcă să scape de lângă dumneavoastră?

    - Nu se întâmplă nimic grav, i-a răspuns Ioan cu aceeași siguranță, apoi își îndreptă către Ioana ochii mustrători, dar în același timp și plini de dragoste și subînțeles, știind clar ce urma să spună, și completă: Doar că eu și iubita mea am avut o mică neînțelegere, iar acum se încăpățânează să fugă de mine, în loc să rămână și să ne rezolvăm problemele ca doi oameni maturi. 

    - Mie mi se pare că o țineți lângă dumneavoastră împotriva voinței ei și acesta poate fi considerat un delict destul de grav, afirmă agentul de poliție cu o vădită suspiciune în explicația primită.

    Înainte de a-i răspunde, Ioan a simțit-o pe Ioana cum a încetat imediat să se mai zbată și că s-a încordat toată. Și-a întors din nou privirea la ea, iar expresia ce a luat naștere pe chipul acesteia l-a făcut să înțeleagă că ea devenise chiar speriată de sensul în care se îndreptau lucrurile și de consecințele ce puteau surveni din acea neînțelegere. Și cum îi era mult prea cunoscută teama ce se afla întipărită pe chipul ei și totodată și reacția pe care o va avea, Ioan profită de situație ca să poată aduce lucrurile în favoarea lui și îi eliberă mâna, se depărtă un pas de ea și privindu-l din nou pe agentul de poliție, i-a zis:

     - De ce nu o întrebați chiar pe ea, dacă o țin lângă mine împotriva voinței ei sau nu? Consider că ar fi mai indicat. Și aceasta ca să nu mă acuzați apoi că am mințit în favoarea mea.

    - Domnișoară, aveți încredere în mine, dacă domnul v-a făcut vreun rău sau vă obligă să rămâneți lângă el și dumneavoastră nu vreți asta, îmi puteți spune și vă ajut eu, i-a vorbit acesta pe un ton blând când a văzut-o atât de speriată.  

    În acea clipă, în care se simțea practic încolțită și îi era teamă de situația stranie în care a ajuns, Ioana avea nevoie de siguranță și de protecție, lucruri pe care le-a simțit întotdeauna doar lângă Ioan. Astfel că, dintr-un impuls neanalizat, s-a apropiat iute de el și și-a încolăcit brațele pe brațul lui, strângându-l foarte tare, asemenea uni copil speriat care caută ocrotirea părintelui, și abia după aceea i-a oferit un răspuns polițistului binevoitor: 

    - Nu, eu nu... De fapt... a reluat ea, străduindu-se să pară cât mai convingătoare, iubitul meu a spus adevărul. Am avut doar o mică neînțelegere, însă în niciun caz nu mi-a făcut vreun rău și nici nu mă ține cu forța lângă el.

    Deși era mai mult decât convins că aceasta va fi reacția ei, imediat ce i-a simțit apropierea, atingerea și forța cu care l-a strâns, Ioan a fost învăluit de o căldură liniștitoare și și-a întors ochii plini de încântare către ea. Iar atunci când a auzit-o numindu-l iubitul meu, a simțit cum inima îi vibrează în piept de bucurie. Avea senzația că tocmai a auzit cel mai frumos lucru pe care l-ar putea auzi în viața sa. Fără să poată rezista nici el, simțind nevoia în acea clipă de o apropiere și mai mare între ei doi, și-a așezat brațul pe umerii ei și cu tandrețea-i caracteristică, a lipit-o și mai mult de trupul său. Astfel că amândoi s-au privit intens și pentru câteva secunde bune s-au pierdut unul în ochii celuilalt, uitând amândoi unde se află, cu cine și pentru ce.

    Omul legii i-a privit pe cei doi cu un real interes, iar dacă cuvintele lor puteau lăsa loc de bănuială, acele priviri profunde și însuflețite de dragoste și pasiune, l-au convins că cei doi spuneau adevărul. Sensibilizat de momentul dintre Ioana și Ioan, pentru prima dată de când interacționa cu ei, a zâmbit larg și cu o voce mai normală, le-a zis:

     - Hai că sunteți chiar simpatici! Se vede de la o poștă cât de mult vă iubiți și presimt că veți avea o împăcare tare dulce. Și cum sunteți singurii care m-ați făcut să zâmbesc pe ziua de azi, nu vreau să vă stric eu momentul împăcării cu o amendă, așa că o să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic aici. 

     - Ce vreți să spuneți? întrebă Ioan surprins.

     - Că vă puteți bucura liniștit alături de drăgălașa dumneavoastră iubită. Bine, ca să fiu sincer, dumneavoastră mi-ați atras atenția încă de la început pentru faptul că nu ați început să vă milogiți de mine ca să vă iert și să vă scutesc de amendă sau, mai rău, nu ați încercat să mă mituiți, așa cum fac mulți alții. Îmi este clar că nu am de-a face cu vreun arivist, care are impresia că dacă deține o mașină scumpă și puternică poate face ce vrea în trafic. Însă faza asta dintre voi doi m-a bucurat și mi-a demonstrat că mai există dragoste adevărată și în zilele noastre și doar nu o să umbresc eu acest moment frumos cu o amendă. 

    - Domnule, vă asigur că nu este nevoie să-mi faceți acest serviciu. Obișnuiesc să-mi asum consecințele greșelilor mele, credeți-mă. Iar în acest caz, îmi recunosc vina fără nicio problemă. Eu am parcat neregulamentar, dumneavoastră ați sesizat abaterea mea și este normal să mă amendați și să vă faceți datoria, i-a zis Ioan cu acea seriozitate și demnitate ce nu arătau nicio urmă de ipocrizie.

    - Cine a parcat neregulamentar? întrebă omul legii, făcând pe neștiutorul și continuă în aceeași manieră în timp ce îi înapoie actele lui Ioan: Eu nu am văzut nicio mașină parcată neregulamentar aici, nici măcar nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu dumneavoastră. Nu v-am văzut în viața mea. De altfel, eu nici măcar nu am trecut azi pe aici, ci am patrulat la două intersecții mai încolo. Așa că, la revedere, măi, copii frumoși, și aveți grijă unul de celălalt!

     Chiar și după un minut de când a plecat de lângă ei straniul om al legii, Ioan și Ioana priveau nedumeriți în urma lui și încercau să-și dea seama dacă este adevărat sau nu ceea ce tocmai s-a întâmplat.  

    Revenit la realitate, Ioan lăsă acea întâmplare bizară în urmă și după ce luă sacoșa din mâna Ioanei, o îndemnă:

    - Hai, urcă în mașină!

    - Domnule Damadian, eu...

    - Ioana, nu face pe încăpățânata cu mine pentru că nu am de gând să te las să pleci. Cel puțin, până nu-mi oferi explicațiile pentru nebunia ta și mai ales, până nu asculți ceea ce am eu de spus. 

     Hotărârea neclintită din ochii lui, cu care a fixat-o, a făcut-o să înțeleagă că negarea ei era în zadar și că nu avea nicio șansă să-și ducă planul de a pleca la capăt. Astfel că s-a supus, fără prea multă plăcere, și s-a urcat în mașină. 

     În timp ce se îndreptau spre casă, unde Ioan era decis să poarte o discuție foarte serioasă cu ea, în liniștea apăsătoare ce domnea între ei, acesta și-a amintit de spaima prin care a trecut. Încă nu putea concepe că ea a fost în stare de așa ceva, că  a vrut să-l părăsească cu atâta ușurință, să fugă din nou de el și astfel să-l oblige să trăiască iar în același infern din care abia ce a ieșit. Amintirile chinuitoare ce au dat năvală în mintea lui, i-au adus iar acea stare tensionată, acea starea de disperare, mâhnire, neputință și mai ales teama că o poate pierde din nou. Toate acestea l-au făcut să i se pară de nesuportat drumul care mai rămăsese până acasă și de aceea a oprit mașina în primul loc de parcare, legal de această dată, pe care l-a văzut.

    - De ce ați oprit? întrebă Ioana cu un glas șovăitor, când a văzut că el a rămas cu privirea înainte și cu mâinile așezate pe volan, strângând cu atâta forță, încât mânecile cămășii pe care o purta în acel moment, au fost supuse celui mai dificil test de rezistență, din pricina încordării excesive. 

     Ioan a inspirat și expirat puternic, încercând să se detensioneze ca să poată purta o discuție pașnică cu ea, după care, într-un ritm lent, și-a întors capul spre direcția ei și a fixat-o cu cea mai dojenitoare privire posibilă, ce a avut menirea să o intimideze numaidecât pe Ioana și să o facă să-și lase capul în jos de rușine.

    - Ce a fost în mintea ta, Ioana, de ai fost în stare să faci o asemenea prostie? o întrebă el pe un ton în care s-a simțit nu doar un excesiv reproș, dar în care s-au auzit și mai mulți decibeli față de câți obișnuia el să folosească. Spune-mi, noi, toți cei din casă, ne-am purtat atât de urât cu tine, încât nu meritam nici măcar o explicație din partea ta sau să-ți iei la revedere de la noi? Atât de puțin îți pasă de mine, de fiul meu și de Ioli, de ai fost în stare să ne părăsești cu atâta ușurință? Răspunde-mi, aceasta este răsplata pe care o merităm pentru modul în care te-am primit în casă și te-am tratat? țipă Ioan și mai tare, când a văzut că ea nu intenționa să-i răspundă.

    - Vă rog, nu spuneți așa ceva, i-a cerut ea cu timiditate, îndrăznind să-și ridice o privire ce oglindea sentimentul de rușine pe care-l avea.

    - Și ce ar trebui să spun, Ioana? Să te felicit și să te aplaud pentru nebunia de care ai fost în stare?

    A urmat o clipă de liniște chinuitoare, deoarece Ioan a tăcut după acele întrebări și a așteptat o reacție din partea ei sau chiar să înceapă să-i explice de ce a făcut un asemenea lucru. Dar ea a rămas cu privirea în jos, cu mâinile așezate în poală, răsucindu-și de zor degetele și fără să scoată vreun sunet. Toată acea amuțire a Ioanei și refuzul ei de a comunica cu el, nu-i era de niciun ajutor lui Ioan, ținând cont de starea sa furtunoasă, ba chiar îl irita și mai mult, deoarece simțea că nu ajunge la nicio rezolvare a acelei situații. Fără să se mai poată controla, de această dată își pierdu cumpătul și lovi din nou cu pumnul în volan, țipând și mai tare la ea:

    - Fir-ar să fie, Ioana, vorbește cu mine și spune-mi ce simți și ce gândești?

    Aceasta tresări și îl privi șocată, iar pentru o clipă Ioan s-a temut de reacția ei, dar s-a liniștit când a văzut în ochii ei rotunzi și negri, că nu era speriată, ci doar uluită de manifestarea lui, lucru confirmat și de vocea pe care a folosit-o atunci când a afirmat cu mirare:

    - Sunteți nervos!

   - Da, sunt nervos. De fapt, nu doar nervos, ci extrem de nervos, i-a confirmat el, vorbindu-i cu aceeași stare de mâhnire.

    - Ciudat! Dumneavoastră niciodată nu sunteți nervos și niciodată nu țipați așa cum o faceți acum.

    - Ei, bine, am și eu limitele mele. Iar dacă tu refuzi în continuare să comunici cu mine, să știi că mă obligi să-mi depășesc și mai mult aceste limite și nu cred că este în avantajul niciunuia dintre noi.

     - Îmi pare rău! își ceru ea scuze cu franchețe și timiditate, lăsându-și din nou privirea în jos, gest ce a avut menirea să-i amintească lui Ioan de zilele în care a cunoscut-o, de primele clipe petrecute alături de ea, în urmă cu aproape șase ani.

    Amintirea acelor zile, în care el încerca să deslușească motivul timidității și a temerilor ei neobișnuite, dar și în care s-a îndrăgostit iremediabil de ea, l-au mai liniștit cât de cât și după ce oftă și își aranjă bretonul în spatele urechilor, i s-a adresat cu o voce ceva mai pașnică:

    - Unde aveai de gând să te duci și din ce urma să trăiești? Sau ți-ai propus să dormi din nou prin casele oamenilor, cărora li se va face milă de tine și să-ți reiei vânzarea de prin tramvaie?

    - Nu știu. Nu m-am gândit la asta, i-a mărturisit Ioana, evitând să-l privească și cu aceeași timiditate prezentă.

    - Normal că nu te-ai gândit. În nechibzuința ta, unicul tău scop a fost să fugi de mine, nu? Tu realizezi cu câtă inconștiență și imaturitate te-ai purtat și că urma să avem de suferit cu toții din cauza acestei prostii? Sau te-ai gândit, măcar pentru o clipă, cât de mult mă va afecta pe mine și pe fiul meu această fugă a ta? Ți-ai imaginat cum ar fi reacționat Ioan, dacă nu te-ar fi găsit acasă când se întorcea de la grădiniță și ce ar însemna pentru el să nu te mai vadă niciodată? 

   - Da, normal că m-am gândit. Credeți că mie mi-a fost ușor să iau această decizie? l-a întrebat ea cu revoltă în glas și cu lacrimi în ochi.

   - Cu siguranță ți-a fost ușor, din moment ce nu doar că ai putut să iei această decizie, dar ai și pus-o în practică.

    - Nu este adevărat! i-a strigat ea și mai revoltată după aceste cuvinte usturătoare ale lui Ioan. Dumnezeu îmi este martor cât de greu mi-a fost să  fac acest pas, cât de mult îl ador pe micuțul Ioan și ceea ce înseamnă el pentru mine, iar pe dumneavoastră cât de mult pot să... 

   Din nou s-a oprit înainte să termine ce avea de spus, iar el, chiar dacă nu a auzit, a văzut în catifelarea ochilor ei, destul de clar, ceea ce a refuzat să-i mărturisească. Și iar s-au scurs secunde bune cu privirile lor pline de dragoste și atracție unul pentru celălalt, cu inimile zbătându-li-se nebunește în piepturile lor din dorința de a ajunge una la cealaltă. Aceasta până când Ioana a realizat că vorbele tăinuite mai devreme i se oglindeau în ochi în cel mai citeț mod posibil, și astfel a pus capăt acelui contact vizual și a continuat să vorbească cu o resemnare amestecată cu o vădită indignare:

    - Oricum, îmi este clar că mult timp nu voi mai putea rămâne, pentru că în curând, probabil că vă veți căsători cu logodnica dumneavoastră sau vă veți muta împreună cu ea și nu veți mai avea nevoie de serviciile mele. Fiind în plus în acea casă sau pentru faptul că prezența mea va deveni una incomodă, ca o piatră în pantof, tot aici vom ajunge. Și anume, ca eu să plec pentru totdeauna.

   - Încetează să-ți mai tot imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla și care nu au nicio legătură cu realitatea, a țipat din nou Ioan la ea, fiind enervat peste măsură de aceste scenarii fabuloase care continuau să existe în mintea ei și realizând izbucnirea avută, și-a impus el însuși să se controleze și i-a vorbit pe un ton mai calculat: Ioana, îți repet, relația mea cu Sorina nu are nicio șansă de viitor și nici nu a avut vreodată. Singurul meu interes pentru această femeie a fost unul de ordin fizic, lucru cunoscut și consimțit de ambele părți, dar aceasta până ai apărut tu în viața mea. Iar acum... acum sunt nevoit să-i fiu alături din cauza unei boli grave la inimă, de care suferă. În ziua în care am vrut să pun capăt acestei... așa zisă relație pe care o am cu ea, am aflat de această boală. A doua zi, ea urma să plece la Viena pentru niște controale mai amănunțite și am zis că pot să aștept până va reveni, în speranța că diagnosticul a fost pus greșit. Dar din păcate, diagnosticul a fost confirmat și de specialiștii de acolo. Problema cea mai mare este că orice veste rea îi poate cauza un infarct. Aseară de exemplu, când m-am văzut cu ea, am adus în discuție tema despărțirii noastre, dar din păcate a avut o criză foarte urâtă și a trebuit să renunț. Deocamdată mă aflu în imposibilitatea de a pune capăt acestei legături dintre mine și ea și până când voi găsi o rezolvare, deși îmi este rușine de mine însumi, trebuie să recunosc că sunt nevoit să rămân alături de ea doar din milă și de teamă ca nu cumva să-i cauzez chiar eu moartea. Însă nu ea este ceea ce îmi doresc eu, pentru că ceea ce eu îmi doresc, se află în fața mea acum. 

    S-a așternut un alt moment de tăcere, în care Ioan i-a oferit un răgaz pentru a putea reflecta la cele spuse de el. Timp în care s-a bucurat de imaginea ei. A putut-o privi în voie, deoarece Ioana, rămânând foarte gânditoare, avea ochii fixați pe mâinile ei din poală, unde își frământa din nou degetele. Dar cum acel răgaz oferit dura prea mult, Ioan s-a apropiat și cu un gest plin de duioșie, și-a așezat două degete sub bărbia ei și a obligat-o să-și ridice fața și să-l privească.

    - Micuțo...

    - Nu, domnule Damadian. Vă rog! i-a cerut ea, respingându-i atingerea și depărtându-se de el se lipi cu spatele de portieră. La fel cum v-am spus și ieri, ceea ce se întâmplă între dumneavoastră și această femeie nu ar trebui să mă intereseze pe mine. De fapt... nici nu mă interesează. Nu știu ce intenții aveți cu mine, de mă bulversați atâta cu toate aceste cuvinte, și nici nu știu dacă mai pot să mai am încredere în dumneavoastră sau, mai rău, ce vă imaginați că puteți obține de la mine, însă eu...

    - Oprește-te! i-a cerut acesta grabnic, pe un ton imperativ și dezgustat de aluzia ei. Ce insinuezi? 

    - Nu insinuez nimic. De altfel, găsesc că cel mai bine ar fi ca această discuție să se oprească aici și să mă lăsați să plec. Din moment ce au intervenit aceste schimbări între noi, s-au întâmplat lucruri ce nu trebuiau să se întâmple și pentru faptul că dumneavoastră aveți alte interese în ceea ce mă privește, este clar că nu mai putem păstra doar o relație profesională, așa cum ar trebui să fie între o bonă și părinții respectivului copil, consider că cel mai potrivit ar fi să plec pentru totdeauna acum, până nu este prea târziu pentru amândoi.

    - Despre ce relație profesională vorbești, Ioana? întrebă acesta, stupefiat de modul ei rece de a gândi și de a analiza situația lor și mai ales uluit de faptul că ea încă dorea să plece. Știi foarte bine că între noi doi nu a existat niciodată așa ceva. Niciodată nu te-am tratat și nu te-am privit ca pe o angajată. În plus, încă de la început, între noi a existat ceva mult mai mult decât o simplă relație profesională. Nici măcar despre o relație de amiciție nu putem vorbi. Și deși niciunul nu a recunoscut acest lucru, amândoi eram conștienți de ceea ce se întâmpla cu noi. Și acest ceva a fost atât de puternic încât a crescut cu fiecare zi care trecea și s-a transformat într-o dragoste frumoasă și pură. Iar ceea ce încerc eu să-ți spun, este că m-am îndrăgostit de tine și că îmi este imposibil să mai ascund asta, nu că îmi doresc să te fac amanta mea.

    Modul atât de direct al lui Ioan de a spune pe nume lucrurilor, a intimidat-o din nou pe Ioana, care își feri numaidecât privirea de-a lui. Înfuriat peste măsură de lipsa ei de încredere ce tot persista, de data aceasta i-a urmat exemplul și a evitat și el să o privească, întorcându-și capul în direcția opusă. Oftă cu disperare, nemaiștiind nici el cum să gestioneze toată acea situație dintre ei. Apoi își îndeplini ritualul său cu părul, dar pentru faptul că bretonul i-a revenit imediat pe frunte, simțind că îl irită până și această neascultare a părului, cu gesturi pline de mâhnire își băgă degetele în el și și-l dădu pe spate. Oftă din nou și încercă să găsească prin ungherele minții un strop de luciditate cu care să poată descoperi o soluție salvatoare la toată acea situație confuză. Doar că s-a întors numaidecât atunci când a auzit un suspin înfundat din partea Ioanei. Faptul că a văzut-o plângând atât de tare, cu ochii plini de lacrimi și ștergându-și de zor obrajii inundați, l-a zguduit și mai mult. Fără să mai țină cont de supărarea lui sau de orice altceva, a cuprins-o iute în brațe și a început să-i șteargă el lacrimile în timp ce i-a spus:

    - Nu, micuțo, te rog nu plânge, pentru că mă ucizi cu fiecare lacrimă care curge din ochișorii ăștia. 

    - Domnule Damadian, vă jur că nu știu ce să fac. Nu știu ce să mai gândesc, ce să mai cred, nu am idee cum ar fi mai bine sau mai corect pentru toți să procedez, i-a mărturisit ea printre lacrimi și cu vocea sugrumată de plâns.

    - Ioana, crede, simte și fă exact ce îți spune inima ta, pentru că sunt sigur că, în aceste clipe, ea știe mult mai bine decât tine, ce vrea și ce ar fi corect sau corespunzător să faci. 

    - Problema este că inima mea îmi spune atât de multe, încât cred că nici eu nu o mai înțeleg. 

     - Și cumva inima ta îți cere să pleci de lângă mine, să mă abandonezi pe mine și pe fiul meu? Inima ta îți spune că așa va fi mai bine și mai corect pentru toți trei? Îți cere să nu ne acorzi nicio șansă și ca acesta să fie sfârșitul nostru?

     - Nu! Din contră, ea îmi cere cu disperare să rămân, orice s-ar întâmpla, alături de dumneavoastră și de micuțul Ioan și pentru totdeauna, a mărturisit ea cu toată sinceritatea, străduindu-se să-și potolească lacrimile și privindu-l cu dragoste. 

    - Atunci rămâi, micuța mea, pentru că același lucru ne dorim și noi. Atât eu cât și fiul meu avem mare nevoie de tine.

    - Vorbiți serios? Chiar vă doriți și dumneavoastră să rămân? îl întrebă ea, înălțându-și ochii catifelați la el și plini de speranță și naivitate.

    - Normal că îmi doresc și încă foarte mult. Sau tu nu ai auzit nimic din tot ce ți-am spus și mărturisit până acum? 

    - Ba da, dar... acum... Sorina a revenit în viața dumneavoastră sau poate îmi cereți să rămân doar pentru micuțul Ioan sau chiar din milă că eu nu am unde să mă duc și din ce să trăiesc, i-a explicat Ioana cu privirea în jos și jenată de situația ei.

    Cuvintele ei, ce au fost ca niște pumnale înfipte în inima lui Ioan, inimă care era deja solicitată la maximum cu toată acea situație, l-a îndemnat să o apuce de umeri, pentru a o putea ține cu fața la el și să-i vorbească cu înverșunare:

    - Pentru numele lui Dumnezeu, Ioana, chiar am pierdut toată încrederea ta? Tu chiar nu realizezi cât de importantă ești pentru mine? Tu nu-ți dai seama că cea de care îmi pasă și pe care o vreau lângă mine ești tu, nu Sorina. Ioana, uită-te bine la mine, a îndemnat-o Ioan, cuprinzându-i chipul în palmele sale mari și obligând-o să-l privească în ochi, îți cer să rămâi lângă mine, ca bărbat, nu ca șef, nu ca tată al lui Ioan și nici ca un bun samaritean. Dumnezeule, micuțo, dacă ai pleca de lângă mine mi-ai sfâșia inima. Îți jur că viața mea fără tine este un adevărat iad, și crede-mă că știu ce vorbesc. N-aș suporta să nu te mai văd și să nu te mai am lângă mine. Ioana, nu-ți cer nimic altceva față de ceea ce mi-ai dat deja, nu-ți cer să devii amanta mea, să-mi oferi lucruri pe care nu mi le poți da sau mai știu eu ce nebunii crezi tu, ci îți cer doar să rămâi lângă mine, să faci parte din viața mea și a fiului meu așa cum ai făcut-o și până acum și să-mi oferi șansa să-ți demonstrez, prin fapte, nu prin cuvinte, că intențiile mele în ceea ce te privește sunt decente și pline de respect pentru tine și pentru ceea ce există între noi doi. 

    O imensă sinceritate, încredere, siguranță, disperare și nu în ultimul rând o nemărginită dragoste a văzut Ioana în ochii lui albaștri. Pentru câteva secunde doar l-a privit fără să mai clipească sau să mai respire, și și-a gravat în inimă toată acea intensitate și imensitate de trăiri, ce s-au transmis și la ea. Ca apoi, cu un glas mai hotărât ca niciodată, să spună:

    - Rămân. Rămân pentru totdeauna, indiferent de ce se va întâmpla sau cel puțin, până atunci când dumneavoastră veți avea nevoie de mine.

    În mod miraculos, răspunsul ei a avut puterea să-l detensioneze imediat pe Ioan, să-i anuleze orice teamă și să-i ia acea durere insuportabilă din piept. De asemenea, i-a adus o seninătate evidentă pe chip și un zâmbet larg pe buzele lui groase. Dar pentru a se asigura de hotărârea ei și că nu avea să se răzgândească pe viitor, acesta a adoptat din nou o expresie serioasă și gravă și a apelat la următoarea soluție:

    - În ziua în care ți-am propus să vii să locuiești în casa mea și să mă ajuți în îngrijirea lui Ioan, m-ai pus să jur pe viața fiului meu că nu am niciun scop ascuns sau vreo intenție malefică în ceea ce te privește. Ei, bine, pentru faptul că îmi este destul de clar ce și cât reprezintă pentru tine viața fiului meu, vreau să faci același lucru. Vreau să juri pe viața lui Ioan că nu ai să mai faci niciodată ceea ce ai făcut în această dimineață, adică să fugi din casa mea și să ne părăsești în acest mod.

    - Doar nu vorbiți serios! a exclamat Ioana, cu ochii mari de surprindere.

    - O, ba da! Vorbesc foarte serios. Și aceasta pentru că nu vreau să mai trec din nou prin ceea ce am trecut în dimineața asta, a asigurat-o Ioan cu toată certitudinea lui și cu senzația că nu avea să renunțe înainte ca ea să îndeplinească acest jurământ.

    - Bine. Vă jur pe viața micuțului Ioan, că nu am să mai fug niciodată din casa dumneavoastră și că nu am să vă mai părăsesc niciodată. 

   Ca drept mulțumire, el i-a oferit cel mai încântător zâmbet al său și a privit-o în ochi cu toată dragostea lui. Și ca să se asigure că ea chiar se află acolo lângă el și că teama de a o pierde a trecut, a cuprins-o și mai bine în brațe și a strâns-o la pieptul său cu ardoare și o patimă dezlănțuită. Ioana i-a răspuns la îmbrățișarea lui cu aceeași dorință de a-l simți cât mai aproape și după clipe bune în care au stat nemișcați și doar au profitat de acel moment unic, care le-au mângâiat inimile, au hotărât de comun acord că ar fi timpul să se întoarcă acasă. 

    În sufrageria casei, singurul care era prezent era Edi, care stătea tolănit pe canapea și își butona telefonul.

     - Salut, Edi! Ce faci? 

     - Salut, Ioan! Bună, Ioana! Uite așteptam să apară cineva. Am intrat de două minute și nu am găsit pe nimeni în casă, este o liniște deplină.

    - Când ai sosit de la Brașov? îl întrebă Ioan.

    - Adineauri. N-am mai plecat de aseară pentru că eram foarte obosit și azi am venit direct aici. Știi cumva dacă sora ta se află în casă? Am văzut că mașina ei este în garaj.

    - Cu siguranță doarme. M-a anunțat încă de ieri să nu o deranjez în această dimineață, pentru că are program la agenție doar după-amiază și că vrea să doarmă mai mult.

    - Apropo de program. Din câte știu eu, azi nu avem nicio înfățișare la vreun proces, dar cât de aglomerați suntem cu programările? Te întreb pentru că aș vrea să-mi petrec această zi cu Ioli.

    - Poți să ți-o petreci liniștit. Am anulat toate programările de azi, pentru că cineva a avut grijă să mă oblige să o fac, a adăugat Ioan, adresându-i o privire dojenitoare Ioanei, în momentul în care a făcut referire la ea, iar după o pauză intervenită între cei trei, acesta, privindu-l din nou pe Edi, i-a spus: Mă duc să verific dacă s-a trezit Ioli și să-i spun că o aștepți.

    - Nu-i nevoie, mă duc eu. Știu unde este camera ei, l-a anunțat Edi, deja îndreptându-se spre etaj, îndemnat de nerăbdarea de a o vedea pe Iolanda cât mai repede.

    A intrat ușor în camera noii sale iubite și exact cum i-a spus Ioan și cum se aștepta și el, aceasta dormea profund și nestingherită. A profitat de ocazie și a privit-o în voie, analizând cu amănunțire fiecare trăsătură de pe chipul acesteia și fiecare curbă a trupului ei ce se observa de sub așternuturi. Și de ce înainta cu acea analiză, de aceea se convingea și mai mult cât poată să-i placă femeia pe care o privea în acele momente, ca un desfrânat și cât de îndrăgostit putea să fie de ea. Doar că la un moment dat, nu s-a mai mulțumit doar cu privitul și a început să o mângâie ușor pe față și păr, având zugrăvit pe chip un zâmbet larg și plin de satisfacție.

    Deranjată că cineva îi perturba somnul și fiind convinsă că acel cineva nu era altul decât fratele ei, deoarece acele mângâieri pline de tandrețe îi erau specifice lui, Iolanda a mormăit câteva cuvinte fără înțeles și s-a întors pe partea cealaltă, dorind să arate că vrea să fie lăsată în pace. Edi s-a abținut să nu izbucnească în râs și a continuat să o mângâie, doar că de data aceasta a îndrăznit să atingă și acele curbe ale corpului ei, pe care le-a admirat mai devreme, și nu doar fața și părul.

     Trezită de acele atingeri nu tocmai normale între un frate și o soră și mai ales, atunci când a simțit că este și sărutată cu senzualitate pe gât, Iolanda s-a ridicat șocată în șezut și s-a întors către cel care i-a perturbat somnul, exclamând:

    - Ioan, ce naiba te-a apucat de... Edi! a strigat, în momentul în care a realizat că nu era persoana ce a crezut ea, sărind imediat în brațele acestuia și încolăcindu-și corpul pe corpul lui.

    - Ce, frumoaso, ai crezut că este Ioan cel care te mângâia și săruta în felul acela? a întrebat-o el, încă amuzându-se de reacția ei, dar având grijă să o cuprindă cu brațele și să o susțină în acea îmbrățișare.

    - Recunosc că m-am speriat puțin. Mă întrebam ce naiba l-a apucat pe fratele meu. Când ai sosit? l-a întrebat Iolanda cu fața sclipindu-i de fericire.

    - Adineauri. Am venit direct aici, pentru că muream de nerăbdare să te văd și să te pot avea așa, în brațele mele, cât mai aproape de mine și să te sărut în felul acesta... 

    Iolanda abia a avut timp să recepționeze cuvintele lui, deoarece Edi s-a năpustit la buzele ei și i-a demonstrat modul de a o săruta la care a făcut el referire. 

     - Edi, mi-a fost foarte dor de tine și abia așteptam să te întorci. Nu vreau să mai pleci,nu-mi place când ești plecat, i-a mărturisit aceasta, după sărutul lor amoros, cu o expresie de fetiță alintată, stârnindu-i râsul lui Edi. 

    - Nici mie nu-mi place, iubito, dar acum m-am întors și azi o să fiu numai al tău, pentru că vreau să ne petrecem toată ziua împreună.

    - Îmi surâde ideea. Ce vrei să facem? îl întrebă Iolanda cu un chip ce demonstra starea ei de fericire. 

    Edi o privi cu o adorație în ochi, amestecată cu o pasiune însuflețită, și zâmbindu-i cu senzualitate, i-a zis:

    - În condițiile astea, adică... când tu te afli încolăcită în felul acesta pe mine, îmbrăcată în pijamaua asta minusculă și sexy și cu părul ăsta dezordonat, ți-aș spune eu ce aș vrea să facem, dar... pentru faptul că nu este nici locul și nici momentul, o să părăsesc cumințel această cameră plină de ispită și o să te las singurică să te poți pregăti, continuă el, cu aceste cuvinte anulându-și dorința mărturisită și eliberând-o pe Iolanda din brațele sale. Însă, înainte să părăsească acea cameră, așa cum a spus, i-a mai sărutat buzele încă o dată, anunțând-o: Mă duc să o rog pe mama să ne pregătească ceva bun de mâncare, vreau să luăm micul dejun împreună. Să nu întârzii!

    Iolanda i-a confirmat că nu va întârzia, apoi a privit după el cu chipul luminat de încântare, iar după ce ușa s-a închis în urma lui, și-a cufundat fața în pernă și a țipat de bucurie, exclamând:

     - Doamne, ce fericită sunt!

    Ioan i-a ținut companie lui Edi până ce Iolanda a coborât și pentru a-i lăsa singuri pe proaspeții iubiți, a urcat în camera sa. Trecând pe lângă camera Ioanei, a zărit ușa întredeschisă, astfel că și-a permis să privească înăuntru. A văzut-o așezată cu spatele la el, în fața măsuței de toaletă, pieptănându-și și împletindu-și părul blond și ondulat. Purta o rochiță simplă de vară, dar care îi punea perfect în valoare silueta frumoasă și eleganța nativă. 

    După ce a crăpat ușa mai bine, s-a sprijinit cu umărul de tocul acesteia și a privit-o fascinat. Pe chip i-a apărut numaidecât un surâs plin de încântare de ceea ce vedea, iar în inimă i s-a cuibărit un sentiment de împlinire deplină. Subjugat complet de imaginea ei incendiară, și-a desfătat simțurile cu acea atracție irezistibilă pe care Ioana i-o provoca de fiecare dată. Ținând cont de sperietura prin care a trecut în acea dimineață, în acel moment, prezența ei în casa lui i se părea magică, iar faptul că o putea contempla în acel fel, îi lăsa senzația că nimic mai frumos de atât nu i se putea întâmpla. Acel moment și toate trăirile sale din acea clipă, l-au făcut să conștientizeze că, în mod cert, el nu ar putea să mai supraviețuiască dacă ar pierde-o din nou. 

     În clipa în care Ioana a terminat să-și împletească părul, s-a ridicat și s-a întors spre direcția lui, iar atunci când l-a văzut în cadrul ușii și mai ales când i-a zărit acea privire încărcată de fascinație, dragoste și pasiune, a rămas surprinsă și țintuită locului.

    Ioan, continuând să o privească în felul acela special, asemenea unui bărbat complet sedus de femeia din fața lui, cu pași mărunți s-a apropiat de ea și fiind atras de chipul ei frumos și grațios, pe care nu l-a putut privi în tot acel timp cât a urmărit-o, a început să o mângâie delicat pe obraji și cu o voce în care s-au simțit din plin emoțiile de care era încercat, i-a zis:

    - Ești atât de frumoasă și de fermecătoare încât, pur și simplu, sunt vrăjit de fiecare dată când te văd. Iar acum, mă simt chiar norocos că ești aici și că pot să te privesc. 

    Ioana a rămas și mai împietrită după cuvintele lui ce au avut un impact destul de mare asupra simțurilor ei și care au făcut-o să fie cuprinsă de sfială. 

    - Cum ai putut, micuțo, să pleci de lângă noi cu atâta ușurință? a întrebat Ioan, când și-a amintit că a fost pe punctul să nu o mai aibă lângă el, să nu o mai poată privi în acel moment și în pericol să trăiască un coșmar în locul acelei clipe magice.

    - Să nu credeți că mi-a fost atât de ușor. Plecând din această casă și de lângă voi, a însemnat să-mi calc eu însămi inima în picioare, iar aceasta a durut teribil de mult, i-a mărturisit ea, privindu-l sincer în ochi. Dar m-am consolat cu faptul că dumneavoastră nu mai aveți nevoie de mine și că pe micuțul Ioan îl voi putea vedea la grădiniță. Aveam de gând să mă duc din când în când acolo și să petrec măcar câteva clipe alături de el, ca să-mi potolesc dorul.

    - Iar eu, Ioana? o întrebă el cu o privire dezamăgită. La suferința mea te-ai gândit vreo clipă? Sau cumva, prezența mea îți este atât de respingătoare, încât nu ți-a păsat că nu mă vei mai vedea niciodată?

    - Vă rog, nu spuneți asta! Și vă mai rog să oprim această discuție aici, i-a cerut Ioana, depărtându-se de el și întorcându-i spatele, dar Ioan, cum nu a fost de acord cu această evitare a ei, a obligat-o cu blândețe să revină cu fața la el și i-a spus:

    - Nu, nu oprim nicio discuție, pentru că eu vreau să clarific situația dintre noi doi și să înțeleg de ce tu ai ales o cale atât de extremă.

    -V-am explicat de ce. Eram confuză după tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile, nu că acum lucrurile îmi sunt mai clare. În plus... 

    - În plus, ce? o îndemnă Ioan când ea a tăcut, forțând-o din nou să-și ridice privirea din podea.

   - Nu înțelegeți?!

   - Nu, nu înțeleg. De aceea vreau să vorbești cu mine și să mă faci tu să înțeleg.

   - Problema este că dumneavoastră ați devenit foarte primejdios pentru mine. 

    - Primejdios?! repetă Ioan mirat. Ioana, tu încă mai crezi despre mine toate monstruozitățile pe care le-ai enumerat ieri?

   Refuzul ei de a răspunde a semnificat pentru Ioan un răspuns pozitiv la întrebarea lui și de aceea a continuat tot el să vorbească:

    - De fapt, cred că ar fi mai bine să crezi asta, decât să mă crezi un sfânt. Ioana, nu sunt atât de perfect și de admirabil cum ai crezut tu, sunt un om normal, care poate greși în deciziile lui și care poate comite greșeli și care de asemenea, are nevoie de înțelegere, atunci când acestea se întâmplă. Și ar trebui să începi să te obișnuiești cu asta și să încetezi să mă mai vezi ca pe cel mai desăvârșit om și să aștepți din partea mea numai lucruri făcute perfect. Nu vreau să mă privești cu admirație, nu vreau să mă vezi ca pe un sfânt sau vreo zeitate, ci vreau să mă vezi ca pe un bărbat.

    - Tocmai aceasta este problema! i-a strigat ea foarte sigură, făcându-l pe Ioan să devină nedumerit de vorbele ei și să întrebe:

    - Care?

    - Aceasta... că de ceva timp vă privesc ca pe un bărbat și deși îmi impun să nu mai fac asta, ochii mei se încăpățânează să vă privească în acest mod... ca pe un bărbat. Și am spus că sunteți primejdios pentru că îmi inspirați teamă. 

    - Teamă? întrebă din nou Ioan cu aceeași nedumerire, dar și cu o sclipire de bucurie provocată de primele ei cuvinte, ca apoi să treacă la o stare de uimire. Îți este teamă de mine?

    - Da! Da, îmi este, pentru că de fiecare dată când vă apropiați de mine, eu mă simt slabă, deoarece nu am puterea să mă depărtez sau să vă resping. Îmi este teamă pentru că pe zi ce trece deveniți și mai important pentru inima mea. Îmi este teamă pentru că atunci când mă luați în brațe aș vrea să nu-mi mai dați niciodată drumul. Îmi este teamă pentru că deși îmi este clar că nu trebuia să se întâmple, eu nu-mi pot scoate din minte și din inimă săruturile dintre noi doi. Și mai ales, îmi este teamă deoarece simt că aveți o putere din ce în ce mai mare asupra mea și că la un moment dat, voi fi atât de slabă, încât aș putea să cedez și să vă ofer lucruri pe care a doua zi le voi regreta.

    Ioana i-a destăinuit toate aceste temeri vorbind fără oprire, cu o vioiciune surprinzătoare, ca și cum și-a deschis larg porțile inimii și a permis să iasă de acolo tot ceea ce ea a strâns în acest timp.

    Ioan a fost cuprins de cele mai copleșitoare emoții posibile, a privit-o pătrunzător și a rămas neclintit pentru o clipă ca să poată repeta în mintea sa tot ceea ce ea i-a spus. Și de data aceasta, nici măcar dacă ar fi avut de partea lui toată răbdarea și stăpânirea din lume, nu ar mai fi putut rezista acelei dorințe ce a explodat în el și care i-a îmbătat toate simțurile. Astfel că, din doi pași mari și grăbiți, s-a apropiat de ea, i-a cuprins chipul în mâinile sale și a început să o sărute cu o ardoare și pasiune ce treceau cu mult de limitele normalului. Iar pentru faptul că nu a simțit nicio împotrivire din partea ei, ci doar acel tremur de emoție, pe care l-a avut întotdeauna la apropierile lui, i-a înconjurat trupul micuț cu brațele sale și a lipit-o de el în cel mai amețitor mod, având grijă să nu rămână niciun milimetru despărțitor între corpurilor lor. Călăuziți de râvna ce o aveau unul pentru celălalt, de dragostea care începuse să-i domine cu și mai multă forță, acum, după ce a fost recunoscută de amândoi, sărutul lor a devenit unul plin de patimă, de pasiune dezlănțuită, de emoție vibrantă, dar și de candoare și de tandrețe în același timp. 

    În simțurile lor era un amalgam de senzații, de emoții care se amplificau una pe cealaltă, dând astfel naștere la un vulcan gata să erupă lava încinsă de dragostea dintre ei și ferecată atâția ani. Amândoi au trăit în acel moment, cel mai înnebunitor, intens și intim sărut posibil. Un sărut de care inimile lor înfometate aveau nevoie de el cu disperare și pe care, oricât de mult s-ar fi opus, niciunul dintre ei doi nu ar fi putut să mai împiedice ca acesta să nu se întâmple. Și de ce acea clipă magică se prelungea și mai mult și creștea în intensitate, de aceea Ioan avea senzația că nu-i poate pune capăt, că îi era imposibil să-și dezlipească buzele de pe buzele ei și să renunțe la dulceața lor și la tot ceea ce Ioana îi provoca, dar cum se aflau în pericolul de a rămâne fără suflare, a fost nevoit să se oprească. Păstrând-o în brațele sale cu aceeași însuflețire și râvnă de a o simți aproape, și-a lipit fruntea de fruntea ei și după ce și-a reglat respirația, cu un glas îngroșat de emoție, a început să-i vorbească:

    - Micuțo, niciodată nu vei face lucruri regretabile și aceasta pentru că eu nu voi permite asta. Nu aș putea să-ți fac un asemenea lucru, să profit de slăbiciunea ta pentru mine sau de lipsa ta de experiență, așa cum m-ai acuzat tu ieri, doar pentru plăcerea mea. Am observat și eu, înainte să-mi spui tu, această vulnerabilitate a ta, atunci când mă apropii de tine și aș fi putut foarte ușor să profit de ea, să duc lucrurile mult mai departe față de aceste săruturi care au existat între noi, însă nu am făcut-o și nici nu o voi face, pentru că nu sunt ticălosul care crezi tu că sunt. Deși sunt bărbat și am anumite dorințe, să știi că de asemenea am și principii. Da, recunosc cu toată sinceritatea, râvnesc să te iubesc și fizic, însă nu în aceste condiții, în care eu nu sunt un bărbat liber în mod oficial. Nu așa vreau să punem bazele viitorului nostru și aceasta pentru că te respect pe tine, respect sentimentele care există între noi, mă respect pe mine și o respect și pe Sorina. Chiar dacă nu simt nimic pentru ea și deocamdată nu-i pot oferi sinceritate totală cu ceea ce se întâmplă în sufletul meu, îi voi acorda măcar acest respect. În plus, crede-mă că m-aș urî și mai mult pe mine însumi, dacă mângâierile, atingerile, săruturile și iubirea mea, ar ajunge niște lucruri regretabile sau o amintire urâtă pentru tine. De aceea, nu-ți face griji, că indiferent cât de mare este dorința mea în ceea ce te privește, îmi voi păstra luciditatea, voi acționa în mod rațional și nu vor exista provocări din partea mea, ca tu să faci lucruri de care îți va părea rău.  Îți repet, până nu găsesc o soluție corespunzătoare pentru această situație incertă în care mă găsesc cu Sorina, nu-ți cer nimic în plus, care să te facă să ai regrete, sau nimic din ceea ce nu mi-ai oferit până acum. Tot ce te rog, este să rămâi lângă mine, să continui să faci parte din viața mea și a fiului... meu.

    - Și acest sărut, pe care tocmai mi l-ați dat, nu semnifică o provocare din partea dumneavoastră și că îmi cereți lucruri în plus? Adică... nu aveți niciun drept să mă sărutați și totuși o faceți, i-a spus ea cu sfială, după o clipă în care a meditat la vorbele lui. 

    Ioan a surâs auzind-o și a privit-o în cel mai drăgăstos mod, iar pentru faptul că ea din nou și-a lăsat privirea în jos, cu același gest plin de duioșie, a obligat-o să-l privească și i-a răspuns pe un ton blând și calculat, răspândit în jurul Ioanei acea încredere infailibilă pe care i-a transmis-o încă din prima clipă în care a interacționat cu ea:

    - Poate că nu am niciun drept, deocamdată, dar am plăcerea să o fac și știu clar că această plăcere există și la tine. Apoi, tocmai am specificat că nu voi depăși această graniță și că nu-ți voi cere nimic în plus față de ceea ce mi-ai oferit până acum, iar acesta nu este primul sărut pe care mi-l oferi, ceea ce înseamnă că eu chiar nu ți-am cerut nimic în plus și că mi-am respectat cuvântul dat. Și te rog, nu-mi cere să renunț și la această alinare, deocamdată este singura hrană de care pot avea parte și să-mi țin din nou captivă și această dorință, ar fi ca și cum m-aș preface că nu mă interesezi și că nu simt nimic pentru tine.

    Explicațiile lui au avut un efect contrar asupra Ioanei, față de cum se așteptase el. Aceasta l-a împins de lângă ea și a plecat din brațele lui, vorbindu-i cu înverșunare:

    - Vedeți! Exact ceea ce se întâmplă acum, este și ceea de ce mă tem eu. Dumneavoastră sunteți extrem de inteligent, aveți o nestrămutată putere de convingere, întotdeauna știți cum să așezați cuvintele în argumentele pe care le aduceți, ca lucrurile să sfârșească așa cum doriți, iar eu... eu cred că sunt cea mai naivă ființă posibilă, deoarece mă las impresionată de tot ceea ce reprezentați și de cele mai multe ori cred orbește în dumneavoastră, iar alteori îmi reproșez această credință pentru că nu știu dacă fac bine sau rău. 

   - Micuțo...

   - Nu! Nu vă mai apropiați de mine și vă rog să rămâneți tăcut măcar pentru o clipă, deoarece iar mă veți intimida și mă veți aduce în imposibilitatea de a vă spune ceea ce trebuie, i-a cerut Ioana, întinzând mâinile în față ca să-l oprească imediat ce Ioan a înaintat spre ea și după ce acesta s-a conformat, a inspirat și expirat cu forță, și-a făcut curaj să vorbească și cu ceva mai multă siguranță în glas i-a spus: Domnule Damadian, am stat și am analizat toată această situație care a intervenit între noi și tot ceea ce mi-ați spus despre Sorina și nu cred că este etic și demn, ca dumneavoastră să căutați o soluție de a o părăsi din cauza mea, în loc să-i fiți alături în aceste momente de cumpănă din viața ei. Este o femeie bolnavă și merită tot sprijinul din lume, iar dumneavoastră sunteți obligat, din punct de vedere moral, să-i oferiți acest sprijin și dragoste. Nu știu care este adevărata natură a relației pe care o aveți cu ea și nici nu este necesar să știu, mi-a fost suficient să văd entuziasmul cu care v-a așteptat ieri dimineață, ca să-mi dau seama că ea vă iubește. Și pentru faptul cum mi-a spus că ea este logodnica dumneavoastră și viitoarea mamă a copiilor pe care o să-i aveți, este evident că ea visează un viitor alături de dumneavoastră. Iar eu nu pot să fiu atât de lipsită de suflet încât să-mi doresc să o părăsiți pe ea, ca să-i pot lua eu locul. De aceea, cred că cel mai potrivit și corect ar fi ca noi doi să păstrăm o anumită distanță, să avem o relație care se impune între un șef și angajații lui, să-i fiți alături ei și să o alegeți pe ea, să uităm ce...

    - Nu, nu face asta, a întrerupt-o Ioan și s-a apropiat de ea în pofida rugăminții ei, vorbindu-i impunător: Nu hotărî tu pentru mine pe cine să aleg, pe cine să iubesc și cu cine să rămân, pentru că nu ai niciun drept să o faci. Cel care trebuie să ia aceste hotărâri, cu privire la viața mea personală, sunt eu, nimeni altcineva. Eu aleg cum să-mi trăiesc viața, eu aleg oamenii din jurul meu, eu aleg pe cine să păstrez lângă mine și mai ales, eu aleg pe cine să iubesc și cu cine să-mi clădesc un cămin, o familie. Ai înțeles? 

     Ioana, intimidată de atitudinea lui care nu admitea replică, a încuviințat printr-o înclinare scurtă a capului și primind răspunsul dorit, Ioan a continuat:

     - În altă ordine de idei, te rog să nu vezi lucrurile într-o asemenea manieră. Da, din păcate, Sorina este bolnavă și merită să fie sprijinită în acest moment, însă te asigur că nu este o victimă a iubirii în ceea ce privește relația mea cu ea. A știut de la bun început la ce să se aștepte de la mine și cât îi pot eu oferi. Niciodată nu i-am promis vreun viitor împreună sau mai mult decât pot da. În plus, aseară i-am amintit acest lucru și i-am spus clar și răspicat că nu simt nimic pentru ea și că ceea ce există între noi nu mai este și ceea ce eu îmi doresc. Dar din păcate, nu am putut duce discuția la rezultatul dorit de mine, pentru că a avut o criză urâtă, iar acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că a profitat de această situația și s-a umilit în fața mea, cerându-mi încă o șansă. Pe de-o parte o înțeleg, probabil că nu este ușor să afli că suferi de o boală incurabilă și în același timp să te părăsească și cei de lângă tine, de aceea am nevoie de timp pentru rezolvarea acestei situații.

     - Și ce soluție ați putea găsi, încât ea să nu fie pusă în pericol de moarte sau să nu iasă prea rănită sufletește din asta și ca noi doi să nu avem mustrări de conștiință? îl întrebă ea cu tristețe în ochi. Domnule Damadian, eu nu vreau ca dragostea mea pentru dumneavoastră să provoace suferință altcuiva. 

    - Tocmai ai recunoscut că în inima ta există o dragoste pentru mine? o întrebă el cu chipul luminat de fericirea ce-l cuprinse și luând-o din nou în brațe, fără să se lovească de vreo împotrivire de-a ei, pentru acest gest.

    - Aste este tot ceea ce ați înțeles din cuvintele mele? îl întrebă și ea la rândul ei, cu seriozitate și fixându-l cu ochii aceia mari și catifelați, care i-au făcut inima lui Ioan să-i vibreze în piept.

    - Nu, dar aceste cuvinte mi-au atins inima și mi-au dat o speranță în plus. Iar în legătură cu cealaltă parte la care ai făcut referire, te asigur că nici eu nu-mi doresc acest lucru. Nu vreau să-mi clădesc un viitor cu tine care să aibă la temelie suferința Sorinei, dar îmi este clar că nu mai pot continua alături de ea, când inima mea te cere pe tine. Tocmai de aceea am spus că am nevoie de timp, nu știu de cât. Cum, deocamdată, nu știu nici ce soluție ar fi mai bună. Singura la care m-am gândit până acum, a fost să încep să mă îndepărtez ușor, ca să-i ofer timp să se obișnuiască cu absența mea și ca impactul despărțirii definitive să nu fie prea mare. Însă, dacă aceasta nu merge, îți promit că voi face tot posibilul să fie bine sau măcar ca lucrurile să fie ușor de suportat, pentru toți trei. Îți cer doar să ai încredere în mine. De fapt, singurele lucruri pe care trebuie tu să le faci sunt: să stai lângă mine și lângă fiul meu, să ai încredere deplină în mine și nu în ultimul rând, să ai grijă ca ceea ce există aici, în acel moment, Ioan i-a indicat locul respectiv cu degetul așezat în dreptul inimii ei, să rămână viu. De restul, mă ocup eu. 

    - Dar...

    - Gata! a făcut-o Ioan să tacă, așezându-și degetele pe buzele ei. Încetează să te pui împotriva noastră, pentru că nu o scoți la capăt cu mine, crede-mă. Cum am o singură viață de trăit și simt că viața mea este completă doar cu tine alături, sunt mai hotărât ca niciodată să nu renunț și să mă lupt ca un nebun pentru tine. Acum, vreau ca în zece minute să fii gata pentru că mergem împreună să-l luăm pe Ioan de la grădiniță.

    - Nu este nevoie să veniți dumneavoastră, pentru că  mă pot duce cu domnul Petre, ca de obicei.

    - Îmi pare rău pentru tine, dacă prin această preferință, de a merge cu Petre, încerci să scapi de mine. Dar din pricina prostiei tale, eu am fost nevoit să îmi iau liber toată ziua și cred că îți dai seama, că dacă sunt acasă, nu voi permite ca altcineva să se ducă să-mi ia copilul de la grădiniță în locul meu.

    - Atunci, vă puteți duce singur, i-a sugerat Ioana cu sfială.

   - Nici gând! Vom merge amândoi, pentru că vreau să luăm împreună masa în oraș și după aceea să mergem la un film sau într-un parc de distracții sau undeva unde vom hotărî de comun acord. Adică, vreau să ne petrecem această zi toți trei împreună. Bine?

    În schimbul unui răspuns verbal, Ioana i-a surâs în felul ei timid, fiind clar că o încântă acel plan făcut de el. Mulțumit de reacția ei, Ioan a zâmbit larg și după ce a sărutat-o pe frunte și și-a umplut nările de mirosul ei, i-a zis:

    - Te aștept jos.

     În bucătăria casei, cei prezenți erau Iolanda și Edi, așezați unul lângă celălalt la masă și doamna Olga care le servea mâncarea așa cum făcea de obicei. Însă, ceea ce nu era ca de obicei, era starea ei agitată și am putea spune că și una nervoasă, deoarece bombănea întruna, trântea vasele și părea că tot ce o înconjoară o indispune.

    Cei doi îndrăgostiți s-au întrebat din priviri dacă cunosc motivele acelei purtări stranii a acesteia, dar amândoi au ridicat din umeri în semn că nu aveau nicio idee. După alte cinci minute, în care au suportat zgomotele făcute de ea și nervii ei dezlănțuiți, Iolanda și-a făcut curaj și a întrebat-o:

    - Doamna Olga, s-a întâmplat ceva de sunteți așa de supărată?

    Aceasta s-a întors cu fața la amândoi, sfredelindu-i cu o privire dezaprobatoare și le-a zis:

    - S-a întâmplat că nu știu ce căutați amândoi la aceeași masă și cum de sunteți voi doi așa de... prieteni. Asta s-a întâmplat.

   - Cum, nu i-ai zis? o întrebă Edi pe Iolanda, privind-o surprins.

    - Nu, am zis să-ți las ție această plăcere, l-a anunțat ea, zâmbindu-i cu dragoste.

    - Ce să-mi zică? interveni și doamna Olga, arătând și mai nervoasă.

    - Ei, bine! Mamă, vreau să te anunț că începând de acum trei zile, eu și Iolanda suntem iubiți.

    - Iubiți zici? se răsti aceasta, uitându-se la fiecare în parte cu o privire aprigă.

    - Da, iubiți, i-a confirmat Edi cu o oarecare teamă, neînțelegând reacția ei și de ce arăta că este supărată, când ar trebui să se bucure pentru el și pentru Iolanda.

   - Măi, copii, până mai ieri, voi doi fugeați unul de celălalt ca dracul de tămâie, iar acum veniți la mine cu gogoși din astea cum că sunteți iubiți? 

    - Dar acesta este adevărul, i-a reconfirmat fiul ei, încă uimit de reacția mamei sale, care din nou îi analiză pe rând.

    - Știți ce, din partea mea puteți să fiți și frați de cruce și iubiți și amanți și căsătoriți, sau ce vreți voi. Nu mă interesează. Dar dacă cumva nu merg lucrurile între voi, să nu vă pună necuratul să veniți să vă plângeți la mine unul de celălalt și să mă puneți între ciocan și nicovală, că vă dau cap în cap cât sunteți de mari și de importanți pentru mine.

    Aflând, în sfârșit, motivul supărării mamei lui și știind că aceasta era cea mai mare temere a ei, în ceea ce-i privește, Edi i-a zâmbit cu compătimire și a asigurat-o:

    - Mamă, tu crezi că după atâția ani, în care doar am visat la un astfel de moment, acum, când îl trăiesc cu adevărat, voi permite ca lucrurile să nu meargă? Te asigur, că de data aceasta nu o voi mai lăsa pe frumoasa aceasta de lângă mine, să-mi scape, a adăugat el, în timp ce o privea pe Iolanda cu niște flăcări în ochi, aprinse de pasiunea ce mocnea între ei.

    - Și tu, zgâtie, nu ai nimic de zis? i s-a adresat doamna Olga Iolandei, pe un ton matern și autoritar, ca și când avea nevoie și din partea ei de o încredințare, că temerile ei nu se vor împlini.

    - Eu tot ce vă pot spune, este că sunt îndrăgostită cu disperare de fiul dumneavoastră și că am fost o mare fraieră că mi-am dat seama prea târziu de asta.

    Asemenea lui Edi, Iolanda l-a privit cu aceeași pasiune pe iubitul ei, deși răspunsul îi era destinat doamnei Olga. Aceasta din urmă s-a uitat din nou cu atenție le amândoi, iar privirile lor amoroase și sincere au făcut ca mulțumirea și o liniște binevenită să ia locul supărării, dar fără să lase să se vadă acest aspect și la exterior, în timp ce le-a pus o altă farfurie cu mâncare în față, le-a zis, cu autoritatea sa maternă, specifică:

    - Hai, mâncați! Că dragostea nu ține de foame și stomacului.  

   În timpul acestei discuții, Ioan își făcuse și el apariția în bucătărie, dar a rămas retras, sprijinit cu spatele de unul din corpurile de mobilă din bucătărie. Și știind că nu este cazul și că nu este de competența sa să intervină, doar s-a amuzat în sinea lui de cei doi, care erau puși la zid de doamna Olga, care îi observă prezența și îl întrebă:

    - Ioan, mamă, ai vorbit cu Ioana? Ai făcut-o să-și bage mințile în cap cu plecarea ei?

    - Ce plecare? Ce să vorbești cu Ioana? îl chestionă Iolanda pe fratele ei, neștiind evenimentele din acea dimineață.

    - Îți explic mai târziu, i-a răspuns acesta, după care i s-a adresat doamnei Olga: Da, am vorbit cu ea și sper că a înțeles că nu fugind se rezolvă problemele.  

    - Crezi că este supărată pe mine că te-am anunțat? se interesă aceasta destul de îngrijorată de o astfel de posibilitate.

    - Nu, nu cred. Nu vă faceți griji, Ioana nu este ranchiunoasă. Are un suflet mare, dar nu se găsesc în el și astfel de sentimente.

    - Chiar și așa, ca să mă asigur, mă duc chiar acum să vorbesc cu ea, s-a hotărât doamna Olga, îndreptându-se spre ieșire. 

    Ajungând în sufrageria casei, aceasta s-a întâlnit chiar cu cea pe care o căuta.

    - Doamna Olga, știți cumva unde este domnul Damadian? Trebuie să mergem să-l luăm pe micuțul Ioan de la grădiniță, se interesă Ioana, imediat ce a zărit-o.

    - Este în bucătărie cu fiul meu și cu Ioli. Eu la tine veneam, fetițo, pentru că vreau să vorbim de ceea ce s-a întâmplat dimineață. Sper că nu ești supărată pe mine că l-am anunțat pe Ioan de intenția ta?

    - Nu, doamna Olga, nu sunt. Ba chiar, aș putea spune că ar trebui să vă fiu recunoscătoare, deoarece hotărârea mea de a pleca a fost una necumpănită suficient și aș fi regretat enorm dacă plecam. Această casă și mai ales persoanele care trăiesc în ea, au devenit foarte importante pentru mine și mi-ar fi imposibil să mai stau departe de ele. Nu știu de ce, dar simt că aici este locul în care eu trebuie să fiu.

    - Se pare că azi primesc numai vești bune. Mă bucur, fetițo, că ți-ai băgat mințile în cap și că nu ești supărată pe mine. Chiar aș fi fost afectată ca tu să te superi, când eu doar am vrut să-ți fac un bine, pentru că ai dreptate, aici este locul tău. 

    Ioana nu a mai receptat nimic din ceea ce i-a spus doamna Olga, deoarece ochii i-au rămas fixați în capătul celălalt al camerei, unde se afla Ioan, care intrase de ceva timp în sufragerie și care auzise toată discuția lor, mai ales răspunsul ei. După modul intens în care o privea și după zâmbetul discret, dar plin de încântare, ce-i era prezent pe chip, Ioana și-a dat seama că vorbele ei au ajuns și la urechile lui. 

    Doamna Olga a privit și ea în locul în care se uita Ioana și văzând motivul pentru care aceasta a rămas împietrită, și-a dat seama că este în plus în acea cameră și s-a retras în liniște.

   În momentul în care, ea, de rușine, a pus capăt acelei contemplări reciproce și, ca de obicei, și-a ferit privirea de-a lui, Ioan s-a apropiat de ea și a luat-o de mână într-un mod foarte special. Și acea pentru că atingerea lui a fost una lentă, ca și când voia să-i mângâie fiecare milimetru de piele din acea zonă și să se asigure că nu ratează niciunul a început cu vârful degetelor, a continuat să o atingă pe lungimea lor și a terminat lent cu podul palmei, ca apoi să-i cuprindă cu totul palma ei mică în palma sa mare, de parcă ar fi oferit protecție acelei mâini și posesoarei ei. Și ca să accentueze și mai mult acea senzație de ocrotire, a strâns-o ușor de mână, obligând-o astfel să-și ridice ochii la el. Ochi în care erau prezente toate emoțiile și senzațiile pe care el i le-a provocat cu modul acela ieșit din comun în care a atins-o și i-a dezmierdat pielea de pe mână. 

    - Mergem? o întrebă acesta, cu o voce pe care nu și-a recunoscut-o nici el și aceasta pentru că în momentul în care ea și-a ridicat ochii și l-a privit, Ioan a fost izbit de un val de căldură și de cele mai pătrunzătoare trăiri, realizând impactul pe care l-a avut asupra ei modul în care el a luat-o de mână și mai ales că, pentru prima oară, și-a dat seama de pasiunea și însuflețirea pe care el le trezea în Ioana.

    După o încuviințare scurtă a capului, din partea ei, continuând să se țină de mână, amândoi s-au îndreptat spre ieșirea din casă. Iar înainte să ajungă la mașină, Ioan i-a ridicat aceeași mână la buzele lui și a sărutat-o delicat, de parcă i-ar fi mulțumit pentru existența ei, pentru hotărârea ei de a rămâne alături de el și de ce nu, pentru tot ceea ce ea îl face să simtă, pentru fericirea pe care i-o oferă și pentru dragostea pe care a sădit-o în inima lui. 

    Ioana i-a aprobat gestul cu un surâs de mulțumire și plin de gingășie și grație, ce a avut menirea să-i amintească lui Ioan că trebuie să mulțumească și pentru acest lucru, deoarece atunci când ea zâmbește, Ioan are senzația că și viața îi zâmbește.