Într-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a întâmplat într-o departata vreme, demult, în anul când au cazut de Sânt Ilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtuna, vâslind spre rasarit; si mos Leonte, cercetând în cartea lui de zodii si talmacind semnele 17417r173r lui Iraclie-împarat, a dovedit cum ca acele paseri cu penele ca bruma... de razboi între împarati si bielsug la vita de vie.
Apoi, într-adevar, împaratul-Alb si-a ridicat muscalii lui împotriva lumii pagâne, si, ca sa se împlineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod în podgoriile din tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul. s-au pornit din partile noastre carausii ca s-aduca vin spre munte, s-atuncea a fost la Hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor.
Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cântau fara oprire. Când cadeau unii, doborâti de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului.
s-atâtea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. si, la focuri, oameni încercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori pâr-pâleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tânara, tot ca ma-sa de sprâncenata si de vicleana, umbla ca un spiridus încolo si-ncoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brâu si cu mânicile suflecate: împartea vin si mâncari, râsete si vorbe bune.
Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pâna colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor...
La vremea de care vorbesc, era însa pace în tara si între oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. si prin ele, în zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cât batea ochiul si pâclele muntilor pe paduri de brad pâna la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele înspre tarâmul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau în tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea câte un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile...
Statea stâlp acolo, în acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie îmi era drag foarte, închina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cântecele lautarilor si se lua la întrecere pâna si cu mos Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om înalt, carunt, cu fata uscata si adânc brazdata, în jurul mustatii rusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata în creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata rusinata parea ca râde cu tristeta.
Îl chema Ionita comisul. Dumnealui Ionita comisul avea o punga destul de grea în chimir, sub straiele de siac sur. si venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu saua nalta pe dânsul, neclintit într-un dos de parete, cu manunchiul de ogrinji sub bot...
«Eu aici îs trecator... cuvânta, cu oala în mâna, dumnealui Ionita comisul; eu încalic si pornesc în lumea mea,.. Roibu meu îi totdeauna gata, cu saua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... Încalic, îmi plesnesc caciula pe-o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa...»
De dus însa nu se ducea. Statea cu noi.
- Într-adevar... Îi raspunse într-un rând mos Leonte; cal ca al dumitale nu se gaseste sa umbli noua ani, la toti împaratii pamântului! Numai pielea lui câte parale face! Când ma gândesc, m-apuca groaza...
- Sa stii dumneata, prietine Leonte! striga razasul zbârlindu-si mustata rusinata. Asemenea cal uscat si tare nu stie de nevoie nici de .truda. La mâncare se uita numai c-un ochi si nu se supara când îl las neadapat. si saua parca-i crescuta dintr-însul. Aista-i cal dintr-o vita aleasa. Se trage dintr-o iapa tot pintenoaga, cu care m-am fudulit eu în tineretele mele si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria-sa Voda Mihalache Sturza...
- Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ionita? Era tot asa de slaba?
- Se-ntelege. Asta-i o poveste pe care as putea sa v-o spun, dacam-ascultati...
- Cum sa n-ascultam, cucoane Ionita? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Voda Sturza!
- si mai ales din vremea tineretelor mele... raspunse razasul, serios. Pe vremea, aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus într-o lume mai putin vesela, în vremea aceea stam eu nacajit foarte, într-o zi, în usa hanului, cu oala în mâna stânga si cu frâul iepei în dreapta... si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot în locul acela, rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu stiu, - au fost vorbe care au zburat ca si frunzele de toamna...
Comisul Ionita zâmbi fara veselie, în mustata-i rusinata si aspra, pe când noi cei de fata, gospodari si carausi din tara-de-Sus, ne asezam în juru-i pe butuci si pe protapurile caralor, cu barbiile înaltate si cu ochii rotunzi. Ancuta cea tânara sta în prag, rezemata de usor; si-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz, în vale, aproape, sticlea Moldova printre zavoaie, si departe se prevedeau muntii, - talazuri de cremene sub pâclele albastre.
Calul cel slab al razasului, din coasta hanului, simtind tacere în preajma, necheza deodata subtire si rânji înspre noi ca un demon. Ancuta îsi întoarse ochii sprâncenati spre el, înfricosata si uimita.
- Aha! vorbi comisul; iaca asa râncheza si râdea si iapa cea batrâna... Acu ea, cine stie, poate-i ochi ori dinte de lup, dar râsul ei tot traieste, si se sparie de el alta Ancuta.
Cum va spuneam, domnii mei, eu stam aici în acest loc, gata de duca, cu picioru-n scara. si iaca, numai ce aud pocnind harapnic si duruind trasura pe arcuri; si, când îmi înalt si-mi feresc capul, vad venind pe sleah o drosca cu patru cai bulzis... Vine si se opreste la han, dupa rânduiala. si se coboara din ea boierul, ca sa vada ochii Ancutei, cum era datina.
Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin si i-am poftit sanatate. El s-a oprit în loc si s-a uitat zâmbind la mine si la iapa, si la oamenii care erau în preajma mea,
si-i-a placut închinarea. Era un boier marunt la stat, cu barba rosa rotunjita, si purta la gât un lantug subtire de aur.
- Oameni buni, zice boierul acela; tare ma bucur ca vad chef si voie-buna în tara Moldovei...
- si noi ne bucuram, zic eu, ca auzim asemenea vorba. Asta plateste cât si vinul cel mai ales.
Atunci boierul a zâmbit iar si m-a întrebat pe mine de unde sunt si unde ma duc.
- Cinstite boierule, am raspuns; eu, de neamul meu, sunt razas de la Draganesti, din tinutul Sucevei. Dar asezarile mele sunt nestatornice si dusmanii mei au colti lungi si ascutiti. Am o pricina, cinstite boierule, care nu se mai istoveste. Am mostenit-o de la parintele meu dascalul Iona si tare ma tem c-am s-o las si eu mostenire copiilor mei, daca m-a învrednici Dumnezeu sa-i am.
- Cum asa? a întrebat cu mirare boierul.
- Asa, precum spun. Caci pricina noastra de judecata a pornit, cinstite boierule, dinainte de Voda Calimah. si-am avut înfatisare si s-au dus la divanuri rânduri de oameni, si s-au facut cercetari si hotamice, si s-au cerut marturii cu juramânt, si-au murit unii din neamul nostru judecându-se si s-au nascut altii tot pentru judecata, si iata, nici în zilele mele, nu s-a gasit înca dreptatea. Ba vrajmasul cu care ma lupt mi-a mai taiat cu plugul din ocina parinteasca doi stânjeni si cinci palme, lânga prisaca Velii. s-atunci, ridicând noua plângere la ispravnicie, iarasi n-am gasit mila, caci potrivnicul meu, sa nu va fie dumneavoastra cu, suparare, e corb mare boieresc.
Dac-am vazut si-am vazut, am mai coborât o data din coarda sacul cu hârtoagele si cu pecetile cele vechi, le-am mai slovenit si le-am ales, si-am pus îndreptarile pe care le socot nestirbite colea, lânga chimir, si-am încalicat pe roaiba mea si de-acu nu ma opresc decât la Voda. Sa-mi faca el dreptate!
- Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-si barba si jucând între degete lantugul cel de aur. Te duci la Voda?
- Ma duc! S-apoi daca nici Voda nu mi-a face dreptate... Boierul a pornit sa râda.
- Ei, si daca nu ti-a face dreptate nici Voda?...
Aici comisul Ionita îsi coborî putin vocea, dar Ancuta cea tânara, cum facuse odinioara cealalta, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea si auzi ce trebuia sa se întâmple daca nici la Voda n-ar fi gasit razasul dreptate. Daca nici Voda nu i-a face dreptate, atunci sa pofteasca Maria Sa sa-i pupe iapa nu departe de coada!...
Când a rostit comisul vorba asta mare, fara înconjur, asa cum vorbesc oamenii la noi, în tara-de-Sus, Ancuta si-a strâns buzele si s-a prefacut ca se uita cu luare-aminte în lungul sleahului.
- Când am spus eu vorba asta, urma razasul, Ancuta cea de-atunci si a dus repede palma la gura si s-a facut ca se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins sa râda. Pe urma s-a oprit, mângâindu-si barba si jucându-se cu lantugul de aur.
- si când socotesti sa te înfatisezi la Voda? a întrebat dumnealui. .
- Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o desert întru slava domniei tale, pe urma ma ridic în sa ca Alisandru Machidon si nu ma opresc decât la Iesi. Iar daca vrei si domnia ta sa gusti roada proaspata de Odobesti, atunci o aduce Ancuta must ros într-o oala noua si noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci...
Boierul s-a întors zâmbind catra Ancuta cea de demult, care era ca si aceasta de sprâncenata si de vicleana, s-a poftit o oala noua de lut cu must ros din tara-de-Jos. Eu, ca razas ce ma aflu, am cerut cu semetie sa platesc eu cinstea aceea si-am zvârlit patru parale în poala Ancutei...
Dupa aceea boierul s-a suit în drosca lui cu arcuri si s-a dus.
Iar eu, încalicând precum am fagaduit, nu m-am oprit decât în târgul Iesului, si-am tras la un han, lânga biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domneasca. si a doua zi catra amiaza, spalat si pieptanat, m-am înfatisat cu inima batând la poarta Curtii.
Acolo dorobantul mi-a pus spanga între ochi. si dupa ce-am spus ce durere am, a strigat spre odai, s-a venit dintr-acolo un ostean batrân care m-a dus îndata într-o camaruta din launtrul curtii, unde rni-a iesit înainte un ofiter tinerel si subtire, îmbracat numa-n fireturi si-n aur.
- Ce poftesti dumneata, omule?
- Iaca asa s-asa, - eu sunt comisul Ionita, razas de la . Draganesti, si-am venit la Voda, însetat dupa dreptate ca cerbul dupa apa de izvor.
- Prea bine, a raspuns ofiterul cel tânar. Voda îti poate asculta chiar acuma plângerea. Lasa ici palaria si intra pe usa asta mititica. Dincolo, în odaia cea mare, ai sa gasesti pe Voda s-ai sa-i spui lui ce te doare.
Atuncea mi-a navalit sângele în ochi si mi s-au împainjenit vederile. Dar am strâns din masele si mi-am tinut firea. si deschizând ofiterul usa cea mititica, am intrat într-o lumina mare, si, cum eram cu grumazul plecat, am zarit botforii de marochin ai lui Voda si-am cazut în genunchi. si ma gândeam ca la domn nou si tânar trebuie sa gasesc eu mila pentru supararile mele.
- Maria ta, am strigat eu cu îndrazneala, am venit sa-mi faci dreptate!
Voda mi-a raspuns:
-Scoala-te.
Auzindu-i vocea, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, si-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înteles ca trebuie sa închid ochii si sa fiu înfricosat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei si-am dus-o la buze.
- Scoala-te! a zis iar Voda, - si arata-ti îndreptarile.
Când m-am ridicat în picioare, am bagat de sama ca ochii boierului meu se încreteau a râs ca si la han, când primise oala cu must ros din manile suflecate ale Ancutei. Scot cu îndrazneala hârtiile din tasca de piele si i le întind, si încep a-i spune. si-i spun eu despre toate valurile câte s-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, si cât l-am mostenit de la mortii mei. si cetind Voda hârtiile si plecându-si de aproape ochii pe pecetile de ceara, s-a înseninat si-a grait cam pe nas:
- Bine, razasule, am sa-ti fac dreptate. Are sa mearga cu tine un om al meu cu porunca tare, sa faca rânduiala la Draganesti.
Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi si Voda iar mi-a poruncit sa ma scol. Apoi, cu ochii subtiati a zâmbet, m-a batut pe umar:
- Ei, dar daca nu-ti faceam dreptate, cum ramânea?
- Da, mariana, raspund eu râzând, cum sa ramâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!
si-atâta haz a facut Voda Mihai pentru raspunsul meu, ca m-a batut iar pe umar si si-a adus aminte si de oala cu vin ros pe care i-am platit-o patru parale - si râzând, a poruncit sa vie slujbasul care sa mearga cu mine; si subt ochii lui, pe loc, s-a scris porunca tare, - si când am încalicat de la han de lânga Lozonschi si-am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisa si-si mângâia barba...
Iaca de ce trebuie sa va uitati ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru ca aista-i mostenire din iapa lui Voda si când râncheaza el si râde, parca ar avea o amintire din alt veac si din acele zile ale tineretii mele. Dupa asta puteti cunoaste ce fel de om sunt eu! s-acuma sa mai primim vin în ulcele si sa încep alta istorie pe care de mult voiam sa v-o spun...