S-a ridicat din tohoarca lui, de la un protap, un om matahalos, si s-a aratat în lumina focului pasind leganat.
Numai dupa cum aducea picioarele, rar, parca cosind cu ele, s-ar fi putut cunoaste ca-i cioban. Se vedea asta însa si dupa gluga, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si lustruit si mai ales dupa camesa scortoasa de spalaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-l tinea de sus. si ochii mititei, abia-i vedeam de sub stresina fruntii si a sprâncenelor. Avea plete crete unse cu unt, iar barba-i era rasa cu custura de coasa.
- Eu toate le-am ascultat si toate au fost istorisiri frumoase - a grait el gros, si nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt si uscat
si dupa asemenea vorbe spuse comisului, se cunostea ca-i un om din salbaticie.
Nici nu-l bagasem în sama pân-atunci; dar el toata vremea statuse acolo cu noi, si tacuse. Tacuse si-si vazuse de vin, si abia acuma-i venise gust de vorba si chef. Cu Mâna stânga facu vânt oalei peste flacarile focului. O auzii sfarmându-se în întuneric, la gramada cioburilor, - se sfarma si nu se mai auzi, încheindu-si soarta.
-Asta n-a mai cunoaste bautura, vorbi iar ciobanul rânjind, -si nu ne-om mai întâlni decât dupa ce-oi fi si eu ulcior. Iar cei care nu ma cunoasteti, sa stiti ca eu nu-s mai departe decât de la Rarau, s-acolo am stâna cu alti tovarasi, si bordeie pline cu putini de brânza si de lapte acru, si alte bordeie cu poclazi si cojoace. si ma chiama Constandin Motoc. Cine vrea sa stie, pot sa-i.spun ca ma duc pâna într-un sat la apa Siretului, sa aflu daca mai salasluieste pe lume os din osul parintilor, - o sora ce-am avut si cu care nu m-am vazut din tineretele mele. Dac-a fi moarta, sa ma întorc înapoi la oi si la tovarasi si la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleste vântu niciodata, - ca si gându omului. Dar eu râd, caci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus ca, dac-oi trece pe la Hanu Ancutei, sa beau o oala de vin, sa beau doua, pan' ce-oi vedea tulbure si sa nu spun la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a patimit. Dar pot spune ca, bând atâta vin cu o asemenea oala, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea.
- Ce întâmplare? întreba, dupa obiceiul lui, comisul Ionita.
- O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Mai lautarilor, voi sa ziceti pe struna dupa mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hotu; s-apoi dac-a dori lumea, oi spune; daca nu, oi tacea.
Începu deodata a cânta pe nas, c-o voce din cap, subtire, cu totul nepotrivit fapturii lui mari.
- Ascultati, mai!
Care-i tânar si voinic
Iese noaptea la colnic
Fara par, fara nimic,
Fara brâu, fara pistoale,
Numai cu palmele goale...
Îmi venea a râde ascultându-l cum zice subtire, si ma veseleam, caci nu mi-i sila de omul cu chef. El s-a oprit aratându-si dintii, dar mai mult cu hartag decât cu voie-buna.
- Acu cioroii sa taca, a zis el iar cu tarie si gros, si sa-si ascunda diblele subt aripi. Vreau sa va spun dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare, povestea despre care v-am vorbit. si daca nu v-a placea, sa nu-mi spuneti pe nume.
S-a posomorât privind spre umbra neagra a hanului, si-a potrivit toiagul la subsuoara, sprijinindu-se în el dupa obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi si si-a plimbat ochii în jur, -fara sa ne vada, caci privirea lui dintrodata se cufundase în alt timp.
Dintre noi toti numai Ionita comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerabdare si dispret, - caci îl astupase asa tam-nesam un om de rând si din prosti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari.
Ciobanului însa nu-i era rusine si nu cunostea asemenea rânduieli.
- Ce-am vrut eu sa spun? ne întreba el, zâmbind din departare si din singuratate. Apoi ce-as vrea eu sa va spun, m-as prinde mai degraba sa va cânt din fluier; dar n-am chip. Asa ca trebuie sa graiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu traitor în sat la Fierbinti, pe Siret, fiind în acele vremi stapân pe mosie un boier chiabur tare cu numele Raducan Chioru. Era acest boier om statut si vaduvoi si din când în când avea dumnealui placere pentru câte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam si faceam haz într-o privinta. Dar iaca prietinul ista al nostru pateste si el pozna si nu-i mai vine-a râde. Afla de la alte femei binevoitoare, ca pe Ilinca lui a poftit-o boierul pan' la curte.
- Cum se poate una ca asta? sare el în sus.
- Iaca se poate; ba înca s-a întors acasa c-un testemel nou, ros ca focul.
Atuncea prietinul acesta al meu a simtit ca-i creste pe spinare par de câne turbat. A lasat în drum, dinaintea orândei, sania încarcata cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor s-a tras de dupa o scoarta bardita. Vazând înainte-i pâcla de sânge, s-a repezit acasa s-a izbit cu umaru-n usa. A luat în piept pe femeie s-a prins a striga la dânsa:
- Unde-ai fost? Sa-mi spui unde-ai fost, ca te tai în bucati cu securea.
- N-am fost nicairea, omule! Ce este?'Ai înnebunit?
- Spune-mi unde ai fost, ca te tai. Unde-i testemelul cel ros?
- Care testemel? Tu trebuie sa fi baut, barbatele, - dupa aceea ai adormit în car s-ai visat!
A mai racnit la dânsa, ea se apara ca de înec; se ferea, da din mâni si nu mai contenea din gura. A apucat-o omul de cozi s-a batut-o cu capul de coltul hornului; n-a fost chip sa scoata nimica de la dânsa.
- Taie-ma, omoara-ma, nu-s vinovata cu nimica!
Atuncea i s-au trudit si prietinului istuia al meu mânile. Se uita la dânsa cum plânge, - si l-a cuprins si pe dânsul rnare amaraciune.
- Vai, Ilinca, zice, - vai de zilele noastre cele ticaloase! Ca noi numai de patru ani suntem luati. si când ne-am cununat, au înflorit zarzarii de la casa noastra, - iar acuma florile li-s scuturate si mi-a înghetat inima. Ca tu mie mi-ai fost draga si te-am socotit cu credinta; dar vad ca m-am înselat amar.
Muierea atunci se jura pe luminile ochilor si pe mormântul maica-sii, ca nu stie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îsi sterge gura crunta de sânge si-l saruta pe barbat; îl domoleste si-l îndeamna sa se duca sa-si caute sania si boii. Iar dupa ce se duce el la boi si la sanie, ea îsi pune pe cap testemelul cel ros si iese prin fundul gradinii într-o hudita de unde ia drumul la curtea boiereasca.
Omul îsi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urma vine la curte sa-l scrie pe catastif gramaticul, în loc de gramatic, iese în cerdac boierul, îl chiama ia asa cu degetul si-i rânjeste numa-ntr-un dinte.
- Ia fa-te-ncoace, gospodarule.
- Iaca vin. Care-i porunca, cucoane?
- Mai pagânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia Ce-o bati si-o asupresti?
Prietinul ista al nostru.nu se dumireste deocamdata.
- N-am nimica, cucoane, - dar nu pricep de unde stii maria ta una ca asta, si de ce te-amesteci între român si femeia lui.
N-a apucat a sfârsi vorba, si Raducan Chioru l-a si fulgerat cu palma peste gura. Prietinul ista al nostru închide ochii fara sa înteleaga; iar când îi deschide, vede la o fereastra pe Ilinca lui cu testemel ros si-ntelege. Racneste cu mare tulburare si-i vine sa-si faca o sama, sa se deie cu capu-n fântâna. Dar n-are când. Boierul a tras de dupa usa tindei harapnicul si-l paleste-n plin pe dupa grumaz si-l taie peste ochi cu sfichiul, parca-l scrie cu foc. Încearca a cârni la dreapta si la stânga. Cu rasuflarea gâlgâind în sânge, se-ntoarce si se pravaleste pe scari ca sa scape si sa fuga. Jos îl prind în brate haidaii curtii.
Bate cu pumnii si scapa si se repede urlând la stapân. Raducan Chioru îl arde iar cu sfichiul si clipeste râzând din ochiul cel sanatos.
- Nu-l lasati, mai flacai, zice, - ca-i turbat. Era sa-si omoare femeia.
Haidaii au sarit si l-au prins. L-au mai batut pâna ce-au ostenit, pe urma i-au dat drumul.
Dupa ce a bolit trei zile, muscând scândura laitii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardu la curtea boierului, ca sa-si gaseasca femeia. A pândit-o pe lânga odaile slugilor, pâna ce-a zarit-o. A sarit la dânsa urlând, ca sa-i rupa cu unghiile gâtita. A auzit boierul tipete din casa, s-a iesit cu hamgerul.
Asa ca Raducan Chioru, ca un stapân ce se afla, vazând atâta îndrazneala, s-a scârbit s-a poruncit haidailor sa-l ridice pe prietinul ista al meu si sa-i faca petrecere cuvenita, dupa purtarea lui. Întai l-au legat cu mânile la spate si i-au pus calus în gura, ca sa nu urle. si noaptea aceea l-au tinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt cânii pe de laturi; l-a muscat gerul Bobotezei înspre ziua. Eu nu înteleg de ce n-a murit.
Facându-se ziua si vazându-l ca se uita tot urât, cuconu Raducan porunceste sa-l scoata din gard si sa-l mâie cu harapnicele pâna devale la moara. Acolo slujitorii îl desculta, îi sufleca itarii pâna la genunchi si-l vâra în laptoc pâna la glesne, - ca sa simteasca zimtii ghetii si sa nu mai îndrazneasca a sui amenintare împotriva unui obraz boieresc.
Apoi a mai avut a îndura prietinul ista si altele, ca sa se-mplineasca rânduiala care era atunci la curtile stapânirii. L-au lepadat într-un bordei, în preajma focului, ca sa se încalzeasca. Ca sa nu fuga, i-au pus picioarele în butuc, cu lacata grea de-o oca. si-au lasat fumul sa iasa în bordei, s-au presarat pe jaratic ardei pisat. Tusind si stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; si Dumnezeu a vrut sa nu piara, ci sa se chinuiasca pe lumea asta, ca dincolo pe tarâmul Tartorului.
Asa s-a întâmplat, cinstitilor crestini, aceasta fapta acum treizeci de ani. si prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n tarâna, precum ar fi fost mai bine. A ramas schilod o vreme, urlând în inima lui; si când s-a putut târâi, a pribegit din sat A trecut apa Moldovei; pe urma a trecut apa Bistritei, si s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, catra Rarau.
Acolo, în munte, sub cetina, sta cu ochii tinta ca un nebun si-si vedea întâmplarea. O vedea în vâlvataie si-n sânge, - si inima-i era scrijelata de unghii de crita. Gemea zvârcolindu-se si nu gasea în el o putere. s-a fost rob ciobanilor multi ani, - pâna ce-a avut si el mioare si berbeci, învatând rânduiala acelei sihastrii.
Atuncea, într-o sara de primavara, prietinul ista al meu a auzit vocea lui Vasile cel Mare, cântând sub stresina de padure precum v-am cântat eu.
Când i s-a înfatisat la coliba, prietinul meu l-a înteles numaidecât ca-i om fugar din lume si pribeag în pustie.
L-a vazut voinic si fudul, uitându-se.pe sub sprâncene, si l-a primit cu dragoste, placându-i cântecul. Când a auzit ca-l chiama Vasile, s-a bucurat, caci toata partea aceea de tara cunostea asemenea nume, si de bratul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare tinea vadurile si drumurile si era mare vames.
- Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - si te-oi primi bucuros, ospatându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da si roibului dumnitale fân bun. s-oi gasi poclada, sa-ti fac hodina moale pe noapte.
Atuncea hotul s-a bucurat s-a descalicat la coliba si nu târzie vreme s-au facut buni prietini;
si i-a spus Vasile toate ale lui; s-a povestit si prietinul ista al nostru hotului întâmplarea cu muierea si cu boierul
Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a suparat; si-a rupt caciula din cap si a trântit-o de pamânt.
- Mai, zice, dupa istorisirea asta, tu sa nu te mai numesti prietin al meu! Caci ai supt lapte de iepuroaica, si-ai ramas misel!
- Ce-as putea face, badita Vasile? a întrebat omul cel sarman.
- Pentru ce-ai putea face tu, eu as putea sa-ti fiu învatator, mai baiete!
Asa i-a spus; si-acolo, la coliba si lânga foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învatat lucruri bune.
- Mai baiete, zice hotul, tu trebuie sa întelegi ca la femeie nu gasesti credinta. Eu de când Voinicesc, am învatat a o ceti. si din pricina uneia ca a ta, am fost eu puscat de potera în piciorul stâng, de ma vezi si-acuma calcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind asa lasata de Dumnezeu, vicleana ca apa si trecatoare ca florile, eu o sudui s-o iert. Dar nu uit a pali pe cel care nu m-a iertat si pe cel care m-a asuprit. Fa si tu asa, ca sa nu crapi de veninul de care esti plin.
- Asa-i, sunt plin de otrava! a strigat prietinul acela al meu. Ma dau rob tie, badita Vasile. Învata-ma cum sa ma racoresc!
Povestind, ciobanul se atâtase s-acum îsi scutura capul si bratele în rumeneala focului. Vocea îi iesise din cumpana obisnuita. Vorbea prea tare, însa ca si cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ionita - ca si ceilalti - îl asculta cu luare-aminte si nu mai parea jignit.
- si precum va spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învatat pe acel prietin.
- Lasa-ti, zice, mioarele în sama sotilor, pe o saptamâna. Lasa jântita si cânii în sama scularilor. Nu lua cu tine decât un cal si doi casi la coburi, ca sa ne fie de prânzare. Avem sa coborâm amândoi calari, ca doi negustori de treaba, pâna la apa Bistritei si mai departe pâna la apa Siretului. Ca sa vad si eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit.
Când a vorbit asa fel acela hot, râzând, - prietinul meu a simtit tremurând în el inima cu mare durere si mare nadejde.
A dat pe sama sotilor averea, - a lasat plaiurile si bradul, izvoarele cele reci si poienile, si, încalicând, a coborât cu hotul între oameni la câmpie.
De cunoscut nu-i cunostea nimeni. s-au calarit ca doi negustori de treaba pâna la apa Siretului în sat la Fierbinti, mâncând cas cu pita rece si bând apa la fântâni cu cumpana. si-ntr-o joi dimineata, fiind si sfânta sarbatoare a înaltarii, s-au aratat amândoi pe sleah, venind împotriva bisericii, tocmai când iesea norodul de la leturghie.
Atunceaj între oameni, prietinul meu a cunoscut pe Raducan Chioru. A simtit zbatându-se în el o dihanie, - dar s-a stapânit. s-a zis:
- Badita Vasile, acesta-i stapânul meu, carele m-a miluit.
- Asa? a raspuns hotul. Tare bine!
s-a strigat cu mare strasnicie, înaltându-se în scari:
- Oameni buni, stati! Oamenii au statut.
- Crestinilor si oamenilor! a racnit Vasile cel Mare - stati cu liniste si cu pace, caci eu n-am nimica cu dumneavoastra. Aflati ca eu sunt Vasile cel Mare, hotul. De numele meu stiti si de urmarile mele ati auzit. Avem pistoale si nu ne temem de nimeni; si mai sunt altii care strajuiesc pe aproape.
Oamenii au murmurat si s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul si-a saltat barba din gulerul giubelei si-n ochiul lui cel sanatos s-a aprins mare spaima, când a cunoscut pe prietinul meu.
- Ne-am înfatisat, zice iar hotul, ca sa facem un judet, dupa vechi obicei. Caci pâna la judecata cea din urma, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cata sa facem dreptate singuri cu bratul nostru. Pentru muiere te iertam, luminate stapâne, - dar am tremurat cu capu-ri gard si cu glesnele-n ghiata morii, si cu picioarele-n butuc si cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul; si ne-ai ars cu harapnicul; -ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otrava viata, caci ne-am adus aminte de toate în toate zilele si n-am gasit nici într-un fel alinare si izbânda! Ne-am înfatisat sa-ti platim, cucoane!
Raducan Chioru întelegând, a cascat mare ochiul s-a urlat la oameni si la slujitori; a cautat scapare în laturi, a cautat scapare înainte. Dar hotul si prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor si l-au darâmat. Dupa aceea au descalicat si l-au lovit cu cutitele. Prietinul meu a stat pâna ce-a vazut sângele baltindu-se în pulbere. Când cel cazut si-a contenit tânguirile s-a suspinat de moarte, l-a pipait cu vârful piciorului si l-a întors cu fata-n sus si cu ochiul deschis catra cer. si nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stateau martori cu spaima, la judet. Asta a fost. s-au lasat lânga mort punga cu opt galbini, câta avere aveau, pentru sfânta biserica. Dupa aceea fiind o vreme frumoasa, cu soare de primavara, au îucalicat iar, iesind din sat, si s-au pustiit prin locuri ferite, pâna ce s-au suit iarasi sub codru verde.
Sfârsindu-si povestirea, ciobanul pufni spre flacari amaraciunea pe care o avea înca în el. Apoi ne privi tulbure si începu a râde piezis, vazându-ne ca tacem. si se trase deoparte la tohoarca lui si statu iarasi închis în mâhnire ca mai nainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui