Capitolul 5- Părinte vs Copil
Sunetul liniștii domnește de ceva vreme în camera Juliannei. Camera fetei parcă ar fi pustie, și ar fi putut fi dacă blondina nu s-ar fi aflat în patul ei tolănită de parcă ar fi răstignită pe cruce.
Gândurile nu-i dau pace, tot ceea ce a putut face azi a fost să stea în pat și nimic altceva. A trecut practic prima săptămână de școală a ei aici, au fost trei zile dar cine le mai numără? Julianna clar nu o face. Subiectul "școală" și tot ce ține de ea, nu a mai apărut de mult timp prin gândurile fetei. Se simte..goală. Secată de puteri, de viață. Tot ceea ce se petrece acum în jurul ei nu o mai interesează.
Nu-i pasă că acum este amiază, iar ea este încă în pijamale, nu-i pasă că stomacul imploră după mâncare, nu-i pasă de faptul că tatăl ei nu a mai dat niciun semn de viață de când a apărut în urmă cu o lună, la spitalul în care a fost ea internată, doar pentru a stabili data externării și tot ce trebuie pentru mutarea ei aici. E scârbită de tot ceea ce înseamnă viață. Urăște chiar și faptul că inima ei încă mai bate, dar asta nu o împinge la lucruri nebunești. Încă are capul pe umeri, încă își dă seama că dacă pățește ceva, bunica ei va fi distrusă.
Julianna se gândește la faptul că suferă de depresie, dar apoi apare conștiința ei ignorantă spunându-și sieși: "cui pasă?". Într-adevăr, nu o interesa nici cât negru sub unghie că de fapt ea intră într-o depresie. Alte persoane ar fi început să-și taie venele sau chiar să se fi sinucis deja, dar nu și ea. Ea face parte din acea categorie de persoane care rămân cu fizicul intact și cu sufletul rănit. Consideră că Dumnezeu trebuie să decidă când i-a sunat ceasul. Deși nu a fost niciodată o persoană super-credincioasă, Julianna știe că Dumnezeu există acolo undeva într-un loc bine ascuns în care o veghează alături de mama ei.
Blondina se săturase să nege că mama ei nu mai trăiește. Sufletul ei era prea obosit să mai facă și asta.
Chiar când fata era pe cale să adoarmă, soneria telefonului său se face auzită în întreaga încăpere fiind singurul sunet ce acompaniază liniștea. Julianna nici că se clinti de la locul ei. Deși aude foarte bine că telefonul încă mai sună ea nu se încumetă să își întindă mâna până la noptieră. În cele din urmă telefonul încetează să mai sune făcând-o pe fată să ofteze mulțumită, dar nu trec două secunde că telefonul iar începu să sune, întinzându-i nervii periculos de mult blondinei.
După un oftat nervos și ușor frustrat scos de către fată, aceasta înșfacă telefonul de pe parea dreaptă a patului și glisează ecranul răspunzând fără ca măcar să privească numele apelatului.
-Alo? fu lucrul pe care-l scosese pe gură.
-Julianne. vocea de pe partea cealaltă a telefonului este chiar a tatălui ei, astfel fata mărindu-și ochii considerabil după care înghițind în sec.
-Da. răspunde ea ferm încercând să-și ascundă uimirea.
-Bună, draga mea. Nu am mai vorbit de mult și acum mi-am făcut timp să te pot suna. glasul bărbatului și vorbele acestuia o face pe Julianna să pufnească în mintea ei deși putea să o facă și în realitate.
"Oh, dar vai, tată! Mă bucur atât de mult că ți-ai eliberat două minute din viața ta ca să mă suni. Mai bine nu sunai!" gândește Julianna.
E oarecum revoltată în acest moment, dar trage mult aer în piept, apoi îl scoate afară, acum putând să se stăpânească mai bine din a nu țipa de nervi și frustrare. Ben Walls a fost, este și va fi singurul lucru care o va face pe Julianna să-și piardă mințile și cumpătul, într-o zi.
-Despre ce să vorbim, Ben? întreabă ea dintr-un oftat în timp ce se ridică în fund, în mijlocul patului, băgându-și mâna prin păr, aranjându-l.
-Ben? De când îmi spui pe numele mic? întrebările au fost scoase pe un ton șocat din gura lui Ben, dar asta nu a făcut-o pe blondină să-i pese absolut deloc.
-De când doresc. răceala s-ar fi putut citi din glasul fetei, iar Ben a făcut-o imediat dându-și seama că fiica lui nu era bine deloc, iar asta era vina lui.
-Oh..Julianna, nu te-am sunat ca să ne certăm. Te-am sunat ca să văd cum mai ești. tonul pe care Ben l-a folosit a făcut-o pe blondină să-și strângă pumnul stâng în cearceaful de le pat.
-Sunt bine, altceva mai vrei să știi despre mine sau pot închide? Deja m-am plictisit de conversația asta și amândoi știm că nu avem ce să mai vorbim.
Ben primește fiecare cuvânt rostit de fată, ca pe un glonț în diferite părți ale corpului său. Nu-i venea să creadă că a ajuns să poarte astfel de discuții cu fiica lui, dar pe de altă parte este mai bine să aibă și o astfel de conversație decât să nu mai vorbească deloc așa cum s-a întâmplat în astea patru luni de când accidentul a avut loc.
Ben se gândește că a dezamăgit-o de prea multe ori pe fiica sa, își dă seama că se simte singură și îngrozitor de rău din cauza a ceea ce s-a întâmplat, dar asta nu-i dă motive să se poarte așa cu el, sau poate are? Julianna nu i-a povestit exact ce s-a întâmplat înainte de accident atunci când era în mașină cu mama ei. Nu îi povestise că ea și Daiana vorbeau despre el și despre faptul că fosta lui soție mărturisise că încă îl mai iubește chiar înainte ca impactul să aibă loc.
-Știu că ești..supărată, scumpo, dar vreau doar să avem o conversație normală ca de la tată la fiică. spune bărbatul cu o ușoară reținere în glas.
Nervii Juliannei începeau să atingă cotele maxime. Era nervoasă și revoltată de cuvintele tatălui ei. O enervează tupeul lui, o făcea să-și iasă din minți și să-și spargă "masca" de ignorantă pe care și-o făcuse. Adevărul este că doar Ben o putea face pe Julianne să fie aceeași ca înainte de accident. Divorțul dintre părinții ei o făcuse să se simtă incompletă, dar moartea Daianei i-a pus capac fetei blonde, iar Ben nu înțelegea asta.
-Supărată? Nu sunt supărată. Sunt furioasă! strigă aceasta în telefon. La ce te așteptai "tată"? accentuează ea ultimul cuvânt făcându-l pe bărbat să se simtă și mai prost. Te așteptai ca eu încă să te respect și să te consider parte din viața mea? Te urăsc! țipă Julianne lăsând lacrimile să o năpădească, ultimele cuvinte fiind cele ce au redeschis rana din inima fetei.
Ben a rămas fără grai. Știa că o să se ajungă și la asta, dar nu credea că atât de devreme, nu credea că fata va începe să simtă asta înainte să cunoască tot adevărul.
-Măcar uită că exist. șoptitul slab al fetei îl face pe Ben să se trezească la realitate.
Blondina care deja nu mai putea ține în frâu valul de lacrimi care dorea să o domine, nu mai rezistă și îi închide în nas tatălui său lăsând telefonul să-i cadă din mână trântindu-și capul înapoi pe perna moale. Șiroaie de lacrimi îi împânzesc fața în acest moment, dar nu îi păsa. Acum vrea să se descarce de toate. Acum avea primul act de slăbiciune din ultimele patru luni, acum avea dreptul să plângă.
Fata își strânge picioarele la piept repetându-și în minte că totul va fi bine, dar adevărul este că..nimic nu va mai fi bine.
-Julianne! atât reuși să zică Ben, înainte ca fiica lui să închidă apelul lăsându-l pustiit și cu privirea în gol, așezat la biroul de unde conduce marele său imperiu.
Lacrimile își fac loc și pe fața lui, lăsând bărbatul care conduce un imperiu cu o mână de fier, să rămână cu garda jos. Fiica lui tocmai ce îl renegase, nu îi era de ajunsă durerea pe care o simțea din cauza morții Daianei, acum și asta. Se simțea de-a dreptul mizerabil.
"Oare cum va reacționa când va afla întregul adevăr?" își pusese Ben această întrebare de cel puțin o mie de ori și înainte, dar acum știa exact ce trebuia să facă.
"Julianne nu trebuie să afle niciodată despre adevărata mea poveste alături de Daiana. Niciodată..."
***
Ore bune au trecut de când Julianne s-a oprit din plâns. Acum este seară, soarele a apus deja nefiind privit de frumoasa blondină deoarece era prea ocupată să își retrăiască amintirile cu mama ei. Deși acest lucru era de fapt un mod în care se autodistrugea, în același timp era un mod în care se calma. Întotdeauna Daiana a fost cea care o calma pe Julianne când vinovatul era Ben. Femeia își dădea seama imediat despre ce era vorba deoarece Julianne pe atunci nu își pierdea cumpătul din multe motive, cum nici acum nu o face.
În acest moment, Julianne stă pe treptele casei bunicilor săi fumând o țigare care are scopul de a calma, dar de data aceasta nu mai funcționa, nu mai aveau niciun efect asupra corpului ei mult prea stresat și încordat.
Fata analizează ceea ce o înconjoară fără ca măcar să realizeze că felinarele de pe marginea străzii se aprinsese deja de câteva minute. Dorothea își privea nepoata pe fereastră, cum se pierde în fumul țigării. O înțelegea, știa că suferă, știa că Julianne nu este dependentă de țigări încât să pățească ceva de la ele în aceste momente. Durerea din inima femeii în vârstă era de nedescris. Să-și privească nepoata pierzându-se pe drum nu este un tablou prea frumos, dar știa că nimic nu o putea readuce înapoi pe Vechea Julianne, decât ea însăși.
"Totul pare ca fiind tras dintr-o țigare, adică doar un fum."
******
Salut prieteni! Ce spuneți de acest capitol, ceva cam prea trist, știu, dar veți vedea că din toată această tristețe, v-a ieși și ceva bun până la urmă. Până atunci vă aștept părerile într-un scurt comentariu (sau lung).
Ce credeți că i se ascunde Juliannei? Ce secrete are Ben față de ea?
Roxx☺