10 Fabruarie 1941
Nu știu când mi-am simțit picioarele mai moi. Atunci când ți-am atins buzele cu ale mele, de data asta, așa cum mi-aș fi dorit, nu imaginat. Sau atunci când m-ai lăsat acolo singur, tocmai când aveam nevoie de tine. Nu știu, dar știu sigur că pe tine te vreau, Jasha. Acum și după război. Acum și pentru totdeauna. – Viktor
În ultima săptămână, totul se schimbase. Focurile de armă parcă dispăruseră, vremea era minunată, proviziile din plin, iar cabana de pe deal o ducea extraordinar de bine, chiar dacă, cu două zile în urmă, mai exista un nou membru printre ei.
Vaslav era un soldat rus la vreo treizeci și opt de ani, care își pierduse piciorul într-un schimb de focuri. Avea trăsături foarte dure și o mustață proeminentă. Părul deschis la culoarea îi dădea o alură blândă, dar zâmbetul îndurerat se afișa în contrast cu acesta.
Viktor îl văzuse într-o dimineață când patrula. Îi căzuse în genunchi și îi implorase ajutorul. Chiar dacă nu ar fi făcut-o, oricum l-ar fi luat din iadul acela și l-ar fi hrănit cum trebuie. Era unul de-al lor.
În acea dimineață de zece februarie, Vaslav stătea întins pe pat, privind cu ochi otrăvitori neamțul de la masă care se hrănea cu poftă dintr-un pește afumat. Tocmai atunci, Jasha intră în cameră cu pușca în brațe, curățând-o cu o cârpă ușor murdară. Privirea lui Vaslav îl chemă lângă el, o privire ce îl făcu pe rus curios și nerăbdător. Vaslav părea că ar fi trecut prin mai multe războaie, avea o personalitate extrem de puternică și fermă, știind cum să controleze situațiile. Era un om minunat, de aceea se integră rapid în grupul celor trei.
Se trânti lângă el, pe pat, sprijinindu-și spatele pe una din perne.
Vaslav se apropie de urechea lui și șopti cu o voce groasă și ușor răgușită de la prea mult tutun:
-Soldat, nu ți-ai ales bine dragostea.
Jasha se încruntă, scoțând un sunet din gât ce suna mai mult cu o explicație. Deveni curios de ce avea să zică, așa că se așeză mai comod.
Vaslav continuă, privind spre Jaan:
-Cel de acolo ți-e inamic, nu iubit. Cel de acolo, cu prima ocazie, o să fugă acasă și o să te împuște direct aici.
Atunci îi atinse inima, apăsând în cămașa ce o purta.
-Cine crezi că mi-a distrus piciorul? Un neamț sătul de război ce-a vrut să ne pună capăt. Nu erau mulți, Jasha, s-au băgat în corturile noastre și au tras unde au nimerit. Și știi ce-i surprinzător de dureros? Că același neamț care mi-a împușcat piciorul e același neamț cu care am fumat țigări de contrabandă la graniță. El avea alcool, eu tutun, am făcut schimb de povești și de suferință. Dacă eram eu în locul lui, nici nu m-aș fi gândit să încarc arma în fața mea, dar să mai și trag?
Roșcatul nu-l putu băga în seamă prea mult. Îl opri cu un gest al mâinii, făcându-l să tacă.
-El nu e așa. Te asigur, nu e așa.
Vaslav lăsă baltă discuția, știa că nu va duce nicăieri și că Jasha era deja mult prea vrăjit.
Se ridică și plecă spre iubitul său, atingându-i bărbia cu degetele sale puternice. Îi sărută nasul, apoi mâncară împreună: o masă tăcută.
~~
Strânse păturile și le scutură peste cea mai apropiată fereastră, apoi aranjă celelalte lucruri care mai erau prin cameră. Se simțea minunat să parcurgă fiecare centimetru din camera și să aranjeze lucrurile după bunul lui plac. Își lăsa amprenta acolo, așa cum își dorea să o facă peste tot, mai ales în preajma lui Jasha. Voia să îi rămână adânc printat în inimă și în suflet.
Aranjă patul lui Viktor, pe care îl termină rapid, apoi îl făcu și pe cel în care dormeau ei doi. De data aceasta, cu o mai mare grijă și atenție. Trebuia să fie perfect pentru el, pentru amândoi.
Când ajunse la capătul patului și aranjă cele două perne, Jaan se opri și se întinse după obiectul lucios de la capătul patului. Se uită atent, dar până nu trase de el, nu știa ce se află acolo.
Scoase cu stupoare tabloul, privindu-și imaginea iubitului în el. Mai trecuse o dată prin acest șoc, dar de data asta fu ceva mai puternic. Realiză că Jasha, tot timpul acesta, purtase tabloul pictat de Kirill după el. Chiar și atunci când fusese doborât de vânt, nemâncat și slăbit, el purta cu el tabloul făcut de Kirill.
Neamțul simți o furie imensă în suflet, o furie ce reuși să îl controleze și să acționeze nebunește. Deveni un criminal al acelui tablou și dori să îl distrugă cu orice preț. Gândea că, atât timp cât nimic din ceea ce fusese Kirill nu va mai exista pentru Jasha, ei doi ar fi trăit fericiți și fără prejudecățile trecutului.
Apucă un cuțit ce îl lăsase pe mobilă mai înainte pentru a tăia niște materiale folosite drept cârpe și străpunse pânza de calitate. Tăie tot în calea lui, sfâșie fiecare bucată fără milă și rupse și rama strălucitoare într-un final. Privirea lui era însetată de omorărea ultimei amintiri cu Kirill pe care o mai avea iubitul său. Se simțea minunat să știe că acum nu îi mai putea aduce aminte nimic de el. Se simțea împuternicit, mândru și iubit.
-Ce dracu ai făcut? se auzi un urlet atât de aspru din pragul ușii, încât Jaan înlemni cu cuțitul în mână. Nu se întoarse spre cel ce strigă, nu îl privi, dar nu trecu prea mult timp și se simți izbit de perete cu putere. Capul îi amorți și privirea se încețoșă, dar reuși să îi vadă chipul lui Jasha mânat de o furie arzătoare, ca a unui animal înfometat și foarte agresiv.
-Ce dracu ai făcut cu tabloul, Jaan? Ce ai făcut cu singura mea legătură cu iubitul meu Kirill?
Roșcaul ridică palma spre el, dar nu-l lovi, însă îl ținea strâns de gât și îl împingea tot mai mult în perete, de parca s-ar fi așteptat să treacă prin acesta și să rămână pentru totdeauna acolo. Urla în continuare la el, iar Jaan începu să plângă.
-Nu-mi pare rău că am făcut asta, șopti neamțul printre suspine. Nu-mi pare rău deloc. Măcar acum te pot avea doar pentru mine.
-Ai înnebunit! strigă iarăși și iarăși, prinzându-i gulerul bluzei și trântindu-l cu forță în pat. Îl lovi tare peste față, apoi se îndepărtă de Jaan și privi bucățile distruse de pânză de pe jos.
Deveni imediat rece și prins într-o cușcă a urii. Îl ura pentru că făcuse asta, pentru că nu se gândise nici măcar o clipă la el și pentru că fusese egoist cu această relație. Înnebuni când realiză că ultima fărâmă din Kirill al lui nu mai exista acum. Se terminase totul.
Se întoarse cu o privire ucigătoare spre bărbatul trântit în pat, care inundase perna cu o grămadă de lacrimi. Nu-l mai putea vedea acum pe Jaan ca pe cineva drag. Tot ce simțea în acel moment era mai mult decât ură, era ceva diavolesc, combinat cu dorința de a-l alunga cât mai departe de sufletul lui.
Era inevitabil ca cineva să nu îi audă, și mai inavitabil era să nu intre în camera în care cei doi se priveau ucigător. Viktor dădu buzna și se grăbi să îl prindă pe Jasha de braț înainte să îl lovească pe neamț pentru a doua oară.
-Moi brat, ce naiba se întâmplă?
Nu știu cum, dar Jasha se calmă imediat ce acesta intră în cameră. De parcă aștepta să facă cineva pe măsura lui acest fapt.
Brunetul era uimit de ceea ce apucase să vadă, iar mai apoi, imaginea lui Jaan era îngrozitoare. Soldatul își strânsese la piept picioarele și tot repeta ceva în germană, plângând cum nu mai văzuse niciun om până acum că poate să o facă. Dori să se așeze lângă el și să îl liniștească, dar tocmai atunci observă bucăți din tabloul cu Jasha pe jos, aruncate prin jurul patului. Nu era moral să îi dea dreptate celui ce greșise, așa că stătu locului, departe de amândoi și ceru câteva explicații. Acestea nu apărură.
Jasha ieși din cameră și deschise ușa într-o grabă. Își aprinse o țigară și trase din ea de parcă nu dorea să o mai împartă cu nimeni.
Rămase puțin ațintit cu privirea spre cer și se gândi la el, la ce ar fi putut gândi el în acel moment despre cele întâmplate. Își ceru scuze că rupse legătura cu cel din cer și îi promise că pentru asta, lucrurile nu vor sta cum va fi mai bine, ci cum va trebui să fie.
Auzi pași înceți în spatele lui, de undeva de după lemnele de lângă cabana. Acolo îl văzu pe Vaslav ce încerca să se așeze pe o bucată de lemn care era tăiată prea jos și ar fi putut cădea dacă nu acorda atenție. Jasha se duse și îl ajută, apoi, la însemnul celuilalt soldat, îi dădu țigara.
Roșcatul se așeză lângă el, privindu-l cu compasiune.
-Situația nu e așa rea, Jasha. Știi ce e de făcut, știu că știi, îți trebuie doar curaj. Egoismul și posesivitatea lui au ajuns într-un punct în care nu mai e nimic de făcut decât un singur lucru.
Bărbatul mării ochii la acele vorbe. Părea că Vaslav cunoaște mai multe informații decât se aștepta sa știe, dar le dădu importanță și încercă să raporteze acele cuvinte asupra lui, asupra ceea ce pățise.
-Nu voi face asta, dar nu va mai fi la fel. Nu mai poate fi la fel, continua Jasha cu o agonie în suflet.
Știa asta. Cu toții știau asta.
Atât de mult egoism te-a împins atât de departe. Îmi pare rău pentru ceea ce ar fi putut să fie. Sau poate nu ar fi putut să existe nimic aici. Nu știu ce simt, dar cel mai bine e să te țin departe de mine pentru o perioadă. Nu te pot ierta, Jaan. Mi-ai distrus ultima bucată din viața lui pe pământ.