Anterior în Blood in Manhattan
Nu putea ţine o înmormântare, dar în schimb primise o invitatie la una dintre petrecerile importante din oras, aşa că, Kath a plecat într-acolo. Tot ce ştia era faptul că trebuie să îl prindă pe Umbră, care, aparent, trimise invitaţia. În timpul petrecerii, o voce cunoscută se auzi în mulţime, dar nu ştia de unde. Puţin timp mai încolo, după toată zarva cu sunetul de pistol şi gloanțele care cauzară câteva victime o mai auzi o dată. Dar de data asta era sigură. W. era.
Blood in Manhattan, Chapter 10
-W.?
M-am uitat din nou la acele bucle care, la început păreau blonde. Nu stiu de ce, dar acum sunt sigură că sunt şatene.
Reușeam să văd prin ochelarii negri. Reușeam să văd o licărire, şi zâmbetul lui mă făcea să mă gândesc.
-Nu auzi? Mişcă-te.
Am dat din cap aprobator, deşi aş fi vrut să îl întreb dacă nu îşi poate da ochelarii ăia nenorociţi jos. Asta înseamnă că W. este o influență destul de mare pentru mine.
-De ce nu îţi dai jos ochelarii?
-La momentul potrivit.
Ah, deci acum avea de gând să mă lase să aștept. Ăsta e W., pe care îl cunosc şi nu îl iubesc. Putea pur şi simplu să îmi spună cum îl cheamă, să îşi dea jos ochelarii, dar e încăpăţânat şi nu vrea să asculte.
Drumul până la o uşă veche din lemn a fost silenţios. Tot ce doream era să trec peste noaptea asta, şi să îmi văd de viață în continuare, dar stiu că asta nu se va întâmpla. Nu până nu pun mâna pe Umbră Şi tot ce este al lui.
-Kath, petrecerea abia a început, mi-a spus W. în timp ce îmi întindea un pistol. Ascunde-l în rochie.
În rochie?
-Ce mai aştepţi?
-Dar..
-Anne chiar nu ţi-a spus de buzunarul rochiei? Ce incompetentă. Mă bazez pe oameni care habar nu au să facă un lucru.
-Te bazezi? Ce vrei să spui?
-Toate la timpul lor.
W. doar mi-a arătat cu degetul înspre un loc acoperit bine din partea de sus a rochiei. Era adevărat, avea o cusătură care nu am băgat-o în seamă de la început. Dacă trăgeam de straturile rochiei, puteam descoperi uşor un fel de buzunar adânc. Am lăsat acolo arma, şi l-am urmat pe W., care mi-o luase înainte. Nesimţitul.
-Data viitoare ar trebui să mă aştepţi.
-Nu va mai exista o dată viitoare dacă nu te miști.
-Mai taci. Întotdeauna există.
W. doar şi-a îndreptat faţa înspre mine. Buzele lui formau o linie dreaptă perfectă, colţurile ei îndreptându-se putin în jos.
-Tu m-ai enervat, am spus.
Acesta a deschis ușa. Am privit din nou linia gurii, şi nu înţelegeam de ce nu se mișcă.
-Ai de gând să ieşi sau vrei să o fac eu în locul tău?
Abia atunci mi-am dat seama că vorbea cu mine, şi i se citea nervozitatea în ochi. Am iesit cât de repede am putut, lăsând în urma mea un miros dulce.
Am auzit niste ţipete din camera alăturată.
-Spune-mi te rog că șoarecii fac aşa.
-Am vrea să o pot spune, dar amândoi ştim că nu prea sunt șoareci în clădire. Şi că șoarecii nu pot ţipa, Kath.
Am dat din cap, gândindu-mă la ce trebuia să fac. Trebuia să îi înconjurăm cumva pe atacatori, dar erau în număr destul de mare. Abia acum începe petrecerea.
Am păşit peste pragul camerei, şi am văzut masacrul. Câțiva oameni adormiți în bălţi uriase de sânge. Niste cuţite aruncate pe jos, neglijent. Încă se mai putea citi frica şi mirarea oamenilor care decedaseră. Totul se petrecea repede, pe fundal, aşa zisa muzică lăsată de ţipete acompaniind masacrul, adăuga un plus de melancolie şi frică.
Straniile feluri în care corpurile ajungeau foarte repede pe jos, în bălţi de sânge mă înspăimânta. Singurul lucru de care eram capabilă era numai să privesc. Totul se petrecea cu un etaj mai.jos, iar noi îi vom lua prin surprindere.
Ăsta era planul, nu?
L-am urmat pe W. până la uşa care ne despărţea de masacru. Am auzit țipetele din nou Şi din nou, acestea fiind ca un ecou în capul meu, tot repetându-se. Ne.mişcam încet, încercând să nu atragem atenția.
Acum trebuia să intrăm pe ușă.
-Kath, acum tr..
Am intrat înainte ca el să spună ceva şi m-am pregătit de atac.
-Ce dracu?
Apoi am văzut multimea care asasina holbându-se la noi.
-Kath, dacă nu îţi mişti fundul odată, jur că te omor cu mâna mea! Fugi, femeie!
Am ratat ultima frază pe care spus-o W., şi doar am alergat ca o tembelă. De ce nu a intrat şi el deodată? M-am uitat în spate şi am observat vreo zece gorile care ne urmăreau. Gândurile mi s-au întors undeva în trecut, îmi aduc aminte prima mea misiune, Şi am un sentiment straniu de dejavú. Îmi aduc aminte cu exactitate cum alergam, de cine, când şi cum am scăpat. Totul era puţin în ceață, dar stiu cauza.
-Kathy, fugi!
-Nu mai pot. Plecaţi, nu vreau să muriţi şi voi. Nu merită.
-Ba nu. Tu vii cu noi, fie că îţi place, fie că nu. Nu îmi pasă. Sunt sora ta, nu o străină de pe stradă.
-Ştiu, Alice, dar nu mai pot. Oamenii aceia vor veni după noi.
-Şi noi i-am promis lui Wally că vom scăpa de ei. Haide, ştii cât de mult vreau să devin ca el.
-Şi eu vreau.
-Dar numai una poate.
-Dar eu am spus prima.
-Aşa, ridică-te. Se pare că dacă te ameninţ cu ceva te execuţi. Acum taci şi haide să terminăm testul, până nu va fi prea târziu.
Amintirea încă alerga prin mintea mea, câteva pasaje din aceeaşi noapte răsfrângându-se printre restul gândurilor amestecate. A început să mă doară capul. Gândeşti prea mult. Te gândești la persoane care nu mai au nevoie de tine sau respectul tău. Nu te mai gândi la persoane care te-am trădat pentru bani sau o altă familie. Ştii că tu esti întotdeauna în pericol. Kath, mă asculţi? Nu te mai gândi la Alice. Am spus să nu te mai gândeşti la ea. Aşa. Nu. Aşa. Bun. E bine. Revino-ţi, vom continua drumul împreună. Mi-am ascultat conştiinţa, şi am privit din nou drumul.
Am început să gâfâi, dar am reușit să scăpăm de ei. Ne ascundem după un dulap metalic.
-Ce te apucă, Kath?
-Parcă ăsta era planul.
-Noi doi nu am vorbit despre nici un plan.
Atunci mi-am dat seama că numai eu gândeam acel plan. Ceva mi-a distras atenţia. Nu aveam voie să fiu distrasă, pentru că orice mișcare ca cea de dinainte poate să ducă la demascarea mea. Atacatorii se îndreaptă înspre noi.
-Fugi. Trebuie să ieşim. Din vina ta, nu mai putem face rost de nimic!
-Nu e vina mea.
-Ba da.
Era inutil. Încăpăţânatul din faţa mea nu avea de gând să mă lase să uit asta, probabil.
-Eşti aşa de.. cum ai reuşit să faci acel lucru idiot?
-Lasă-mă în pace! Nu am nevoie să îmi spui tu ce trebuie să fac.
-Ba da, se pare că tu nu eşti în stare de nimic.
Am continuat în linişte drumul. Am auzit din nou țipetele, urletele şi chiar sângele unora care nu au scăpat. Manhattanul va scădea considerabil dacă cineva nu îi opreşte. Adică noi. Până la urmă, suntem singurii care au curajul suficient.
Afară lumea încă alerga şi ţipa. E un dezastru total. Eu şi W. mergem prin spate, nimeni nu ne vede, deci nimeni nu ne va pune întrebări.
Chiar nu doream să ies pe ușă, după ce l-am auzit pe W. că mă strigă, am simţit cum ceva mă trage de marginea puloverului.
-Cine dr..
M-am oprit din a spune ce vroiam să spun. În spatele meu se ascundea un băiețel de aproape șapte ani, cu părul blond şi ochii mari, albaștri. Arată atât de pierdut, încât mi s-a făcut milă de el. Îşi întorcea capul în toate părțile, uitându-se peste tot, cu ochii în lacrimi. Arăta exact ca mine, atunci când.murise unchiul meu.
-Hey. Ce cauţi? am întrebat curioasă.
-I-ai văzut pe mami şi pe tati?
-S-sig.. ur. Haide cu mine.
L-am luat în brațe, încercând să uit de faptul că acest băiețel tocmai şi-a pierdut tot ce avea mai bun.
O familie.
Nu ştiu ce să fac. Nu am fost vreodată pusă în situația de a ţine un copil în reședința mea.
-Kath, ştii mă gândeam să îţi reamintesc de semnalul pe care l-am stabilit, şi vroiam să îmi cer sc.. Ce e cu copilul ăla?
-Nu ştiu. În orice caz, dacă părinţii lui au fost acolo, am şoptit, nu cred că..
W. doar a oftat, şi eu nu am mai continuat propoziţia. Deodată s-a auzit ceva de dinăuntru. Sunteul acela oribil a continuat, iar W. l-a luat de mână pe băieţel. Am ăncercat să înaintez în noapte, cu tot cu sunetul. Nu l-am mai văzut pe W., nici măcar pe băieţel. Nu mai puteam gândi limpede, totul devenea neclar. Sunetul acela oribil nici măcar nu se oprise.
Câteva secunde mai târziu, nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat, dar tot ce ştiu e că cineva m-a prins de umeri.
Cu o ultimă suflare am văzut un corp îmbrăcat în mov.
-Totul va fi bine. Trebuie numai să dormi.
* * *
-Ascultă, nu ea e ţinta, deşi pot să jur că avea copilul cu ea.
-Nu îmi pasă, să dispară până când vin.
-Da, domnule.
Toate aceste cuvinte se roteau în capul meu, deşi încă eram ameţită.
-Uite cine se trezeşte.
Aveam o senzaţie stranie de dejavu. Parcă am mai trecut odată prin asta. Totul în jurul meu era gri, lipsit de viaţă, sau cel puşin eu vedeam asta. În gândul meu a apărut din nou Alice, dar am ignorat imaginea stranie, încercând să urmăresc conturulş buclelor blonde ale femeii din faţa mea. Faţa îi era acoperită de o mască în jurul ochilor. Buzele ei erau roz, şi formau o linie dreaptă, perfectă. Corpul ei este acoperit de un costum făcut dintr-o bucată, mov, cu diferite dungi negre. Avea o emblemă pe spate, dar din cauza ameţelii nu am reuşit să citesc acele cuvinte.
Semăna foarte mult cu Alice. Dar nu are rost să vorbesc despre o persoană care m-a trădat, nu? Nu are cum să semene cu Alice, am văzut-o atunci, lângă poliţişti, uitându-se la mine, neştiind că mă va durea dacă ea pleca de lângă mine. Alt motiv pentru care deja o urăsc pe fata asta. Semăna prea mult cu sora mea. Mă simt foarte incomod atunci când mă gândesc la ea; e ca şi când aş vorbi cu ea. Ca şi când m-aş uita acum la o clonă de a ei.
-La ce te uiţi? Ar trebui să te mişti până nu îţi rup mâinile.
-Ar trebui să taci şi să mă laşi până îmi pot reveni, ce zici?
-Nu vrei să te pui cu mine.
-Ba da. Chiar asta vreau.
Chiar atunci s-a aruncat înspre mine, iar văpaia din ochii ei mi-au arătat exact ceea ce credeam : e folosită de cineva numai să supravegheze şi să monitorizeze unele lucruri. Dacă ar fi fost prezentă în acel sediu, la măcel, nu ar fi avut chef de bătaie şi m-ar fi lăsat să îmi revin şi să plec.
I-am dat un pumn în stomac, iar odată cu lovitura au venit şi consecinţele. Mi-am primit o lovitură în picior. I-am sucit una dintre mâini la spate, iar ea şi-a lovit capul cu putere de nasul meu. Noroc că niciodată nu mi-a curs sânge din nas şi că nu sunt atât de sensibilă. Dar tot doare.
S-a lăsat repede pe jos, învârtindu-se pe un picior şi încercând să îmi pună o piedică. Am sărit în sus, iar ea s-a ridicat de pe jos în secunda în care şi-a dat seama că urma ca eu să îi las o urmă destul de mare.
-Se pare că nu eşti atât de slabă pe cât credeam eu. Dar nu ţi se potriveşte stilul de rochie elegantă şi păr aranjat.
-Ce vrei să spui?
-Că eşti mai periculoasă decât pari. Şi tu maschezi asta, cea ce e.. de fapt, e chiar foarte bine.
-Ştiu cum să îmi maschez toate sentimentele şi absolut tot ce fac.
M-am întors cu spatele înspre ea, încercând să îmi dau seama unde e ieşirea.
-Pleci atât de repede? am auzit o voce bărbătească în spatele meu.
M-am întors, şi am văzut un bărbat îmbrăcat la patru ace, cu o cravată pătată cu sânge. Frizura lui dată cu gel nu stătea chiar atât de bine. Îmi pare foarte cunoscut.
-Da, plec.
-Tu nu pleci nicăieri până nu ne spui unde e.
-Cine să fie?
-Copilul. Acum.
-Şi dacă nu vreau?
-Ei bine, vei suporta consecinţele. Acum.
Deodată am fost înconjurată de nişte gărzi de corp masive.
-Vreţi să ne batem? am întrebat cu tupeu.
-Nu cred că ai vreo şansă.
-Te crezi tare, nu-i aşa?
-Nici nu ştii ce te va aştepta.
Deodată, luminile s-au stins. Ăsta era semnalul. M-am uitat undeva în sus, şi am văzut lumina verde pe care W. o atârna deasupra sforii pe care mi-a întins-o. Trebuia să fie pe undeva pe aici. Am umblat cu mâinile prin aer, auzind şuşotelile care s-au creat pe lângă mine. S-a auzit ceva ca şi imapctul unui pumn de un perete.
-Du-te, Kath, am auzit o voce subţire, pe care o auzisem şi cu câteva minute mai devreme.
Apoi m-a îmipns şi am atins sfoara, dar cu greu m-am prins de ea. Am tras uşor de ea, şi am simţit cum ceva mă trage în sus. Ajungeam pe trapa acoperişului.Am văzut cum W. se uită la mine, şi îmi arată ceva din spatele meu. Un elicopter. Acesta s-a urcat în el şi a decolat. Mi-a întins o a doua sfoară şi am reuşit să mă caţăr pe ea.
Acesta a pornit, eu ţinându-mă bine de acea scară improvizată.
* * *
Câteva ore mai târziu, undeva în Manhattan, ora 04:21
Credea că va fi singură atunci când se va întâlni cu Kath. Nu se aştepta ca şeful ei să apară. W. a planificat totul foarte bine. Era unul dintre cei mai buni coordonatori pe care îi ştia.
Problema era numai faptuil că după ce vorbise cu el, o durere de burtă nu a lăsat-o să îşi continue aşa cum trebuie misiunea. Ceva din privirea lui W., sau cel puţin ce văzuse prin ocehlari, a făcut-o să se simtă aşa.
A simţit o prezenţă în spatele ei, şi a văzut o glugă neagră mult prea cunoscută. Oliver.
-Domnişoară Black.
-Mda. Ce mai vrei acum?
-Îmi pare rău să îţi spun, dar nu mai poţi interveni. Umbră şi-a dat seama că şi tu ai contribuit cu ceva în planul acela. Ştiu că niciodată nu am fost foarte apropiaţi, dar eu doar îţi spun tot ce am auzit.
-Oliver, ştii doar că nu pot renunţa acum. Sunt atât de aproape.
-Umbră a cerut să te găsesc.
Umbră nu ştie ce vrea, gândea ea. Ce spion nefolositor e şi Oliver ăsta.
-Aşa, şi?
-Nu mai am de ales. Umbră a cerut retragerea ta.
-Nu dau înapoi. Nu pot.
-Asta nu e decizia ta.
-Spune-le că nu m-ai găsit. Spune-le că am fugit.
-Nu voi minţi pentru tine.
-Bine.
Oliver a ameninţat-o cu un cuţit. Mintea ei a gîsit repede o soluţie. I-a înşfăcat cuţitul, atât de repede încât nu a reuşit să îşi dea seama ce se întâmplă. Săracul Oliver. Cu o îndemnare şi o precizie de invidiat, i-a înfipr cuţitul în gât.
-Nu le mai spune nimic, atunci.
//scuzaţi greşelile, sunt obosită. promit că voi corecta totul mâine. giful din dreapta este pentru ultima scena, dar cred că v-aţi dat seama deja. comentaţi pentru anunţ.