CAPITOLUL 7
Mama se uita la mine cu ochii măriţi şi cu multă ură. M-am obijnuit cu privirea ei. O făceam de ruşine, azi trebuia să fiu fiica perfectă, dar eu nu pot, niciodată n-am putut. Întotdeauna am respectat ce era de respectat, restul, le-am dat la o parte.
Trebuia să o fac pe mama să mă iubească, să mă accepte aşa cum sunt eu, nu cum vrea ea. Trebuie să fac ce vreau eu.
Am încercat să rămân curajoasă, dar nu prea puteam. Toate privirile erau aţintite spre mine.
Uşa de la intrare s-a auzit, pe ea a intrat tata. Când m-a văzut, mi-a zâmbit, dar când s-a uitat în jur şi a văzut feţele acelor oameni, zâmbetul lui a pierit. E dezamăgit de mine, dar mai mult de el. Şi el voia să fiu perfectă, s-a străduit mult şi acum când vede că toţi anii care i-a petrecut cu mine învăţându-mă, nu au fost de folos la nimic, era dezamăgit.
Tata a oftat.
— Bună seara, a spus şi a dat din cap. S-a apropiat de mama şi i-a dat un sărut pe frunte, pe mine nu m-a băgat în seamă. Mi-am lăsat privirea în pământ, voiam puţină atenţie.
Ce simt, o ştiu doar eu, pentru că este din ce în ce mai greu.
De fiecare dată când deschid ochii sunt dezamăgită, vreau să mor. Vreau să nu mai exist pe pământ.
Pământul este iadul.
Ăsta-i iadul meu.