Era vineri și tocmai ajunsesem acasă de la facultate. Urma weekendul, iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee ce o să fac. Nu aveam niciun plan, așa că m-am pus să dorm câteva ore. M-am trezit abia când am auzit ușile trântindu-se, atunci mi-am dat seama că s-a întors Ada acasă.
R: Neața!
A: Iar ai dormit ca vaca. Îți dormi viața, fetițo. Te las dormind când plec la facultate, te găsesc dormind când vin de la facultate.
R: Ești geloasăăăă. Ce să îți fac eu dacă ți-a trebuit UMF? Dormeai și tu ca șefa dacă te duceai la altă facultate.
A: Lasă că ai tu grijă să dormi și pentru mine...
Eu și Ada ne tachinam non stop pe tema asta pentru că de fiecare dată ea era cea care se trezea devreme, în timp ce eu dormeam până la prânz și ajungeam de la facultate înaintea ei de fiecare dată. Pentru noi diminețile erau un adevărat coșmar, doar că în timp ce eu le evitam pe cât posibil, Ada trebuia să le facă față aproape în fiecare zi. După ce m-am întins puțin în pat, am decis să mă ridic pentru că deja mă rodea tare stomacul de foame. Am mâncat ceva și după ne-am aprins câte o țigară, gândindu-ne în același timp ce să facem weekendul ăsta.
A: Rox?
R: Umm...
A: Tu ai mai vorbit cu... ah, cum îl chema...
R: Cu cine?
A: Cu tipul din club de data trecută.
R: Ah, cu Cătălin?
A: Da. Păreau de treabă toți...
R: Da, chiar păreau. Mi-a lăsat Cătălin numărul lui de telefon. Am vorbit câteva chestii cu el și mi-a spus să dau un semn dacă vreau vreodată să vorbesc, dar nu mai vreau să mă complic, nu vreau să deprim oamenii.
A: Treaba ta, dar eu zic că merită. Pare genul căruia îi place distracția. Ce ai avea de pierdut? Ai nevoie de o aventură nevinovată să îl uiți pe maimuțoiul ăla de Ed, crede-mă...
R(râzând): O să mă mai gândesc și o să văd, deocamdată prefer să aștept. Nu mai vreau să acționez din impuls ca până acum, ai văzut de câte ori am greșit din cauza asta.
A: Hai frate, ești tânără, ce dracu?! În asta își are farmecul tinerețea, în a face chestii tâmpite, nu în a sta și a calcula fiecare pas ce trebuie făcut. Nu zic să te arunci cu capul înainte, dar nici să lași viața să treacă pe lângă tine, nu uita că ai doar una. Unde e Roxana aia care făcea orice o făcea fericită fără să se gândească la consecințe? Te-a schimbat nenorocitul ăla mai mult decât îți imaginezi tu... Dacă chiar crezi că viața fără el nu mai are niciun sens, du-te la mănăstire, draga mea, dar eu zic să îți scoți din cap ideile astea și să trăiești, să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Gândește-te că peste trei sau patru ani îți vei aminti de perioada asta și sunt sigură că vei regreta că nu ai profitat mai mult de tinerețe...
R(oftând): Ai dreptate, Ada... Doar că, simt nevoia să aparțin cuiva, simt nevoia să am lângă mine un om căruia să îi pese, un om care să mă iubească mai mult decât pe el... Mă doare că sunt atât de singură și mai ales că fix când am găsit și eu pe cineva pe care l-aș fi putut iubi, s-a întâmplat să fie un bou... Nu înțeleg de ce nu pot iubi un tip care mă iubește, un tip care ar face orice pentru mine. Mă oftic că am așa o atracție la idioți...
A: Suntem niște creaturi complicate, ce să faci? Dacă am reuși să ne atașăm de tipii ăia drăguți care ne cumpără flori și ciocolată și nu i-am expedia direct în friendzone, viața noastră ar fi simplă, dar banală. Nu cred că ți-ai dori o viață banală, nu?
R: Uneori mi-aș dori să am o viață... uite, spre exemplu ca părinții mei. Ai mei au fost împreună încă din copilărie, s-au certat de câteva ori, dar nu au renunțat unul la celălalt și în cele din urmă s-au căsătorit, am apărut eu și iată-i încă împreună după 20 de ani. La ei simplitatea a fost ceva ce nu a atras banalitate.
A: Eu nu cred că ți-ai fi dorit o viață simplă, te cunosc și știu că te-ai plictisi imediat într-o asemenea relație. Încerci să te minți, însă nu e așa... Gândește-te la Ed și imaginează-ți că ar fi fost leșinat după tine și s-ar fi comportat ca mai bine de jumate din tipii pe care îi cunoști. Cu toate că vorbim de același Ed, l-ai mai fi iubit atât sau l-ai fi vârât în friendzone imediat?
R: Mda... Ai și tu dreptatea ta. Deși aș fi preferat să se fi comportat așa și să nu mă îndrăgostesc de el. Nu înțeleg ce mi-a făcut de îl iubesc atât de mult... Dacă ai știi cât îl iubesc, chiar și acum după tot ce a făcut...
Mi s-a pus un nod în gât din cauza emoțiilor care mă încercau, iar Ada se uita la mine fără să spună nimic. Mă cunoștea atât de bine și știa că niciodată nu am fost atât de afectată de o despărțire, știa că nu am mai suferit după nimeni atât niciodată și probabil că nu înțelegea cum am reușit să ajung așa. Prefera să tacă pentru că situația o depășea, știa că am nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă critice.
Uneori stau și mă gândesc cât de norocoasă sunt că am o prietenă bună și mă întreb câți oameni suferă singuri fără să le fie cineva alături, fără să aibă pe cineva care să îi înțeleagă... E nedrept ca un om să sufere singur, toți ar trebui să aibă pe cineva căruia să îi poată împărtăși durerile, frustrările, dar și momentele fericite pe care simte nevoia să le povestească.
În seara aceea am stat acasă, ne-am uitat la seriale și ne-am îndopat cu snacksuri și ciocolată. Am depănat amintiri și am râs de anumite tâmpenii pe care le născocisem împreună pe vremea când stăteam în căminul liceului. Ne-am amintit de prietenii din liceu cu care acum nici măcar nu mai vorbim, prieteni pe care credeam că îi vom avea alături o viață, dar în privința cărora ne-am înșelat amarnic. E trist că noi, oamenii, ne uităm prietenii, uităm cine a fost lângă noi la rău atunci când răul dispare și nu le suntem alături atunci când și ei, la rândul lor, au nevoie de prezența noastră. Punem orgoliul în fața rațiunii și a sentimentelor și condamnăm oamenii pentru o simplă greșeală. Nu ne gândim și la faptul că omul respectiv ne-a adus bucurii, ne-a înseninat zilele cu simpla lui prezență sau ne-a ajutat atunci când nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Îl dăm la o parte la prima greșeală, fără să conștientizăm ceva important, și anume că oamenii nu sunt perfecți, oamenii fac și greșeli, însă tot ei le pot îndrepta dacă li se dă șansa.
Se făcuse târziu, iar eu și Ada tot mai vorbeam despre tot felul de chestii pe care ni le aminteam, uneori amuzându-ne, iar alteori devenind melancolice.
A(râzând): Mai ții minte ce am făcut la banchetul din a 12-a?
R: Nici nu aș avea cum să uit... Am mâncat ursuleți de jeleu îmbibați în votcă la 7 dimineața când am ajuns din club. Când stau și mă gândesc la asta, mă întreb cum arată ficatul meu...
A: Sau mai știi când am fost în Nargilla după petrecere și pe la 6 dimineața se chinuiam să ne dea afară și noi nu voiam să plecăm?
R: Daa, a fost mare nebunie zilele alea...
A: Ha ha, chiar că. Plus că, parcă tu la banchet te-ai combinat cu Radu, nu?
R: Oh, da! Nu-mi aminti de asta...
A: Cum să nu îți amintesc? Puteai să fii logodită de aproape un an, nu?
R: Haha, ce amuzantă ești tu! Puteam să fiu, dar important e că nu sunt.
A: Doamnee, deci eu nu pot să îmi închipui ce a fost în capul lui să facă asta după două luni.
R: Nici două...
A(după o pauză de câteva minute): Auzi, de ce nu îi dai tu un mesaj lui Cătă? Că eu tot nu înțeleg de ce nu vrei să vorbești cu el, sincer chiar nu te înțeleg.
R: Pentru căăăă... pentru căă nu vreau.
A: Eram sigură că nici tu nu știi. Hai mă, dă-i mesaj. Nu o să te mănânce, îți promit!
R: Binee, hai că îi dau un mesaj ca să mă lași în pace.
După ce a auzit că îi voi da mesaj, Ada s-a liniștit dintr-odată și și-a aprins o țigară cu o expresie mulțumită pe chip. Eu i-am scris mesaj lui Cătălin și după mai puțin de un minut am primit răspunsul lui. Am vorbit aproape toată noaptea și pentru prima oară după ceva timp am adormit cu zâmbetul pe buze...
După câteva zile, deja îl puteam considera pe Cătălin un bun prieten, mă înțelegea, mă asculta și îi păsa de starea mea, un fel de Ada în varianta masculină. Cu excepția Adei, oricum eu mă înțeleg mult mai bine cu băieții decât cu fetele... Fetele pot fi atât de false uneori, invidia afectează o relație de prietenie, iar băieții îmi inspiră mult mai multă încredere pur și simplu. De-a lungul timpului, am pierdut foarte mulți prieteni pentru că fie se îndrăgosteau ei de mine, fie mă îndrăgosteam eu de ei... Ăsta este riscul la care te expui când ai o relație de prietenie cu un tip care arată bine.
Într-o seară în timp ce îmi uscam părul, mă sună Cătălin.
C: Ce faci, babe?
R: Hello! Mbine, tocmai am ieșit din duș. Tu ce faci? Unde mă scoți în seara asta?
C: Păi tocmai de-asta te-am sunat. Ce zici dacă ai vorbi și cu Ada și am merge pe la Liviu? Stă singur și zicea că are chef de un party restrâns.
R: Hmm, nici nu cred că e nevoie să o întreb pe Ada sincer, pe la ce oră vii să ne iei, deci?
C(râzând): Ce hotărâtă e babe! Pe la 8 sunt la tine, e ok?
R: Super! Ne auzim la 8. Mă întorc la treaba mea, vorbim mai târziu! Puuuup.
C: Binee, bine. Pa, babe!
Am închis telefonul și am deschis din nou uscătorul de păr. Ada se uita la mine foarte curioasă să afle ce aveam să îi spun. Probabil auzise conversația mea cu Cătă și nu știa unde urma să plecăm.
R: Mergem la Liviu, la Domnești în seara asta!
A: Unde vine asta?
R: N-am nici cea mai vagă idee...
A(râzând): Noi nu prea suntem sănătoase la cap.
R: Știiu, dar ce contează? Ne distrăm?
A: Ne distrăm!
R: Asta e tot ce contează!
A: Îmi place de tine acum! Până săptămâna trecută credeam că va trebui să te duc la psiholog, dar văd că vechea Roxana s-a întors și e mai în formă ca niciodată.
Pe la 8 jumate deja eram plecați spre Domnești, eu mă așezasem destul de comod în față lângă Cătălin care conducea atent, iar Ada și Florin vorbeau liniștiți în spatele nostru. Din când în când mai puneam câte o întrebare, iar Cătălin îmi răspundea scurt, aruncându-mi câte o privire însoțită de un zâmbet. Mă simțeam bine lângă el... Cumva găsisem în el un prieten lângă care mă simțeam în largul meu, puteam fi eu fără a da explicații suplimentare și mă puteam comporta natural, fără să vreau să îi creez o părere mai bună în permanență. Știam că el mă acceptă oricum, de fapt, deși îl cunoșteam de puțin timp, îl simțeam extrem de apropiat, ca și cum l-aș cunoaște de-o viață.
Am închis ochii și m-am gândit la viața mea din ultima perioadă... Unii oameni au plecat, alții au venit. E ciudat cum un om îți poate fi astăzi atât de aproape, iar mâine îți poate fi străin, mai străin decât un adevărat străin... Viața ne oferă lecții peste lecții și este de datoria noastră să învățăm ceva din ele. Eu am învățat că cei mai importanți oameni din viața ta sunt aceia care rămân indiferent de situație, mai pe scurt familia și Ada. Toți ceilalți au plecat întotdeauna când lucrurile nu au mai fost roz, iar acum sunt lângă alți oameni cu care cel mai probabil vor face la fel. Acum îmi mai rămâne să învăț cum să nu mai investesc sentimente în oamenii greșiți, să mă maturizez și odată cu asta să scap de naivitatea tipică mie în ceea ce privește iubirea și tot ce ține de acest sentiment.
Cum stăteam eu atât de liniștită pe scaunul din dreapta, aud dintr-o dată un zgomot care la prima impresie părea a fi o explozie. M-am speriat atât de tare încât am și țipat puțin, însă nu existau șanse ca cineva să mă audă. "Explozia" era de fapt muzica la maxim pe care Cătălin o pusese în mașină și care m-a speriat teribil. Abia când m-am dezmeticit din micul șoc pe care îl trăisem i-am văzut pe toți trei râzând cu lacrimi de felul în care reacționasem. După ce bătăile inimii mi-au revenit la normal, m-am amuzat și eu de întâmplare și am ascultat muzică la maxim până când am ajuns în Domnești.
Când am coborât din mașină mi-am dat seama că se lăsase răcoare. Am fugit repede către Liviu, l-am îmbrățișat și l-am urmat în casă. Avea o casă super drăguță, la parter avea o bucătărie, o baie și două dormitoare, iar la etajul unu avea apartamentul în care locuia el. De fapt, în toată casa locuia doar el, stătea singur, mama lui fiind plecată în Italia.
Am intrat în bucătărie și m-am așezat cu Ada pe colțar. Era momentul ăla penibil când ajungi la un prieten pentru prima dată și habar nu ai ce să faci și ce să nu faci. Liviu, care ne-a văzut că stăteam atât de liniștite a început să râdă în timp ce ne fixa cu privirea pe amândouă.
L: Ce e cu voi așa cuminți și tăcute, măi fetelor?
A: Așa suntem noi de obicei.
L: Daaa? Și în weekendul ăla, să înțeleg că a fost o excepție? Mai ales tu, Ada, din câte îmi amintesc nu îți mai tăcea gura.
A(râzând): Eii, da! Nu îți amintești tu bine...
C(din dormitorul de vizavi de bucătărie): Roxana?
R: Daaa.
C: Ia vino puțin la mine!
R: Vin acum!
L(cu o expresie de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie acră): Roxana, ce nume frumos! Așa o chema pe fosta mea prietenă...
R(atât de încet ca și cum aș fi vorbit doar pentru mine): Și poate și pe viitoarea!
L: Ce ai zis tu?
R: Nimiiic!
Am fugit în cameră și Cătălin m-a luat în brațe și m-a pupat pe frunte. Se schimbase în ceva lejer și m-a întrebat dacă merg cu el la mașină să luăm sticlele de vin pe care le cumpărase. Am încuviințat și am plecat să aducem sticluțele care aveau să ne bine dispună în seara ce urma.
Seara a început timid, am băut câte un pahar de vin stând la masa din bucătărie, ascultând muzică și fumând în timp ce vorbeam, iar băieții făceau glume unul pe seama celuilalt. La un moment dat, fără să ne dăm seama, băutura s-a terminat.
C: Cred că cineva o să conducă sub influența băuturilor alcoolice...
R(râzând în timp ce îl priveam): Și acela ești tu...
C: Și cineva va trebui să îmi țină de urât, așa că știu cine va fi în dreapta mea.
R(ca și cum nu aș ști despre cine vorbește): Îmi pare rău pentru tine, Liviu!
L: No, no, no! Știi bine că nu despre mine e vorba!
R: Dar nu știm unde e magazinul.
L: Bună scuza, dar nu de ajuns de bună. Când ieșiți din curte faceți dreapta, iar apoi faceți stânga în prima intersecție și pe stânga e magazinul.
R: Daaaaar, nu vreau să mă rătăcesc.
C: Babe, adică tu nu ai încredere în mine?
R: Ba daaa, dar... binee, hai să mergem!
C: Așa te vreau!
M-am ridicat de la masă și m-am îndreptat către ușă, iar Cătălin m-a urmat tăcut. Mi-a prins mâna în mâna lui, iar prin minte mi-a trecut un gând stupid. Dacă s-ar îndrăgosti de mine ca restul prietenilor de sex opus pe care i-am avut până acum? Ce m-aș face în această situație? Am respirat adânc și m-am gândit că nu avea rost să îmi fac griji, Cătălin era un bărbat matur și știa că nu îmi doresc mai mult decât o prietenie ținând cont de situația din care tocmai am ieșit. Mi-a aruncat cheile, iar el s-a dus să deschidă poarta. Eu am alergat la mașină și am găsit o melodie drăguță.
C(deschizând portiera din stânga): Brr, s-a lăsat frig!
R(râzând): Mhm... Mai ales că ai uitat că ai plecat în pantaloni scurți și tricou. Știi, babe, e început de aprilie, nu e august.
C: Mai taci! Mă gândeam că o să mă încălzești, dar se pare că m-am văitat degeaba.
R(setând la 30 de grade temperatura din mașină): Gata, vezi ce fată bună sunt?
C(simulând o palmă peste frunte): Da,cea mai bună fată ești!
Am mers vreo 5 minute și am făcut stânga în prima intersecție, iar după ce am mers vreo zece minute căutând magazinul de pe partea stângă, am dat de un drum de țară, neasfaltat, iar în jur pustiu. În momentul ăla nu știam dacă să râd sau să îl sun pe Liviu și să îi spun câteva...
C: Babe, sigur a zis să facem stânga?
R: Sunt foarte sigură de asta!
C: Cred ca totuși am ratat intersecția în care trebuia să facem stânga...
R: Nu am mai văzut nici măcar o stradă la stânga până aici...
C: Mda, nici eu dar cine știe... Pfoa, și nu avem nici semnal!
R(râzând): Ah, și eu care voiam să îl sun pe Liviu și să mă iau de el! Mai rămâne să rămânem fără benzină sau ceva... Așa încep toate filmele de groază, să știi!
C(zâmbind): Ce copil speriat! Imediat întoarcem și când ajungem înapoi în intersecție îl sunăm.
R: Bineee.
Până la urmă am aflat de la Liviu că în intersecție trebuia să facem dreapta și că el e absolut sigur că asta a spus, iar eu m-am contrazis cu el la telefon până când Cătălin s-a întors cu cinci sticle de vin și una de votcă.
R: De ce te contrazici atât? Și Cătă și Ada au auzit când ai spus să facem stânga și nu dreapta în intersecție!
L: Florin m-a auzit când v-am zis să faceți dreapta!
R: Florin nici măcar nu era aco...
L: Mai ești?
R: Da, ajungem în zece minute!
După ce i-am închis lui Liviu am început să râd și să așez sticlele de vin jos lângă picioarele mele, iar sticla de votcă mi-am pus-o în brațe și am legat-o cu centura de siguranță. Cătălin a început să râdă imediat ce m-a văzut ce voiam să fac.
C: Ce mamă protectoare!
R(mângâind sticla de votcă): Mhm!
Când am ajuns, am alergat cu sticla de votcă în bucătărie, iar Liviu și Ada s-au uitat la mine de parcă au văzut un înger, doar că îngerul nu eram eu, ci sticla. La scurt timp a venit și Cătălin cu cele cinci sticle de vin.
M-am așezat comod la masă și am început să sorb dintr-un pahar de votcă cu suc de mere pe care l-am găsit în frigiderul lui Liviu, iar la un moment dat, dintr-o simplă întâmplare, am început un joc tâmpit. Nu știu exact dacă jocul acela există în realitate sau l-am inventat noi în acea seară. Fiecare își alegea un număr de la 1 la 14, iar cărțile cu alte numere decât cele alese erau scoase din pachet. Fiecare, la rândul lui dădea o poruncă pentru persoana a cărei carte urma să fie trasă. Ceea ce era super amuzant era că ne putem da singuri porunci, astfel dacă dădeai o poruncă și trăgeai cartea pe care o alesei la începutul jocului, tu erai cel care o executa. Așa că am început jocul mai mult cu porunci de genul: „Următoarea carte va trebui să dea un shot de votcă!" sau „Următoarea carte va trebui să beau un pahar de vin fără să îl lase jos!". După mai puțin de o ora de la începerea jocului eram atât de amețită, că mi-am pus capul pe Cătălin și aveam impresia că se învârte toată bucătăria. Mă uitam în jur și îmi dădeam seama că toți eram amețiți, însă la fel ca de fiecare dată eu mă îmbătasem prima.
C(privindu-mă amuzat): Babe?
R: Hmm...
C: Ți-e somnic?
R: Mmmhm...
L: Următoarea carte trebuie să stea cu capul în congelator 5 minute.
F(râzând): La fix! Cu ocazia asta îți și revii.
Bineînțeles că eu era cea care trebuia să execute porunca, însă chiar mă bucuram. Pentru cinci minute puteam să stau liniștită cu capul în congelator, fără să fiu deranjată de nimeni. M-am ridicat încet de pe scaun și am pășit încet către frigiderul care părea că este așezat de 100 de metri de mine, nu la maxim 3 metri. Când în cele din urmă am ajuns lângă acesta, am deschis ușa și mi-am așezat capul pe o pungă de legume mexicane. Cât de bine putea să fie!
A(care fusese la baie și se întorsese între timp): Ce caută Rox în congelator?
F: A zis că e o pasiune de-a ei să stea cu capul în congelator...
A(ironică): Haha, ce glumeț ești tu!
Când Liviu m-a anunțat că au trecut cele cinci minute, m-am ridicat și am închis ușa congelatorului. Mă simțeam mult mai bine, bucătăria nu se mai învârtea, iar vederea mea nu mai îmi era atât greoaie. M-am așezat în brațele lui Cătălin și am reintrat în joc.
R: I'm back bitches! Cu riscul de a mă îmbăta la loc, următoarea carte va da trei shoturi unul după altul!
Am tras cartea cu respirația tăiată... Ada trebuia să dea cele trei shoturi. Mi-am dat o palmă peste frunte și m-am uitat la Ada ridicând din umeri, în timp ce Liviu îi turna fericit cele trei shoturi.
Noaptea aceea a fost una dintre cele mai tâmpite nopți de până atunci. Toată lumea se sărutase cu toată lumea, deja eram atât de familiarizați unul cu saliva celuilalt că nici nu ne mai oboseam să bem din propriul pahar, ci beam fiecare de unde apuca. Am dansat pe Ada și pe Cătă, am rupt un scaun, am făcut twork(amuzat e că eu habar nu avem cum trebuie să fac asta, însă provocarea e provocare!). Când mă gândesc la tot ceea ce s-a întâmplat atunci mă întreb dacă vreunul dintre băieți mai are filmările din noaptea aceea pentru că aș fi foarte curioasă să le văd...
Dimineața de după...
Mă trezesc cu o teribilă durere de cap. Nu îmi pot ține ochii deschiși și încerc să îmi dau seama unde sunt. Îmi ia ceva timp să îmi aduc aminte ce s-a petrecut seara trecută și când reușesc să deschid ochii atât cât să aflu unde am dormit, văd că sunt la etaj în apartamentul lui Liviu. Pe balcon, Cătălin fuma o țigară, iar când a văzut că m-am trezit a venit la mine și s-a aplecat deasupra mea sărutându-mă.
C: Bună dimineața, babe!
R: Neața!
C: Ești bine?
R: Da, cred că da... Mă doare puțin capul, dar o să treacă. Cum am ajuns aici?
C: Cum, nu mai știi?
R: Mmnu...
C: Off babe... Te-am adus în brațe până aici și cât am fost eu până la baie, te-ai dezbrăcat și m-ai așteptat aici. Am făcut dragoste și după te-ai îmbrăcat repede și ai adormit instant.
Când am auzit, am simțit că mi-a fugit pământul de sub picioare... Cum era posibil să fi făcut așa ceva, să fi făcut sex cu Cătălin în timp ce eram beată și să nu îmi amintesc absolut nimic? Eram șocată și nu spuneam nimic, doar mă uitam pe fereastră și speram să fie doar un vis. Când am avut în sfârșit curaj să îl privesc, am văzut că abia se abținea să nu râdă în hohote.
R(uimită): De ce râzi?
C: Am glumiiiit! Dacă ai fi văzut ce față ai făcut când ți-am spus asta...
R: Nu creeed! Te omoooor!
Am râs amândoi, iar eu mă simțeam atât de ușurată că ceea ce a spus era doar o simplă glumă. În cele din urmă m-am îmbrăcat și am coborât la parter. Ceilalți deja se treziseră și erau în bucătărie. Ada dormise cu Liviu, în timp ce Florin nu a avut norocul să aibă un partener de somn. Am mers toți pe balcon și ne-am băut cafeaua. Afară începuse să plouă, iar din când în când câte o picătură de ploaie mă loveau ușor.
Până la 11 eu și Ada trebuia să ajungem în București, așa că după ce ne-am băut cafeaua și i-am mulțumit lui Liviu, promițându-i că ne vom mai întoarce, am plecat toți patru spre casă. Pe drumul de întoarcere în oraș se circula bară la bară, iar apariția unei ambulanțe ne-a oferit ocazia să înaintăm mai bine de trei kilometri pe lângă celelalte mașini ai căror șoferi ne claxonau și ne înjurau care mai de care. Am continuat astfel până când din ambulanță s-a auzit o voce ce spunea: „Îndepărtați-vă de autovehicul!". Abia acum când am citit codul rutier, îmi dau seama că ceea ce a făcut Cătălin atunci se numește atașare de o coloană cu regim prioritar, iar acest lucru este interzis, dar ce pot să zic? A fost destul de interesant și intens sentimentul, mai ales că vreo câteva mașini erau să ne lovească, dar tot este bine atunci când se termină cu bine, nu?