„Iar dacă te pierzi pe tine însuți, eu te voi găsi..."
* * *
—Vreți să dați buzna de nicăieri și să salvați puștoaica?
Hunter își strânsese brațele la piept, privind neîncrezător spre Christine. Ochii lui căprui fulgeraseră iscoditori spre ea încă de când o văzuseră prima dată. Gale observă imediat cum Hades e cel care-i întoarce acele uitături urâte. Hunter nu era deloc ca Blaise. Desigur, poate că răutatea excesivă de care sufereau amândoi era ceva specific genelor lor, dar Hunter era mai diplomatic și mai deschis la opinii decât era Blaise.
—Exact ăsta e planul, îi replică Hades din cealaltă parte a camerei, unde rămăsese rezemat de perete, între cele două geamuri, ca să nu-i scape din ochi pe licantropii de afară.
Hunter rânji, ca și cum îi plăcea faptul că Hades îl provoca. Se ridică în cele din urmă de pe scaun, sângele uscându-i-se deja pe haine. Când se opri în fața lui Christine, Gale fu uimit să o vadă pe tânăra femeie rămânând stoică și hotărâtă, ochii ei negrii sfidându-l fără teamă. Oh, probabil că de acolo era Hades atât de înțepat. Totuși, deși părea că Christine se descurcă cu situația, Hades se uită imediat spre Ron, care făcuse un pas amenințător spre Hunter. Liderul licantropilor îl văzu și colțul buzelor lui zvâcni.
—Nu-ți face griji, nu am în plan să o rănesc, îl informă el. Am, însă, câteva întrebări.
Christine se încruntă, iar când mâna lui o apucă de încheietură, încercă să facă un pas în spate, dar nu reuși. Strânsoarea lui Hunter era suficient de puternică ca să nu o rănească, dar să nu-i ofere nici posibilitatea de a riposta.
—Ia-ți mâinile, ordonă Ron calm, cu vocea joasă, periculoasă.
Hunter duse antebrațul ei la buze, pielea fină a lui Chrstine fiind gâdilată de respirația lui regulată. Ochii lui căprui străluciră, ca și cum ar fi spus "Te-am prins" după ce trase aer în piept. Christine nu știu ce voia de la ea. Antebrațul ei rămase acolo și tânăra simți când buzele lui se lungiră într-un zâmbet. Apoi îi dădu ușor drumul.
—Ce-ar fi să-mi explici de ce miroși a același licantrop ca Seth?
Inima lui Christine păru să uite să mai bată. Hunter privi peste umăr, spre Seth, care-l privea la rândul său uluit. Desigur că Hunter știa de el. Blaise îi adusese la cunoștință că fusese mușcat în urma atacului licantropilor din seara de Halloween. Dar de ce mirosea Christine la fel ca acel licantrop? Și cât de puternic era Hunter, odată ce simțise asta? Expresia lui Christine spunea că el nu mințea. Devenise palidă, iar capul ei se întoarse fulgerător spre Ron. Bărbatul o privea ușor încruntat, ca și cum nu înțelegea vorbele lui Hunter. În spatele lor, Hades părea uluit, brațele căzându-i pe lângă corp.
—Ai câteva explicații de dat, Christine.
—Cu siguranță nu ți le voi da ție, îi replică ea.
Era la fel de stăpână pe propria voce cum fusese de la bun început. Gale observă că tremura atunci când își dădu părul lung după urechie, iar Hunter păru enervat de vorbele ei. Christine îi aruncă o privire iscoditoare. Din vina lui, Elias ajunsese în stare gravă la spital. Din vina lui, Flavius fusese nevoit să plece, să devină un trădător. Din vina lui, cei doi își pierduseră familiile. Totul pentru că Hunter urma acele reguli barbare lăsate în urmă de către Patrick.
—Flavius m-a ajutat, recunoscu Christine, privirea ei acuzatoare rămânând intersectată cu cea a lui Hunter. Sigur îți aduci aminte de el, nu? Și de micuțul Elias? Eu am fost cea care l-a salvat, după atacul licantropilor conduși de tine, Hunter.
Maxilarul lui Hunter se încordă. Ochii lui căprui pierduseră orice urmă de amuzament. O privea pe Christine ca și cum i-ar fi făcut plăcere să o ciopârțească ca pe o păpusă de paie care ajunge în labele unui câine, de aceea, în următoarea clipă, Hades era lângă ei, trăgând-o pe Christine de încheietură și împingând-o în spatele său, ca să protejeze cu propriul său trup.
—Ușor, Hunter, zise el, iar Gale nu știu de care dintre ei trebuia să se teamă mai tare sau cine ar fi câștigat dacă se isca vreo luptă.
—Tocmai ce a recunoscut că a ajutat unul din trădătorii lui Sabbah. Ești sigur că te întorci contra cui trebuie, Hades?
Hades îl privi atât de urât încât ar fi putut să-l omoare doar așa, fără ca măcar să-l atingă. În spatele lui, Christine trase aer în piept.
—Flavius m-a recunoscut în seara în care Sabbah i-a trimis haita după mine, povesti ea. A dorit să mă ajute, cum și eu l-am ajutat pe Elias.
—Flavius e un trădător! se răsti Hunter, iar în clipa următoare Christine îl ocolea pe Hades și se repezea spre el, prizându-l cu ambele mâini de tricou.
—Ce e greșit în a iubi? îl întrebă ea, iar Hunter păru uluit de faptul că îndrăznise să-l atingă. Ce este greșit în a încerca să-i salvezi pe cei la care ți, Hunter? Tu nu ai face la fel pentru Blaise?
Hunter păru pentru prima dată nesigur. Ochii lui căprui priveau spre ai lui Christine și, după o clipă, Christine își trase mâinile, îndepărtându-se. Hunter părea în continuare zguduit cuvintele ei, ca și cum ele reușiseră să lovească exact acolo unde își dorise tânăra să o facă. Ea se întoarse într-o parte, făcând un pas înainte, iar când privirea i se ridică din pământ aceasta se intersectă cu cea a lui Ron. Christine știa ce era sentimentul acela de pe chipul lui. Se simțea trădat. Faptul că ea îi ascunsese ceva atât de important și atât de periculos. Acum înțelegea de unde știuse ea când să deschidă portalul din Syracuse, acum înțelegea de unde știuse ea că Hades avea să fie acolo, că Hades era în mâinile lui Sabbah și că Sabbah era trădătoarea. Dar Ron continua să se simtă groaznic, pentru că ea nu avusese încredere în el, ci în acel Flavius.
—I-am promis că nu voi spune nimănui. Dacă Sabbah afla, l-ar fi omorât și pe el, dar și pe Elias.
Ron nu părea prea încrezător. Ochii lui o priveau și o acuzau, iar Christine își dădu seama că se afla pe muchie de cuțit. Se întoarse spre Hades și își drese glasul.
—El mi-a spus de sigiliul tău, Hades. Mi-a spus că va trebui să găsim o cale de a-l distruge, de aceea...
—De aceea nu ai făcut nimic atunci când am plecat în Syracuse, deși știai că o voi face?
Christine tresări. Dintre toate persoanele care se răstiseră la ea până atunci, doar Hades păru să fie capabil să-i zdruncine toată siguranța.
—Știam că Joy te va putea opri! îi replică Christine, luptându-se să-și păstreze calmul.
—Nu știi ce a trebuit să facă ca să mă oprească! Și până la urmă, cum ai putut fi atât de sigură că ea va reuși?
—Nu am fost. Am sperat că totul va ieși așa cum am prezis. Judecă-mă pentru că am încercat să fac lucrurile în felul meu, ca să vă protejez, Hades.
Christine își dădu iar părul după urechie și Gale crezu că va izbugni în plâns. Desigur, riscase mult cu planurile ei, dar îl salvase pe Hades, o salvase pe Joy și cine știe câte alte persoane prin simplul fapt că ajutase la dispariția sigiliului de pe gâtul lui Hades. Nu era corect că toată lumea o ataca, iar Gale ar fi spus asta dacă Seth nu l-ar fi apucat de cot și nu ar fi dat dezaprobator din cap. Gale înțelese de ce făcuse asta. Hunter arăta grozav de mânios. Chipul i se întunecase și ochii săi continuau să o privească cu ură pe Christine Syracuse. Spre uimirea lui Gale, după ce trase cu putere aer în piept, Christine își ridică hotărâtă fruntea, uitându-se spre fiecare bărbat în parte, privirea ei poposind, însă, puțin mai mult pe Ron.
—Atunci, dacă nu vă plac metodele mele, puteți începe să vă găsiți un alt plan. Mă găsiți în sala de muzică, dacă aveți nevoie, deși mă îndoiesc. Kit, ai grijă să nu-și dea în cap unul altuia. Mă refer la tine, Hades.
—Christine, așteaptă! strigă Kit după ea, dar Christine deja se îndrepta spre ușă.
Poate, dacă ar fi trântit-o după ea, Hades nu s-ar fi simțit așa cum o făcea în acea clipă, după ce Christine ieșise ușor, în tocmai cum o făcuse mereu. Își păstra calmul în cele mai alerte situații, iar acum nu fusese o excepție. Placase fără să încerce să le explice, fără să le spună ce-i mărturisise Flavius, și asta pentru că niciunul dintre ei nu se arătase dornic să afle, ci să-i judece alegerile. Hades îl știa pe Flavius, fusese pus în grija lui pe când se aflase sub conducerea lui Sabbah, dar habar nu avea cine era Elias și de ce Hunter îi vâna pe amândoi.
—Grozav, bombăni Blaise dintr-o parte, revenit la forma sa de om. Cine merge să o împace pe șefa de echipă? Fără supărare, dar ea pare cea mai normală dintre noi toți. Am în plan să mă întoc viu acasă, știți?
Gale zâmbi. Poate că era bună și răutatea lui Blaise la ceva. Tânărul privea încruntat spre Hunter și Gale crezu că o să sară unul la gâtul celuilalt dacă nu le oprește cineva lupta aceea crâncenă purtată din priviri.
—Credeam că ai renunțat la Elias, spuse Blaise.
—Nu renunț până nu știu că e mort.
—Tata a fost un barbar, Hunter! Legile nu mai sunt cele de pe timpul lui! Dacă Flavius a fost de acord să-l crească, atunci lasă-l să o facă.
—Ce știi tu despre tata? fu tot ce răspunse Hunter.
Blaise îngheță. Pentru prima dată de când îl cunoscuse Gale, culoarea i se scurse complet din obraji. Skye fu imediat lângă el, luându-l ușor de mână și punându-se în fața lui, ca el să nu-și mai focuseze atenția asupra lui Hunter ci asupra ei. Îi spuse ceva, privindu-l blând, iar degetele ei îi masau ușor palma, ca și cum Blaise tocmai avusese un atac de panică. Sau Skye tocmai oprise începerea unuia?
—Ai grijă ce spui, Hunter, zise ea fără să se întoarcă, iar glasul îi sunase atât de rece încât îl reduse pe Hunter la tăcere.
Bărbatul păru să regrete ceea ce spusese și-și feri privirea. Blaise își reveni în cele din urmă și Skye se ridică pe vârfuri ca să-i lase un sărut pe buze. Blaise dădu din cap ușor când ea îi mai șopti ceva, ca mai apoi să se întoarcă spre cei trei problematici care așteptau în spatele ei, reușind să-l facă și pe Hades să tacă când spuse:
—Cât timp noi ne certăm, Joy e în mâinile lui Sabbah și oricând pot fi deschise Porțile. Ciondăniți-vă în altă zi, acum avem treabă.
Hades își lăsă o clipă privirea în pământ, simțind junghiul din piept și mai puternic acum. Se răstise inconștient la Christine după ce-și adusese aminte că Joy se rănise pe ea ca să-l salveze pe el, dar era conștient de faptul că Christine avea dreptate. Poate doar Joy ar fi putut fi capabilă de o astfel de nebunie ca să-l salveze. Christine riscase, dar toată lumea trebuia să-și asume riscuri. Greșiseră când o încolțiseră toți trei, în loc să o asculte, și păru că și Ron își dădu seama de asta atunci când se întoarse pe călcâie și se îndreptă și el spre ușă. Totuși, Hades știa că ce simțea el era altceva. Expresia pierdută de pe chipul lui când Hunter o dăduse în vileag nu fusese de supărare. Fusese mai puternică și mai dureroasă de atât. Hades înțelegea cât de conplicată le era relația, dar cel mai mult o compătimea pe Christine. Da, poate Ron o pierduse pe Loana, dar Christine trăise toată viața ca a doua opțiune. Mereu fusese planul de rezervă, iar Hades știa că o rănea asta.
—Când și unde atacăm? se interesă Hunter, iar Scout își dădu ochii peste cap.
—Serje lucrează cu Sabbah și nu e prost. Planul care se va axa cel mai mult pe forță fizică nu va avea șanse de reușită, zise ea, plimbându-se de colo-colo prin sală, cu brațele la piept.
—Oh, să nu-mi spui că tu ești Scout Ozera. Ești pregătită să lupți împotriva propiului tău frate?
Scout îi aruncă o privire feroce. Ea era capabilă să-i țină piept și lui Hades, așa că Hunter părea o joacă de copii. Totuși, Kit aplană rapid ceea ce se putea transforma imediat într-o altă serie de replici acide.
—Haideți să recapitulăm ceea ce știm, în regulă? Sabbah o are pe Joy, deci automat toate elementele.
—Nu pe toate, îl întrerupse Hades.
Își duse mâna la buzunarul pantalonilor și scoase de acolo un chatrix cu piatră albă, ca cel pe care îl avea Raphael. Ochii lui Kit se lărgiră la vederea lui, dar privirea tristă pe care Hades i-o aruncă îl opri din a mai pune întrebări. Pentru o clipă păru că Kit îi împărtășește durerea, apoi tânărul își umezi buzele și zise:
—Tot ce vrea Sabbah e să deschidă Porțile, de aceea va trebui să mergem la Sanctuarul Celestial.
Hades își netezi părul care-i căzuse peste frunte. Sabbah nu avea toate elementele, dar îl avea pe Raphael. Desigur, putea deschide Porțile și fără chatrix-ul lui Carlos, dar Hades își aduse aminte că femeia mai voia și altceva înafară de eliberarea demonilor. Din cauza acelui motiv fusese prins cu garda jos atunci când încercase să ducă de nas.
—Vrea să o elibereze pe Loana din pentagramă, zise Hades, iar în clipa următoare sr grăbea spre ușă. Mă duc după Christine. Trebuie să ajungem cât mai repede în Hagen, Kit. Sabbah va fi acolo cu siguranță.
* * *
Când Christine ajunsese în sala de muzică, presiunea care i se formase în piept o împiedică să se calmeze prin intermediul muzicii. Se plimbă fără țintă o vreme, grăbindu-se de fiecare dată să privească pe geam, de teamă ca nu cumva să se arate Flavius tocmai atunci. Ar fi fost groaznic ca Hunter să-l vadă. Christine nu putea uita groaza pe care o simțise când văzuse licantropul fără viață care fusese aruncat prin geam. Crezuse că acela fusese Flavius și teama îi înmuiase genunchii, dar se dovedise că se înșelase, iar acel lupt fusese mai mic și cu blana mai deschisă la culoare decât cea a lui Falvius. Reușise să răsufle ușurată după aceea, ca acum să se sufoce, incapabilă să-și regleze respirația. Când ușa sălii se deschise, Christine știu că lucrurile se puteau înrăutăți.
Ron intră înăuntru în tăcere. Christine își îmbrățișă singură torsul, umezindu-și buzele și încercând să-și găsească curajul ca să-i vorbească.
—I-am promis că nu voi spune nimănui, începu ea.
—Cum l-ai cunoscut?
Ochii lui Ron o priveau fix și Christine se simți datoare să-i întoarcă privirea și să-și asume orice acțiune și hotărâre luată până atunci, chiar dacă știa că el nu urma să vadă lucrurile cum le văzuse ea.
—A venit cu nepotul lui, Elias, la spital. Acum câteva luni. Copilul era în stare gravă. Mi-am folosit puterile de vindecare ca să-l salvez. Când a fost trimis după mine, în seara de Ajun, m-a recunoscut și m-a lăsat să fug.
—De atunci vă vedeți?
—Da, recunoscu Christine. Mi-a spus de Hades și de sigiliu. Ne-a ajutat, Ron.
—Lucrează pentru Sabbah, îi replică Ron.
—Pentru că Hunter e pe urmele lui de când s-a născut Elias! Faptul că sora lui s-a îndrăgostit de un om și a dat naștere unui copil nu înseamnă că Hunter are dreptul să-i vâneze și să-i omoare.
—Licantropii au regulile lor, Christine. Nici tu nu dreptul să intervi în treburile lor.
—Flavius este vânat pentru că îl iubește pe Elias. Eu am fost vânată de Loana pentru că l-am iubit pe Hades!
Ron tresări. Lui Christine nu-i păsa că-i aducea aminte de cât de multe greșeli a făcut femeia pe care a iubit-o cel mai mult. Era dispus să ierte fiecate păcat de-al Loanei dacă ea ar mai fi fost în viață, dar greșelile ei și alegerile ei pripite nu putea fi trecute cu vederea. Christine se săturase să fie țapul ispășitor. Se săturase de acea relație toxică, care nu avea să ducă niciodată undeva. Se aflau într-un punct mort, iar ea era hotărâtă să se miște de acolo și să treacă mai departe, chiar dacă Ron alegea să rămână pe veci în trecut.
—Nu-i voi lăsa pe licantropi să le mai facă rău niciunuia dintre ei, chiar dacă asta înseamnă să fiu considerată una dintre trădători. Poți fi de partea mea sau împotriva mea, Ron.
Pe chipul lui Ron fulgeră ceva între mânie și durere. Christine își strânse ferm buzele, ferindu-și privirea. Dintr-odată, el chicoti, atât de încet și cu vocea atât de joasă încât Christine se înfioră și-l privi din nou. Ron își ridică capul, iar buzele lui se arcuiseră într-un rânjet fals pe care Christine nu-l mai văzuse de foarte mult timp.
—Tocmai ai ales între mine și un străin.
Pieptul lui Christine fu săgetat de o durere usturătoare care continuă să persiste și când liniștea se așternu iar între ei. Ron nu mai zâmbea, ci părea mai rănit ca niciodată, cum Christine nu-l mai văzuse până atunci. De fapt, cum nu mai lăsase pe cineva să-l vadă, iar Christine legănă rapid din cap, ca și cum așa l-ar fi făcut să înțeleagă că se înșela, și se apropie cu un pas nesigur de el.
—Te iubesc, Ron. Niciodată nu am încetat să o fac și niciodată nu voi înceta. Tu ești cel care va alege dacă renunță la mine sau nu.
Ron nu avu nicio reacție. Christine simțea cum privirea lui îi arde trupul, iar când Hades intră înăuntru, gălăgios și strigând-o disperat pe ea, tânăra răsuflă ușurată. Hades îi privi și expresie de pe chipul lui era tulburată și rigidă, iar Christine se temu de ceea ce urma să zică.
—Știu unde e Sabbah. Va încerca să o scoată pe Loana din pentagramă.
Chiar și atunci, după ce Hades spusese acele cuvinte, Ron nu-și întoarse privirea. Nu până când ea nu avea din nou atenția focusată asupra lui, ca să vadă la perfecție cum expresia lui devine aspră și cum redevine acel Ron care fusese după moartea Loanei. Abia apoi, Ron se întoarse pe călcâie și îi aruncă la picioare răspunsul său.
Renunțase.
* * *
Serje privea din fața conacului Syracuse cum zarea începea să se lumineze. Cerul părea că arde și întunericul era împins înapoi de unde venise de lumina stacojie a soarelui. Conacul Syracuse se menținuse într-o stare bună de-a lungul anilor, chiar dacă nimeni nu-l mai folosise de mult timp. Desigur, de la venirea lui Sabbah era folosit pe post de ascunzătoare a licantropilor și, implicit, a lui. Lui Serje nu-i displăcea. Deși o mare majoritate a licantropilor îl ocoleau, își găsise și câteva persoane cu care să-și ocupe timpul. Eve, spre exemplu, nu avea ce căuta acolo. Desigur, fusese târâtă în mizeria asta de către tatăl ei, căci altfel ar fi putut fi și acum tolănită undeva lângă Hunter, în inima Haitei. Serje nu se aștepta ca ea să reziste atât în acea atmosferă obscură. Se ocupa de Elias când Flavius nu putea și îngrijea răniții atunci când era nevoie.
Lui Serje îi plăcea de ea.
Eve fusese mereu prietenoasă, chiar și cu el. Probabil că zvonurile nu ajunseseră și pe la urechile ei sau ea se prefăcea că nu le știe. În fapt, mai multe de jumătate din licantropi se temeau cel mai mult de el după Sabbah, pentru că toți aflaseră de ceea ce făcuse el la Linderhof. Desigur, niciunul nu-i cunoștea motivul. Niciunul nu o cunoștea pe Scout. Nici el însuși nu o mai văzuse pe Scout de atât de mult timp, iar dorul îi apăsa mereu pieptul, făcându-l să se simtă gol, ca și cum respira, exista, dar nu trăia cu adevărat. Sabbah îi promisese că o aduce pe Scout la el și că-l va ajuta să se răzbune pe vampirii care-i uciseseră familia, însă Sabbah nu făcuse nimic din toate astea până acum, iar pe lângă asta, Hades ajunsese iar în mâinile tipilori buni. Sigiliul de pe încheietura ei dispăruse cu o zi în urmă, iar femeie își ieșise din minți.
Apoi a apelat la ultimul as pe care-l mai avea în mânecă. Îl trimesese pe Raphael după Joy și el nu mai dăduse greși. Până și Serje fusese uimit să afle că cel care conducea Cabalul era pe mână cu ea. Păruse mai lipsit de scrupule decât fusese el în urmă cu câteva luni, când fusese trimis după Joy Dalton și, ei bine, eșuase la rândul său din cauza lui Katherine și a trădării ei. Acum, Serje era hotărât să nu mai facă nicio mișcare dacă Scout nu era lângă el. Spera, doar, ca Sabbah să-și țină cuvântul, căci dacă nu, Serje urma să facă la fel cum făcuse Katherine.
Să se întoarcă împotriva ei, chiar dacă asta însemna să fie prins de ceea ce rămăsese în Cabal.
—Serje? Ce cauți aici?
Serje se întoarse să privească în urma sa, cu mâinile încă în buzunare. Pe scările conacului, înfofolită într-o geacă lungă, prea mare pentru ea, Eve îl privea buimacă, semn că tocmai se trezise. Părul șaten îi era desprins, căzându-i în valuri peste umeri și piept. Își îmbrățișa singură torsul, pentru că afară era destul de frig ca respirațiile lor să se transforme în aburi.
—Același lucru te pot întreba și eu pe tine, îi răspunse el.
—Elias a avut un coșmar. Am mers să-l liniștesc și te-am văzut pe geam.
Serje o simți când ea se apropie încet, oprindu-se în stânga lui. Ținea la Elias ca și cum era copilul ei, iar Flavius avea cea mai mare încredere în ea. Până și Serje avea încredere în ea, pentru că Eve părea un înger pe pământ comparativ cu ei. Ajunsese în groapa aia întunecată, plină de demoni, în loc să fie dusă într-un loc sigur, unde să fie protejată și unde ar fi trebuit să se afle de la bun început.
—Abia aștept să-ți cunosc sora, vorbi Eve, iar Serje o privi cu coada ochiului cum se uită visătoare în zare, lumina stacojie făcându-i ochii căprui să strălucească.
—S-ar putea să fii dezamăgită, râse el, aplecându-și capul. Scout... Scout e puțin mai dificilă.
Eve chicoti, întorcându-se complet spre el. Serje își înălță fruntea, încercând să înțeleagă dacă era bine să se apropie atât de mult de cineva ca Eve, odată ce totul era atât de incert. Habar nu avea ce se putea petrece peste o oră. Poate că aceea avea să fie ziua când Scout se întorcea la el ori ziua în care avea să moară.
—Mai dificilă decât tine? întrebă Eve. Nu cred asta până nu o văd cu ochii mei.
Serje nu-i mai răspunse. În schimb, privirea lui se intersectă cu a ei și Eve zâmbi vag într-un colț al gurii. Lui i se păru că ea se apropie și frigul ce intrase în oasele sale păru atenuat de căldura corpului ei. Serje știa ce era asta și nu-i plăcea. Nu-i plăcea deloc, dar chiar și așa, în asemenea circumstanțe, tot ar fi sărutat-o. Însă Eve se trase imediat, rezemându-și o palmă în pieptul lui, ca și cum nu voia să-i lase posibilitatea să plece. Privi agitată spre poarta din fier forjat și Serje îi urmă îndemnul, neînțelegându-i reacția.
—S-a întâmplat ceva? o întrebă el.
„Înafară de faptul că ai dorit să mă săruți și acum m-ai lăsat cu ochii în soare."
—Am... am crezut că e cineva.
Eve părea buimacă și speriată. Serje mai privi câteva clipe în aceeași direcție ca ea, apoi o luă de mână ca să-i atragă atenția. Licantropii simțeau când alți lupi erau prin preajmă. Chiar dacă și ea era la fel ca Elias, doar jumătate, Eve tot reușea să simtă la rândul ei. Serje știu că ceva era în neregulă.
—Intră înăuntru, îi ceru el. Ia-l pe Elias și ascundeți-vă într-un loc sigur, în regulă?
Eve îl privi înmărmurită o clipă, apoi dădu din cap și încercă să urce înapoi scările și să intre în conac. Dar Serje nu-i dădu drumul la mână, iar când ea se întoarse, el se aplecă și o sărută cu adevărat, cuprinzându-i chipul între palme. Ea păru uimită o clipă, apoi îi răspunse și Serje îi simți degetele subțiri înconjurându-i încheieturile.
—Asta a fost... pentru orice eventualitate, murmură el când ea se trase.
Eve îl privi tristă o clipă, apoi fugi în conac fără să mai privească în urma sa. Știa la fel de bine ca el că lucrurile nu aveau să fie niciodată luminoase, iar Serje nu voia să o amăgească pe ea cum nu se amăgea nici pe el însuși. Lucrurile acelea nu erau pentru el, dar chiar și așa, tot își dorise să guste din fructul interzis chiar și pentru o clipă înainte ca totul să se dărâme în jurul său.
—Serje?
—Sunt aici, fu tot ce spuse Serje, iar Flavius se încruntă în spatele său.
O văzuse pe Eve alergând în fugă pe scări și ieșise să vadă ce se petrece. Nu-i trebuia un răspuns mai dezvoltat ca să-și dea seama la cine se referea tânărul. Totuși, Flavius tot rămase înghețat o clipă. Christine nu-l anunțase despre vreun atac, iar Sabbah era acolo, în biroul ei. Îl lăsase pe Raphael cu fata, la Sanctuarul Celestial, și ea venise ca să o scoată pe Loana Syracuse din pentagrama în care Hades o închisese cu câteva luni în urmă, pentagramă la care Flavius se uita acum. Iarba rămăsese arsă, ca și cum focul abia se stinsese, undeva în dreapta conacului, sub un stejar bătrân. Flavius nu știa cum plănuia Sabbah să facă ce-și propusese.
—Merg să-i anunț pe ceilalți.
—Nu, îl opri Serje, întocându-se spre scări. Merg eu. Ceva nu e în regulă. Trebuie să vorbesc cu Sabbah.
Flavius nu-l opri. Serje intră înăuntru, dar până să apuce să ajungă la camera pe care Sabbah o folosea pe post de bioru, dădu nas în nas cu femeia. Era îmbrăcată în haine negre, iar de gât îi atârna chatrix-ul cu piatră albastră. Pentru prima dată, nu mai purta tocuri ci niște încălțări joase. Serje se încruntă când o văzu în pragul ușii.
—Ai venit să mă anunți de sosirea lor, Serje? întrebă ea, iar Serje fu uluit de faptul că ea știa deja. Nu-ți face griji, mă așteptam ca ei să apară. Face parte din plan.
—Plan? repetă Serje după ea; câteodată avea impresia că era mai întreg la minte decât era Sabbah.
Femeia zâmbi în acel mod care-i dădea fiori și se întoarse să privească peste umăr, în odaie.
—Theresa, poți veni o clipă?
Ochii lui Serje se lărgiră când văzură copilul ce răsări în prag. Era o fetiță cu păr blond, lung și buclat, îmbrăcată într-o rochiță albastră, lungă până la genunchi. Ochii ei nu erau albaștrii, ca ai lui Sabbah, ci căprui. Chiar și așa, Serje știa că erau mamă și fiică. Semănau prea mult una cu alta ca să nu fie astfel.
—Serje, ți-o prezint pe Theresa. Ea va fi cea care va domni peste Porțile Abisului de astăzi încolo.