Înca înainte de a-si fi sfârsit orbul istorisirea, lita Salomia începuse a nu mai avea astâmpar, rupându-si degetele si muscându-si buzele. Apoi când Ancuta i-a sarutat acelui pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi si placinte, nu se putu opri sa nu mormaiasca felurite vorbe catra noi, cei mai aproape de dânsa.
- Iaca, astfel traiesc unii fara grija, macar ca-s niste nevolnici. Umbla dusi de mâna de altii, ca ei singuri nu-s vrednici sa calce doi pasi; si pe unde ajung spun niste minciuni, de sta lumea si se uita la dânsii cu gura cascata.
- Care minciuni, matusa Salomie? întreb eu. A spus niste întâmplari din viata lui s-o istorisire cu Duca-Voda, care nici noua nu ne este necunoscuta.
- Asta stiu eu ca-i adevarata, ca nici noi nu suntem de ieri de-alaltaieri, si-am auzit si stim destule; dar toate ale lui n-ati auzit dumneavoastra cum le întorcea si le sucea, ca sa se plece o lume catra dânsul? Parca ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Asa ca eu una m-am umplut de naduf auzind si mai ales vazând.
- Matusa Salomie, tare te rog: nu te supara. Dumneata nu cunosti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasa în zilele dumnitale s-ai purtat la gât margarintar, cum spunea mos Costandin. Apoi de ce-ti ieseau barbatii în preajma, aratându-si dintii si magulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, caci nu erau ca dumneata. Astfel si lumea asta de-aici, adunata la lucrarea care se vede, are placere s-asculte istorisiri; si cine le spune mai frumos, acela are lauda mai mare. Batrânul acela-i orb si ticalos, dar stie sa spuie si sa cânte, având dar de la Dumnezeu. Asemenea daca te bucuri de-o floare ca-i luminata si are mireasma, nu te poti supara pe cea care-i mohorâta si fara miros, caci nu-i ea vinovata.
- Aceea-i buna de leac! se ascuti la mine lita Salomia.
- Precum spui, e buna de leac, si ai dreptate, matusa Salomie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru mestesuguri doftoricesti. Asemenea ca si orbul, au spus altii, înainte de-a veni dumneata, niste istorisiri de s-a facut crâncena carnea pe mine si n-am sa le uit pâna la ceasul mortii. si mai ales asteptam acuma sa ne spuie comisul Ionita una cum nu socot c-a fost s-a mai fi.
- Vorbesti de razasul cel uscat?
- De dânsul vorbesc, matusa Salomie.
- Apoi pe-acela mi se pare ca l-am mai vazut eu si l-am mai auzit si alta data. Într-adevar, pare un om cum nu sunt multi. Tot asa, ma uit la noi toti, si pe unii îi cunosc, vazându-i alta data tot aici la han: si ma-nduplec a crede c-or fi stiind s-or fi spunând întâmplari, însa ce crezare poate sa aiba cel mai netrebnic dintre toti? Eu, care l-am adus si l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; si el e la mare cinste!
Dar acuma sa zicem ca nu-i vorba de mine, urma lita Salomia, împungându-ma cu ochii. Dar iata, eu aicea, între dumneavoastra, ma uit la unul care s-a întâmplat sa vada niste mari pozne în viata lui. Sa spuie acela, sa vedem unde ramân orbii? Ori s-ascultam pe dumnealui comisul Ionita, asa ni s-a sedea mai bine s-a fi mai frumos!
- Matusa Salomie, întreb eu, de care pozne vorbesti dumneata si de care om?
- Uita-te si-l cunoaste. Sta între calugar si cioban.
- Acela-i mos Zaharia fântânarul, matusa Salomie. Nu l-am auzit scotând o voce de când sunt aicea. Dumnitale nu-ti plac orbii; dar iubesti pesemne mutii.
- Nu-i mut, nu te teme. Îi place tare bautura si n-are când vorbi. Numai sa-ti spuie ce i s-a întâmplat, s-apoi sa vezi!
- Ce i s-a întâmplat, matusa Salomie?
- Ce i s-a întâmplat? se amesteca si razasul, fara isa stie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat?
- Uite, omului aceluia, cinstite comise Ionita, raspund eu; lui Zaharia fântânarul, îmi marturisea matusa Salomia despre o pozna care s-ar fi petrecut cândva.
- Unde?
- Sa spuie el, comise, grai lita Salomia, cu vocea deodata îndulcit, întreaba-l, sa spuie întâmplarea din padure de peste apa. Badica Zaharie! striga ea ascutit.
Fântânarul întoarse capu-i buhos si barba-i încâlcita.
- Hau! racni el, ca din fundul fântânii.
- Badica Zaharie, cinstitii oaspeti de-aici poftesc s-auda ce ti s-a întâmplat dumitale, când erai flacau, în padurea de peste apa.
- Aha! La Pastraveni.
- Acolo, badita Zaharie, într-o poiana pe care-o stii dumneata.
- Într-o poiana care-a fost si nu mai este, caci acea padure s-a taiat, îi zicea poiana lui Vladica Sas.
- Auziti? vorbi lita Salomia zâmbind. Apoi se apara de ulcica pe care i-o întindea razasul. Îti foarte multamesc, cinstite Comise, dar eu, fiind bolnava de vatamatura, nu pot suferi în gura nici o picatura de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta s-o placinta dintre acelea, care-i mai molcuta, cinstite comise, caci nu mai am dinti ca de demult si ca în vremea tineretii nu mai pot musca. Buna placinta, n-am ce zice: asa le fac si eu. Acuma parca tot as îndrazni sa iau macar în vârful buzelor o leaca de vin, mai ales ca nu-i de cel vechi. Spune, badica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vladica Sas. .
- Care întâmplare? întreba iar, alene, fântânarul.
- Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Pastraveni la curte si ti-a poruncit sa-i cauti apa în acea poiana.
- Asa-i, încuviinta Zaharia. Ma chiama si-mi porunceste: Sa-mi gasesti apa si sa-mi sapi o fântâna în poiana lui Vladica Sas. Acolo are sa faca popas, în toamna asta, mare vânatoare domneasca, si trebuie apa.
Zaharia fântânarul se opri
- Ei? îl îndemna comisul.
- Atâta-i.
- Cum atâta? scutura din cap lita Salomia... Vina-ti, badica, în simtire si spune toate: cum ai mers cu dânsul la fata locului s-ai batut cu piciorul în pamânt ici, ai batut cu piciorul în pamânt dincolo, - s-ai ascultat semnele pe care le stii. Pe urma ai scos din chimir cumpana, care niciodata nu da gres, s-ai asezat-o pe fata pamântului si te-ai uitat la dânsa...
- Ma uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, macar ca se uita si el, nu întelegea nimica. Iata, cu aceasta cumpana am gasit eu apa în poiana lui Vladica Sas.
Mos Zaharia trase din laturea stânga a chimirului doua betisoare rotunde si îngemanate de lemn vechi si lustruit.
Încerca sa descurce din jurul lor niste fire nevazute, si sticli în bataia focului un buburuz de argint.
- Cumpana asta, lamuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine stie cine a facut-o si când a facut-o. A ramas de la batrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, s-au aflat cu dânsa fântânile si izvoarele, cum am aflat si eu atuncea în poiana, fata fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. .
- Ei, si pe urma?
- Spune, omule, îl sili iar lita Salomia, cârnind spre el nasul si strâmbând sprâncenele. Spune cum ai facut poc! cu talpa opincii:
- Aici, cucoane, dam de apa. În acest loc?
- În acest loc, cucoane Dimachi. Da-mi robi cu hârlete si cazmale; porunceste la douazeci de carausi s-aduca piatra si sa mi-o cladeasca alaturi; da-mi ajutoarele de care am nevoie si tidula la rates pentru bautura; si pe urma, în scurta vreme, te poftesc aici c-un pahar de clestar, sa-ti dau sa bei din el lacrima pamântului.
- Asa-i, încuviinta Zaharia.
- Ei, si dupa aceea boierul zice: Asa sa fie si sa-mi zidesti fântâna! si se duce cu fântânarul la curte si striga la gramatic sa-i aduca o pana de gâsca. Dupa ce-i aduce pana de gâsca, cere cerneala s-o masuta, s-o bucata de hârtie. s-a scris acea tidula pe care o ceruse Zaharia. Pe urma, a chemat pe slujbasi si le-a poruncit la fiecare ce are de facut, ce robi sa deie la sapat, ce oameni cu harabale sa rânduiasca la piatra, ce ajutoare sa-i pregateasca fântânarului la zidarie, si, închinându-se toti, s-au dat cu dosul îndarat si s-au dus sa împlineasca poruncile.
- Asa-i, încuviinta iar Zaharia. A zvâcnit catra ei: tâst! asa avea el obicei sa faca, si s-a uitat încruntat. si ei s-au dus cu mare frica.
- S-au dus, urma lita Salomia, s-au adus de toate la locul hotarât si la vreme. Ţiganii au început sa sape cu hârletele si sa bata cu cazmalele; carausii aduceau si cladeau piatra pe pajiste si badita Zaharia sta pe-o coasta, într-un pat de frunzar, si se uita la dânsii si tot gusta dintr-un ulcior.
- Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul.
- Asa este. s-a stat el asa în coliba si-n pat pâna ce-au dat afara robii, cu hârletele, pamântul negru, pe urma au dat afara lutul, si pe urma au ajuns la nasip si la prund. si când au ajuns la huma, badita Zaharia s-a sculat în picioare s-a venit la marginea gropii. Zice: Mai tiganilor, daca vi-i sete, mai rabdati o târa, caci în curând dati de apa.
Asa a fost cum a spus el si cum aratase cumpana.
Au dat, oameni buni, de apa s-au mai sapat iarasi - ridicând afara mocirla cu ciuberele pe script. s-au sapat de-si lepadau robii sudoarea cu palma de pe frunte. si întrebau: Mult mai avem, mestere Zaharia? caci de-acu razbim pe celalalt tarâm. Sapati, mai, zice fântânarul, pâna ce v-oi spune eu: gata!
s-asa într-o zi se scoala iar si porunceste: Gata! De-acu asezam prag. Curatim frumos, punem sprijinitori bune si începem a zidi.
Asa au facut si s-a coborât el cu zidarii în fântâna s-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiana, a venit boierul cu pahar de clestar s-a gustat apa, dupa hotarârea lui Zaharia.
- Asa-i! încuviinta Zaharia. Cuconu Dimachi a facut: tâst! buna apa, bre Zaharie! într-adevar era buna apa. Decât eu vinul îl beau mai cu placere, caci mi-i mai cu priinta.
- Ei, si pe urma? întreba comisul
- Pe urma gata. Atâta-i. Am facut fântâna si pace buna.
- Stai, badica Zaharie, ca nu-i asa, urma râzând lita Salomia, caci eu am spus acestor oameni ce-ai vazut si ce stii dumneata, si te-am laudat. Asa ca dupa aceea, sfârsindu-se treaba fântânii, a venit si de la Domnie un calaret, vestind vânatoarea lui Voda. si venind vestitorul, cuconul Dimachi a chemat iar pe toti la porunca sa si le-a hotarât sa grijeasca locul în poiana si sa dureze coliba pentru popasul vânatoresc. Când a descalica voda, Zaharia sa-i înfatiseze apa rece în ulcior, si din ulcior sa i-o toarne în pahar, s-alaturea sa steie un tigan cu chiseaua cu dulceti si cu o lingurita de argint pe tabla.
Toate fiind astfel rânduite, a venit Voda la Pastraveni cu mare alai.
- Voda Calimari... observa fântânarul. Avea o barba ia asa de mare... si-ntruna si-o pieptana cu degetele.
- si venind Voda cu mare alai, i-a iesit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumnisale si cu fata, caci avea o fata subtirica si frumoasa. S-au închinat si au sarutat mâna lui Voda. Iar fata suspina si plângea.
- Ce este? a întrebat maria sa Calimah-Voda. De ce suspina aceasta copila?
- De mare sfiala, maria ta, a raspuns boierul. si s-a încruntat urât la copila, zbârlindu-si sprâncenele. Iar fata aceea...
- Aglaita... Întregi Zaharia.
- Iar fata aceea Aglaita n-avea alta ceva, decât o dragoste a tineretilor ei pentr-un fecior de mazâl din Razboieni. Fiind Ilies Ursachi mazâl, boierul se rastise la el si-i strigase: tâst! sa lipsesti din ochii mei, misele, caci ai sucit capul fetei! - Iar acuma fata, nemaiavând nici o nadejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umar, s-a înclestat-o de brat s-a repezit-o îndarapt într-o camara, ca sa nu strice petrecerea, nici sa se obliceasca Voda de asemenea rusine.
Întorcându-se spre cinstita barba a mariei sale, se arata cu obraz deschis si vesel. si pe loc, chemând padurarii, i-a pus sa numere de fata cu Voda ce caprioare si mistreti au în desimile si râpile de dânsii stiute.
Dupa ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia sa s-a culcat devreme, ca sa se scoale de dimineata. si înir-adevar Voda a fost cel dintai pe cal - si cuconu Dimachi, alaturea de el, rânduia puscasi si naitasi. Au pornit la padure; au întins volocul de oameni s-au batut râpe si sihle, chiuind si sunând din cornuri.
Iar în vremea aceasta, Zaharia se grabise catra fântâna lui.
-Asa este! încuviinta fântânarul.
- si-nainte de a ajunge la fântâna, iata vede în carare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple si umbla bezmetica printre copaci.
- Sarut mâna, duduca Aglaita, zice Zaharia. Dar de ce suspini si plângi mata asa, ca dupa mort?
- Vai, Zaharie, striga ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, daca eu m-am juruit mortii? M-am pus în genunchi la icoana Maicii Domnului si-am rugat-o sa faca o minune sa se moaie inimile de piatra. Vazând ca la Voda nu pot cadea si nu pot spune nimic, de toti simtindu-ma parasita, chiar si de maica mea, - am hotarât în cugetul meu si-n inima mea ca altfel nu pot face decât sa-mi rapun viata. Eu, Zaharie, fara Ilies Ursachi nu pot trai. Asa ca ma duc sa ma dau în fântâna. Când a veni maria sa sa beie apa, n-ai sa-i poti da s-ai sa-i spui: Luminate Doamne, iaca asa s-asa. Fata boierului s-a zvârlit în fântâna.
- s-ai sa savârsesti mata, duduca Aglaita, o fapta ca aceasta?
- Am sa savârsesc, Zaharie, zice fata. Întai si-ntai eu am trimes raspuns, prin tiganca mea, lui Ilies sa vie aici, ca sa petrecem acest din urma ceas, ca niste amorezati fara grija. Pe urma eu ma dau în fântâna.
- Dar el n-are sa te lase, duduca Aglaita. Îl stiu flacau vrednic. Mai bine te fura si te duce cu el.
- Atuncea nu ma mai dau în fântâna, Zaharie... a raspuns fata râzând.
- Sa nu te dai, duducuta! Mai bine sa ai credinta în nune. si dupa ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniti la mine la fântâna, sa va închid eu în coliba de frunzar care este rânduita Domniei. Când se face popas la amiaza, toata vânatoarea domneasca vine în poiana lui Vladica Sas. Eu înfatisez lui Voda ulciorul si paharul. Ţiganul îi da pe tabla chiseaua de dulceti si lingura. Dupa ce Voda face: ha-ha! si zice: buna apa! aferim! - eu ma dau la o parte si el intra în coliba. Acolo va gaseste pe dumneavoastra îngenunchiati, cu capetele plecate, plângând si cerând iertaciune... Atuncea maria sa va ia de mâna si va salta-n sus, apoi va pune mânile sale pe capete si striga sa vie boierul sa-si primeasca în brate copiii. Eu socot, duduita, c-asa-i bine, si altfel nu poate sa fie decât cum socot eu ca poate sa se întâmple: Mai ales ca, pe doi amorezati, trebuie sa-i ierte lumea. N-are ce le face!
Zahar iar începu a râde în barba-i zbârlita, parând mai uimit decât toti de o întâmplare ca aceea. Contenindu-si râsul, îsi lungi gâtul si-si înalta capul, cu ochii holbati, ca sa afle ce-a mai fost. El stia, dar altfel era povestea, spusa de gura straina.
- Hm! mormai el, mi se pare ca chiar nici n-au avut ce le face.
- N-au avut ce le face, urma lita Salomia si mai îndrazni sa apuce, cu clestele a doua degete, înca o placinta cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihla, au atintit urechea ca si dihaniile, la chiotele gonasilor si la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras catra fântâna si Zaharia i-a dosit în coliba. Dar, în asta vreme, Voda cunoscuse de la un boier credincios lui de ce lacramase copila sarutându-i mâna, caci asemenea lucruri îndata se afla. Deci, dupa ce-a luat dulceti de cirese amare s-a baut paharul de apa - a facut: ha-ha! si si-a pieptanat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors catra curteni si catra norodul care era în poiana, cautând parca ceva.
- Ma rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza?
- Aici-s, maria ta.
- As vrea sa stiu de ce esti mâhnit dumneata, boierule, si nu-ti afli astâmpar. Mare placere as avea, credinciosule al meu, ca sa vad aici, la masa noastra de vânatoare, în poiana, pe copila domniei tale... cum o chiama?
- Aglaita, maria ta.
- ... Pe copila domniei tale Aglaita, dregând vin vechi Domnului sau, în cupa de argint.
Boierul foarte s-a spaimântat, caci îi sosise si lui veste de la cucoana domniei sale ca copila lor a fugit din casa parintilor, ca sa-si faca o sama.
- Maria ta, a îndraznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânatoarea asteapta...
-As dori sa stiu unde-i copila domniei tale în acest ceas... a zâmbit Voda.
Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare coraj ca la o vânatoare ca aceea, a scos din chimir cumpana pe care ati vazut-o, si potrivind-o între degete, a tinut-o neclintita. Iar buburuzul, ca o lumina, s-a clatit. Nimene nu întelegea aceste. Nici boierul nu stia ce raspuns sa deie Domnului sau.
- Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Voda, tuguindu-si buzele si privind din înaltime.
- Da, maria ta.
- Ei, si ce pofteste?
- Nu stiu, maria ta.
Voda s-a posomorât catra Zaharia:
- Ce ti-i voia, mai?
Zaharia n-a îndraznit a raspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis usa colibei Domnului. si Voda a vazut pe tineri îngenunchiati si cu capetele plecate.
Nimenea n-a înteles cum s-a facut asta si s-a mirat mai ales Voda de întelepciunea cumpenei. Apoi pe urma maria sa si cu Doamna au fost nânasi, în târg la Iesi, acelor tineri, împacându-se toti, s-au veselit si din alai de vânatoare au dat-o pe nunta. si purcegând la scaunul Domniei, au jucat întai o toana aici, la hanu Ancutei.
- Hm! facu Zaharia clatinând din cap si închizând gura; asa este!
- V-am spus eu, sfârsi baba, ca acest fântânar a vazut si stie lucruri mai presus decât altii.
- Într-adevar, Zaharia a spus o istorie frumoasa, încuviinta domnia sa comisul Ionita de la Draganesti. Desi altii stiu si mai frumoase si mai minunate, n-am ce zice. Aicea are el dreptate.
Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sita si leganându-se usor. Era un ceas târziu, si closca cu pui trecuse de crucea noptii. Focul se stângea. Cei mai multi dintre oamenii de fata închinau catra pamânt oalele de lut si, de truda si somn, le închideau ochii.
Din dosul hanului veni deodata nechezatul iepei celei slabe a razasului. Asa fel a tipat - spariat si ascutit - încât am rasarit din locul meu, de groaza.
Lita Salomia, rânjind, sopti încet:
- Sa stiti ca acesta nu-i ceas curat Eu cunosc semnele noptii si mai ales pe ale lui. si calul l-a adulmecat, nechezând.
Îl simtise si hanul, caci se înfiora lung. O usa în fundurile lui se izbi. Se facu tacere la vatra si, cu totii privindu-ne, nu ne-am mai vazut obrazurile.
Lita Salomia stupi în spuza de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! si-si facu cruce, în sfârsit abia atunci s-a parut ca ne luminam. si demonul trecu în pustietatile apelor si codrilor, caci nu l-am mai simtit Am ramas însa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umblând dupa cotloane ferite si locuri de odihna. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânti si rasuciti. si comisul Ionita însusi, dupa ce a cuprins de dupa grumaz pe capitanul Neculai sarutându-l, a uitat cu desavârsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.