13 Februarie
Nu-mi mai simțeam picioarele, alergasem atât de tare, atât de repede, încât, tot ceea ce mai aveam de simțit îmi era doar inima care bătea îndurerată în piept. Să te odihnești în pace, Vaslav.
Oboseala pusese stăpânire fără milă pe trupurile lor. Fugiseră cam două ore în continuu, până când siguranța îi făcură să se oprească la capătul tranșeelor, acolo unde ori ieșeai pe front în câmp deschis, ori rămâneai ascuns între pereții de pământ tare și aspru.
La orizont, soarele fugise după câmpiile lungi și formase un tablou înspăimântător al norilor, care prevesteau o noapte friguroasă.
Viktor se ghemoti la pământ și aruncă cu pușca la câțiva metrii depărtare de el.
-Trebuia să-i omorâm. Acum stăm cu grija că vor veni să ne sugrume în somn, sau, cine știe, să ne taie gâtul.
Jasha se așeză tăcut lângă camaradul său și îi prinse brațul din dorința de a-i calma puțin tonul vocii și privirea nervoasă.
-Erau prea mulți, Viktor. Ne-ar fi nimicit într-o secundă.
Atunci își aminti cum gloanțele îi penetraseră pielea lui Vaslav, intrând până în carne și, cel mai probabil, afectându-i oasele cu un venin dureros și acru. Se cutremură. Nu-l cunoscuse de mult timp, dar ceva îi lega mult. Probabil concepțiile, probabil sfaturile despre Jaan, probabil modul cum reușiseră să spere la o viață mai bună dincolo de război.
Brunetul se calmă curând, atât timp cât își simțea partenerul în siguranță în dreapta lui. Acum, fiindcă erau singuri, un val de amăgire îi cuprinseră pe amândoi. Într-o fracțiune de secundă, gândiră la unison că nemții le-ar fi știut locația din cauza lui Jaan. Altfel, cum și-ar fi putut explica faptul că au ajuns acolo imediat după plecarea lui?
-Nu se poate, spuse slab roșcatul, ducându-și privirea în pământ. Nu se poate să ne fi făcut asta. Era supărat când a plecat, dar cu siguranță nu ne-ar fi turnat ascunzătoarea. În plus, era o cabană într-un loc mult prea vizibil. Se putea întâmpla oricând.
Viktor îl aprobă după câteva momente de tăcere în care calculă cele auzite.
Noaptea se lăsase încet peste tranșee, iar luna sclipea pe cer cu o curiozitate ieșită din comun. Îi privea și le transmitea siguranță.
Se lăsară amândoi pe pământul tare și uscat, cu armele încărcate lângă ei, făcându-i să nu-și lase garda jos nici în acea cruntă oboseală. Totul era imprevizibil, mai ales într-un spațiu îngust de nici un metru pătrat. Tranșeele se întindeau, de la un capăt la altul, pe o suprafață de aproximativ șapte kilometrii. Destul de ușor de parcurs într-o noapte, dar destul de chinuitor de pășit printre cadavrele ce se ascundeau acolo. Cei doi puteau fi confundați cu doi soldați morți, astfel, își intrară în rol și adormiră.
Jasha stătea pe o parte, cu capul așezat pe brațul îndoit. Își simțea stomacul gol și se tot gândea dacă fusese o idee bună să lase toate proviziile din rucsac în drumul evadării de gloanțele ucigătoare ale nemților. O adevărată aventură să fugi de inamic în acele circumstanțe. Nici măcar o pătură nu aveau cu ei ca să îi încălzească în acea noapte de februarie, mai rece ca de obicei. Începu să tremure încet, apoi, acel vibrat al corpului se intensifică. Între somn și realitate, își simți corpul încălzit de o aură ce provenea din spatele lui. Un braț așezat pe talia sa, un trup lipit de spatele său și o răsuflare caldă în ceafă. Adormi rapid în brațele lui Viktor, brațe pe care odată ce le simți în jurul lui, știa că le vrea acolo pentru încă o perioadă mai lungă de timp.
Brunetul îl strânse la pieptul lui și își canaliză toată energia în scopul încâlzirii lui Jasha, până când acesta se opri din tremurat. Simțindu-l atât de aproape de el, nu-și putea scoate din minte dorința de a-i săruta pielea gâtului și a-l face să se simtă în siguranță. Voia să știe că e dorit de el. Voia să îl facă conștient de toate acele lucruri pe care ar fi fost în stare să le facă pentru el. Voia să știe tot amalgamul de sentimente pe care le purta pentru el.
Închise ochii și încercă să adoarmă, dar gândul că era atât de aproape de Jasha îl invada mai mult ca alcoolul pe care îl băuse cu o noapte în urmă, lângă căldura șemineului.
Îi prinse câteva șuvițe de păr și le răsuci în jurul degetelor sale, apoi își mută rapid privirea spre cer, alarmat. Crezu că e un avion inamic în zare, dar nu fusese decât o stea. Una strălucitoare care alunecă pe boltă până dispăru într-o explozie la miliarde de kilometrii depărtare.
O stea căzătoare.
Își repetă dorința de trei ori în minte, apoi adormi în speranța că stelele căzătoare nu erau doar superstiții.
***
După o noapte rece, dimineața nu era mai prejos. Îi trezi vântul rece care sufla deasupra lor cu putere. Jasha se ridică brusc în capul oaselor, alarmat. Bâjbâi buimac după pușcă, apoi realiză că șuieratul se auzea din cauza locului în care se aflau și crea spații favorabile vântului și nu era vorba de vreun soi de armă din depărtare. Să lăsă înapoi pe spate, privindu-și camaradul care încerca să își revină din somn. Avea cearcăne dense sub pleoapele ochilor, iar pielea uscată îi fremăta pe buze. Roșcatul își dădu seama că lipsa de apă își făcea acum simțită nevoia și că, dacă vor mai pierde mult timp acolo, nefăcând nimic pentru bunăstarea lor, ar fi pierit în cel mai josnic mod: deshidratați.
În mai puțin de cinci minute ieșiră din tranșee și porniră pe câmpia ușor înverzită.
-Moscova ne așteaptă, veni glasul lui Viktor plin de un entuziasm acru.
Jasha nu zise nimic, doar îi zâmbi cald.
Să îl privească așa, în natura lui, era minunat. Un bărbat plin de entuziasm chiar și pe vremea războiului era necesar. De o personalitate ca a lui Viktor nu te-ai fi putut plictisi niciodată. Jasha gândi că din tot ce se întâmplase în ultimul timp, să fie singur cu Viktor și să plece acasă, spre oraș, era cel mai potrivit moment în care se simțea în largul lui să zâmbească și să râdă la glumele sale. Nu era nimic mai formidabil decât să trăiești în fața războiului nu ca om, ci ca suflet pur în care poți să te manifești așa cum ai fost creat. Stimulii exteriori erau undeva în ceață, iar tot ce conta acum era să-l vadă pe bărbatul de lângă el, cu cel mai frumos zâmbet de pe front, continuându-și existența departe de focul de armă.
Jasha chiar își dorea asta, mai mult decât și-ar fi dorit pentru el însuși. Viktor merita în mod cert o viață la care nici nu s-ar fi gândit până acum. Avusese un trecut mult prea dur cu mult înainte să înceapă războiul și își pierduse părinții înainte să îl vadă cât de frumos crescuse. Poate că era mai bine așa, să nu îl știe pe front în fața nenumăratelor nenorociri. O viață în care trebuia să își pună la încercare contopirea între comportamentul lui aventurier și casă, exact așa își vedea camaradul. Gândul că asta s-ar potrivi cel mai bine pentru Viktor, îl făcu să afișeze un zâmbet larg în fața sa.
-Ce-i cu zâmbetul ăla fermecător? veni întrebarea brunetului, continuându-și traseul fără a-și lua ochii de la Jasha.
Când îl văzu privindu-l așa, cu pupilele dilatate și cu chipul blând, dori să îl strângă în brațe și să își ceară scuze pentru câte îndurase pentru el. Mai ales pentru faptul că fusese orb când în fața lui nu îl avea pe Jaan, un suflet pur și iubitor, ci pe Viktor, un amalgam de iubire neîmpărtășită și splendoare interioară.
-Să spunem că de abia aștept să ajung acasă.
Bătură palma în semn de unire cu propriile dorințe, apoi își continuară drumul spre Moscova povestind, de parcă războiul s-ar fi încheiat în urma lor. Erau optimiști, plini de dorința de a-și vedea orașul impunător și victorios, cu copii care alergau în parcuri și băutori de vodkă la mesele cu jocuri de cărți. Își povestiră ce ar fi făcut prima dată când ar fi intrat pe poarta orașului și ce ar fi făcut mai târziu, în viitorii ani. Poveștile lor se intersectau formidabil și construiau un cadru primitor.
Jasha gândi că prietenia lor nu putea fi spartă de o graniță a armelor și, mai mult de atât, nu putea fi ucisă în nici un mod. Prietenia lor trebuia să fie ceva unic, ceva mai mult decât iubire de camarazi. Cel puțin, asta simțise atunci când îl apucă tare de antebraț și îl prinse în brațele sale într-un moment de pauză al călătoriei lor.
Viktor îi înconjură umerii cu ambele mâini și își înfundă nările cu mirosul părului său. Îi atinse gâtul cu buzele și simți într-o fracțiune de secundă cum pielea îi vibră sub acea atingere. Se îmbrățișară lung, simțindu-și reciproc bătăile inimii.
Dar Moscova nu era așa cum își imaginaseră. Nu era nimic verde și nici un copil care să cutreiere străzile orașului. Băutorii de vodkă zăceau fie în fața clădirilor ,căzuți la pământ, fie pe sub ruine, coplesiți de durerea zidurilor până la ultima răsuflare.
Rusia era moartă. Era terminată. La fel și visurile lor.
Atunci se simțiră mai singuri ca niciodată. Erau, într-adevăr, departe de ceea ce doreau să găsească acolo. Clădirile dărâmate și mirosul înecăcios de fum contribuiau la un cadru pustiu și uitat de lume.
Nu cred că m-am simțit mai inutil ca atunci. A fost îngrozitor să îți văd dorințele din ochi cum pier odată cu vederea orașului căzut și înecat în fum.