— Ne-am cunoscut dintr-o greşeală pot zice, îşi începu bărbatul istorisirea. Abia mai târziu am realizat că am fost atât de aproape, că ne-am fi putut întâlni în orice alt moment, în orice altă zi. Dar a fost aceea. Ţin să cred că soarta mi-a scos-o în cale cu un scop în acel moment, dar, mai ales, ţin să cred că a adus-o cu un scop măreţ în viaţa mea. În acel moment nu mi-am dat seama, cred că eram orbit de frumuseţea ei, de prezenţa ei, de orice însemna ea, mai puţin de motivul pentru care o întâlnisem. Pot spune că am plăcut-o de la început, dar în veci nu mi-aş fi recunoscut la acea vreme că de la primele cuvinte pe care mi le-a adresat, mă îndrăgostisem de ea. O consideram o copilă imatură, când maturitatea ei o depăşea cu mult pe a mea. Probabil aşa suntem noi, bărbaţii, atunci când ne îndrăgostim: tindem să găsim defectele acelei persoane doar pentru a ne impune nouă înşine că nu e destul de bună, că nu merită să o iubim. Uneori suntem nişte proşti. Recunosc, am fost unul dintre acei bărbaţi.
Eram în ultimul an de liceu în momentul în care am văzut-o. Dădea frenetic din mâini şi se agita în timp ce încerca să explice unui coleg, probabil, ceva. Sau se certa? Nici în momentul de faţă nu ştiu ce se întâmplase în acel moment. Am stat sprijinit de unul dintre pereţi şi am privit-o prelung. Părea mică, poate prea mică pentru mine. Minute bune nu m-a observat şi, abia după ce a terminat şi acel băiat a plecat, mi-a prins privirea pentru câteva clipe. Nu am tresărit, nu am simţit niciun fior, nimic. Se spune că aşa e când te îndrăgosteşti, dar ştiu că în acel moment nu mă îndrăgostisem. Şi-a menţinut privirea fixă asupra mea preţ de câteva secunde, apoi s-a întors brusc şi a dispărut din raza mea vizuală. Nu avea nimic special, nu era de o frumuseţe rar întâlnită, nu avea o graţie desăvârşită în mişcări – era pur şi simplu naturală.
Îmi venea să râd de mine. Mi s-a părut anormal ca o puştoaică să-mi atragă atât de mult atenţia, dar am rămas acolo privind locul în care se aflase ea. Ea despre care în acel moment nu ştiam nimic. Învăţam la un liceu prestigios, loc în care nu toţi aveau norocul să intre. Asta îi oferea o calitate în plus: inteligenţa. Poate chiar asta m-a atras atât de mult la ea, pe lângă modul copilăros în care se purta. Poate era de vină şi vârsta, poate eu o făceam să se comporte în acel mod. Nu am îndrăznit niciodată să o întreb, îmi plăcea de ea în orice fel.
— Esilmas!
M-am trezit din gânduri abia în momentul în care Karston, singurul pe care îl puteam considera prieten la acea vreme, mi-a strigat numele. Am conştientizat că timp de cincisprezece minute privisem fix acel loc şi încercasem să o scot din minte pe fiinţa ce se agitase frenetic în faţa mea cu puţin timp în urmă. Am râs şi am făcut câţiva paşi spre el, observând sacul cu mingi pe care îl ţinea într-una dintre mâini.
— Ce faci cu ăla? l-am întrebat sceptic. Nu aveam nicio oră de sport în acea zi.
— Le duc pe teren. Vino cu mine.
L-am urmat fără prea mult chef. Gândul îmi rămăsese la ea şi mi se părea aproape imoral să fac asta. Aveam nouăsprezece ani şi în două săptămâni perioada vieţii mele numită „liceu" avea să se termine. În schimb, micuţa şatenă agitată părea să aibă cel mult şaisprezece ani. Mă gândeam chiar la reacţia mamei când ar fi aflat la cine se gândeşte fiul ei drag. Un hohot de râs mi-a părăsit pieptul, făcându-l pe Karston să se întoarcă spre mine.
— De ce râzi? E doar vina târfei ăleia că trebuie să...
— Ce târfă? l-am întrebat, curios din fire fiind.
— Melanie, mormăi în barbă şi îşi continuă drumul.
De această dată am început să râd şi m-am oprit în mijlocul coridorului. Karston întotdeauna găsea câte o târfă care să îi dea bătăi de cap. Presupun că, precum oricine altcineva, şi tu ai înţelege greşit fiinţa ce purta fără cunoştinţă acest titlu din partea lui. Melanie era la fel ca toate celelalte fete care-i picau cu tronc: inteligentă, frumoasă şi absolut deloc dispusă să-i ofere minimul de atenţie. Spre ruşinea mea, în ciuda faptului că eram prieteni de ani buni, nu îmi păsa. Pot spune că, într-adevăr, nu îmi păsa de nimic – poate mă credeam prea bun, poate credeam că oamenii nu merită, poate eram prea dezamăgit de lumea în care trăiam. Nu a comentat nimic şi a continuat să meargă. În schimb, eu m-am oprit acolo şi mi-am întors privirea în direcţia opusă. Aş fi putut jura că o vedeam, că o simţeam aproape, dar nu era acolo. Coridorul era la fel de pustiu ca sufletul meu pe atunci.
Bărbatul s-a oprit preţ de câteva clipe să-l privească pe Landon. Privirea lui păru să-i transmită ceva, dar nu putea înţelege ce anume. Oare băiatul ştia ceva ce el nu ştiuse vreodată? Simţea că multe lucruri încă rămaseră îngropate în trecut, ştia că nu avea să le mai afle vreodată. Trecutul său nu era un loc în care s-ar fi putut întoarce oricând, căci putea considera că acesta nici măcar nu exista.
— Pustiu ca sufletul tău pe atunci? reuşi băiatul să întrebe. Nu îşi dădea seama dacă întrebarea fusese una retorică, dar chipul băiatului îi trăda nesiguranţa.
— Dar nu la fel de pustiu ca sufletul meu de acum, şopti.
Se făcu linişte. O linişte mortuară, greu de suportat, dar linişte pe care niciunul dintre cei doi nu fu pregătit să o distrugă. Esilmas se simţea fără vlagă, de parcă acele amintiri atât de vii în mintea lui chiar şi după atâţia ani îl secaseră de energie, de orice putere pe care o mai avea. Totul părea perfect conturat în mintea sa, îşi amintea fiecare moment şi părea să poată povesti totul atât de fidel încât oricine ar fi crezut că trecuseră doar câteva zile, nu douăzeci de ani din acel moment. Oare asta i-ar fi trădat suferinţa? Sau ar fi trădat faptul că se gândise atât de mult timp la asta? Se afla într-un moment în care nu îl mai interesa ce trădau acţiunile sale. Oscila între a crede că este prins în trecut fără vreo şansă spre prezent sau viitor şi a crede că este prins în prezent, fără a se mai putea întoarce să-şi repare greşelile ce astăzi îl bântuiau. Şi, Dumnezeule, cât de mult ar fi vrut să poată face asta!
— Am plecat mai devreme de la ore în acea zi. Nu reuşeam să înţeleg de ce chipul ei îmi rămăsese imprimat în minte, de ce o vedeam acolo, pe coridor în orice moment în care reuşea să troneze asupra gândurilor mele. Nu credeam în dragoste la prima vedere – nici în acest moment nu cred. A fost ceva mai mult decât atât. Prezenţa ei mă fermecase, mă făcuse ca, pentru prima dată, să îmi doresc atât de mult să cunosc pe cineva. Nu era iubire, nu era genul acela de atracţie, poate nu era nici măcar prietenie. Era doar un sentiment straniu pe care pe atunci nu mi-l puteam explica.
Şi cu toate astea, am renunţat. Brusc. Nesigur. Fără să mă gândesc înainte. Mi-am scos-o din cap la fel de uşor cum îi fusese ei să intre acolo. Nu am mai văzut-o, nu m-am mai gândit la ea. Aproape că-i uitasem existenţa, aproape că uitasem efectul pe care l-a avut asupra mea doar modul ei de a gesticula. Abia mai târziu mi-am dat seama că făcusem o greşeală, poate prima greşeală din viaţă pe care am regretat-o cu adevărat. Da, prima, dar nu şi ultima, căci au urmat multe altele. Greşeli care mă bântuie până în prezent...
Eram slab, cu adevărat slab. Slab pentru că nu cunoşteam puterea pe care o aveau sentimentele, slab pentru că mă credeam invincibil, slab pentru că mă credeam mult prea puternic pentru a lăsa oamenii să-mi intre în suflet, slab pentru că acolo, în sinea mea, începeam deja să regret totul încă de pe atunci, dar fără să-mi dau seama. Şi, până la urmă, te mai poţi numi puternic dacă nu ai cunoscut iubirea? Te mai poţi numi puternic dacă nu ai luptat? Nu. Omul poate lupta împotriva oricui, dar nu împotriva propriilor sale sentimente. Atunci e slab. Atunci lasă garda jos. Atunci se simte nevoit să se lase purtat de mrejele iubirii. Dar nu din aceste cauze nu mai eram eu puternic, ci pentru că nu am realizat că o iubesc atunci când a trebuit.
Mi-a fost uşor să mi-o scot din minte în acel moment. Săptămâna imediat următoare am simţit cu adevărat că liceul s-a terminat. Am trecut examenele – îmi amintesc şi acum cât de fericită a fost mama. Pe ea nu am mai văzut-o în acea săptămână sau poate că nu am fost suficient de atent încât să o văd. Probabil nici măcar nu m-a mai interesat. Îmi pierdeam zilele şi nopţile cu Karston, nu mă mai interesa nimic. Simţeam că mi se luase o povară de pe umeri. Şi într-un final am reuşit să mi-o scot definitiv din minte, să uit de ea. Poate nu a fost cea mai bună alegere, dar nu simţeam nimic la acea vreme. În veci nu aş fi putut şti ce avea să urmeze, cât aveam să greşesc, cât aveam să sufăr.
Esilmas îşi opri povestea, îndemnat de tânărul ce îl privea atent. Băiatul se ridică şi făcu câţiva paşi uşori de-a lungul încăperii. Părea să se gândească intens la ceva, cel puţin aceea fusese impresia bărbatului. În schimb, era unul dintre puţinele momente în care el nu se gândea la nimic. Nu ştia ce să spună, nu ştia dacă era pregătit să audă în continuare.
— Cât aveai să suferi tu? reuşi să întrebe într-un final.
Bărbatul se încruntă. Poate o urmă din egoismul său specific rămăsese încă acolo, cu toate că timpul trecuse.
— Cât aveam să suferim amândoi, se corectă el.
— Asta ar fi putut să nu se întâmple. Poate ai fost prea...
— Egoist? Am fost. Poate încă mai sunt. Egoismul nu a adus niciodată nimic bun.
Nu şi în cazul lui. Firea sa egoistă, rece, respingătoare îl împinsese, în trecut, să facă nişte alegeri care astăzi îl învăţau ce înseamnă cu adevărat să regreţi, îl învăţau ce înseamnă suferinţa. Trecuseră momentele în care părea cu adevărat fericit, iar acum realiza că până şi acea fericire fusese una iluzorie. Nu fusese nimic real, căci fericirea lui se aflase într-o singură persoană. Iar el şi-a distrus fericirea cu zâmbetul pe buze.
— Nu e cam târziu acum să spui asta? îl întrebă Landon.
Tânărul îşi reluă locul în faţa lui.
— Când ajungi să regreţi atât de mult, mereu e prea târziu. Cu toţii suntem conştienţi de faptul că râvnim un lucru doar atunci când nu îl avem şi atunci când îl pierdem. Cu toate astea, câţi dintre noi reuşesc să îl aprecieze la adevărata lui valoare atunci când îl au?
Liniştea se lăsă din nou între ei odată ce vocea lui se stinse. Simţea adevărul din propriile sale cuvinte. Simţea că şi Landon o făcea.
— Dar ea a fost...
— Tot ce mi-aş fi putut dori. Dar vezi tu, Landon... Nu am conştientizat atunci tot ceea ce reprezintă ea pentru mine. Sau poate am făcut-o, dar mi-a fost prea frică să recunosc. Nu mi-a fost teamă să o iubesc, căci am iubit-o cum nu am reuşit să iubesc vreodată pe altcineva, dar mi-a fost teamă să-i arăt ei asta.
Se considera un laş. Luptase cu propriile sale sentimente şi atunci când credea că ieşise învingător, soarta îi arătase că de fapt pierduse totul. Nu mai rămăsese cu nimic, doar cu regrete şi un suflet pustiu.
— Nu ştiu ce impresie ai tu, dar eu sunt de părere că asta a fost cea mai mare greşeală a vieţii tale.
Bărbatul oftă adânc şi aprobă cu o simplă mişcare a capului.
— Continuă, îl îndemnă.
N/A.
Bună, dragilor! Vreau să vă mulţumesc pentru părerile frumoase pe care le-am primit la prolog. M-au bucurat enorm. Această carte e ceva destul de nou, un fel de încercare a mea de a vedea dacă pot să mă descurc cu două planuri. Nu am scris niciodată ceva asemănător, nu am scris niciodată o carte doar din perspectiva unui bărbat. După cum bine ştiţi mulţi, nu mă apropii deloc de vârsta personajului principal, motiv pentru care s-ar putea să o dau în bară. Criticile sunt binevenite.
P.s. Numele personajului principal - Esilmas - este inventat. Aş aprecia foarte mult dacă nu l-aş găsi în alte lucrări. Mulţumesc!