1 Mai 1940
Dorul meu pentru el devenise în scurt timp o bucată de gheață greu de spart. Pierdusem iubirea, îmi trecuse printre degetele. Acum, tot ce conta era să devin un învingător în fața războiului, dacă în fața iubirii am eșuat.
I-a fost îndeajuns să îi șoptească numele o singură dată, ca apoi să nu se mai poată opri. Era cuprins de un dor arzător să îi simtă prezența, să îi vadă măcar frumusețea cu care fusese înzestrat.
Își duse o mână spre piept și apăsă, lăsându-și capul în jos și strângând din ochii înecați în lacrimi. Respirația îi deveni sacadată și cu fiecare gând cu care încerca să și-l amintească mai bine, cu atâta își dorea să se smulgă din brațele vieții și să se sufoce ca să ajungă la el.
Fața i se umezi în totalitate, șiroaie de lacrimi se strânseră în vârful bărbiei și curgeau ca niște picături dintr-un izvor limpede și plin de durere. Oftă, înghiți. Își mușcă buza, își strânse gulerul hainei, asta doar ca să diminueze gândurile chinuitoare care îl apăsau de câteva ore.
-Kirill... Kirill, șoptea, atingând scaunul din față lui cu mâna tremurândă.
Îl trase mai aproape de el și se trânti pe bucata de lemn, lăsând în camera goală să se audă doar respirația grea care spărgea liniștea mortuală.
De două săptămâni nu se mai trăsese, iar stațiile anunțau o acalmie suspicioasă în oraș. Vântul de primăvară adia peste tabăra rușilor cu o nesiguranță continuă, iar soldații nu au avut nici cea mai mică intenție să lase garda jos.
Zilele, chiar săptămânile treceau cu repeziciune, iar războiul parcă se închisese într-o peșteră și nu mai dădea niciun semn de întoarcere. În acele momente, singura cale a lui Jasha pentru care dorea să se simtă liber, erau plimbările lungi undeva departe de arme, tranșee și gălăgia băutorilor de votkă.
Își trase repede perechea de pantaloni negri, care i se mulau perfect pe coapse și mai sus preferă să își lase trupul în bătaia vântului primăvăratic. Plecă la drum, luându-și cu el doar pachetul de țigări de contrabandă. Se îndepărtă ușor de tabără și parcurse un drum prăfuit, gândindu-se la adevăratul motiv pentru care dorea să fie singur. Nu intenționa să își bată creierul cu asta, voia să fie liber ca un șoim pe care nu îl interesează prada, ci perehea cu care să o împartă.
Se trânti pe o stâncă, lăsându-se în fața ochilor săi priveliștea ce merita admirată. Munți, nori, păsări și o pădurice care cerea să fie descoperită, dar care se vedea datorită luminii într-un mod mitic. Stătu puțin ațintit spre acel loc care îl chemă ca o ibovnică, apoi râse sec și șopti:
-Fata Morgana.
Cât ai clipi, își aprinse o țigară și trase din ea cu calm, apoi scoase fumul într-un mod exotic și masculin. Prin el își trecu mâna și încercă să îl prindă. Gesturile erau instinctive, însă gândurile predominau. Ceva anume îl făcea să coboare pe stânci și să plece în pădure, să caute o liniște interioară la care visa de o bună parte de timp.
Aruncă țigara și privi în jos, acolo unde căzu chiștocul. Nu era o distanță foarte mare, dar dacă te avântai ca un nebun pe stânci, riscai să mori în mai puțin de cinci secunde. Soarele apăru după nori și îi lumină pielea spatelui bine lucrat, scoțându-i în evidență cicatricea lăsată de un glonț exact sub coaste. Coborî cu grijă, ținându-se bine de pietrele ușor umede. Acest fapt îl făcu să mărească gradul de atenție, căci orice pas greșit l-ar fi adus mai aproape de moarte. Nu privi în jos în timp ce coborî, astfel reuși să se concentreze pe pași, nu pe distanță. Sări de pe o piatră pe alta, întinzându-și brațele bine lucrate pentru a se prinde de redacinile unui copac ce păreau stabile. Reuși, cu pași masculini, să ajungă la bază, iar când făcu primul pas pe pământ, se întoarse cu fața spre pădurea ce părea de sus atât de mică, încât îl uimi faptul că de aici, copacii erau atât de înalți încât ar fi numit acest teren unul al uriașilor.
Înaintă fără teamă printre trunchiurile de lemn, auzind zgomotele unor veverițe ce își savurau nucile. Trecu mai departe și se afundă în liniștea pădurii, acolo unde se simțea în siguranță.
Trunchiul unui copac plin de mușchi fu locul perfect în care se așeză și își închise ochii. Înainte ca bătăile inimii să se oprească, auzi un zgomot ce îi trecu fix deasupra creștetul capului. Deschise ochii și se apără, căzând la pământ, uitându-se în locul în care obiectul de lemn săgetase scoarța uscată. Rămase uimit, iar mintea sa nu înțelegea ce s-a întâmplat mai devreme.
-Viktor, omule, m-ai confundat cu o căprioară? Să fiu al dracu de nu m-ai speriat, zise sec, aproape fără expresie în ciuda replicii sale, în timp ce se ridică în picioare și privi trupul înalt al prietenului său ce se apropia. Brunetul își trecu o mână prin părul umed și râse la gluma făcută mai devreme.
-Ce dracu faci aici cu arcul și cu săgețile alea?
-Vânez, zise superior, ducându-și mână după gâtul său când ajunse la o distanță mică față de el.
-Nu știam că-ți plac rușii roșcați la grătar, pronunță Jasha la fel ca înainte, rece și inexpresiv. Părea un robot, iar ceea ce făcea ca acest moment să fie ciudat, era faptul că se afla în fața prietenului său și totuși nu renunța la insensibilitatea ce îi atinsese sufletul. Spre deosebire de el, brunetul râse la acea afirmație, afișând o grimasă sexy și totodată senzuală.
Jasha trase săgeată din copac și îl ajută să și-o pună înapoi în tolbă.
-Ți-ai ușura muncă dacă ți-ai folosi pușca, știi asta, nu?
-Ai dreptate, dar dacă nu nimeresc din prima, voi speria toată pădurea cu zgomotul ei.
-Zici că ești din Evul Mediu, șopti mai mult pentru sine, dar îndeajuns de tare încât să fie auzit de colegul său.
Acum, când pericolul săgeților părea că a trecut, își reluă poziția lângă trunchiul copacului, lăsându-și picioarele drepte, unul peste altul, și mâinile sprijinite pe pământ. Nu putu să nu observe privirea cu care Viktor îi admiră trupul, dar nu o băgă în seamă, sau cel puțin părea neinteresat. Brunetul se așeză lângă el, scuturându-și picăturile din păr.
-Am găsit un lac la câțiva kilometri spre Est. Mi-am făcut baie și am zis să mă distrez puțin prin pădure. Cine s-ar fi gândit că dau de tine pe aici?
Nu primi niciun răspuns, ceea ce îl făcu să se simtă puțin indignat. Dar era Viktor, nu s-ar fi putut supăra atâta de repede, mai ales că înțelegea situația din ultimele săptămâni, situație care îl afecta pe soldat, știind cele întâmplate. Oftă. Se uită spre Jasha, care privea înainte, parcă ignorând prezența prietenului său.
Când îi atinse umărul, tresări. Nu se aștepta la gestul asta, totuși, își întoarse privirea spre brunet, așteptând să zică ceva. Parcă liniștea și întreaga atmosferă din acel loc îl făcea să se simtă puternic afectat de prezența lui Viktor.
-Care-i treaba cu Jaan? veni și întrebarea într-un bun sfârșit.
Niciun sunet.
-Deci...? Îl placi? Nu știi dacă tot ceea ce simți acum e adevărat? Îți e frică să nu îl uiți pe Kirill?
-De ce dracu faci pe psihologul cu mine? Întrebă pe un ton dur, străpungându-l cu privirea pe cel din fața sa. Viktor, însă, știa că în spatele acelei priviri nu se ascundea deloc ura pe care încerca Jasha să o expună.
-Pentru că sunt prietenul tău. Și jur că mă roade pe dinăuntru să te văd așa afectat de toate astea. Ești bărbat, omule. Ești puternic. Nu ne interzice nimeni să nu avem sentimente, dar avem capacitatea să le expunem și să trecem peste orgoliul ăsta masculin.
Adevărul era că Jasha chiar era un bărbat în toată regulă. Nimeni nu și-ar fi dat seama mai bine ca Viktor cât suferea. Știa atât de bine să se ascundă în nopțile în care se bea votka, se juca cărți și se râdea, încât nimeni nu l-ar fi bănuit că moartea lui Kirill l-ar fi adus până la marginea prăpastiei. Mulți credeau că a uitat, pe alții nu îi interesa, iar unii chiar susțineau că acel Kirill fusese unul că toți alții.
Jasha își lăsă capul pe spate, apoi rosti cu cea mai pură sinceritate:
-E foarte frumos, nu mă pot opri să nu-l admir. Îl vreau, Viktor. Îl vreau foarte tare. Nu pot să mă explic mai bine de atât, parcă războiul nu se dă decât afară, parcă m-a înghițit cu totul. Mi-a fost frică să nu mă pierd, iar el a venit exact la fix. Parcă cineva mi l-a trimis în brațe să mă readucă pe picioare.
Viktor afișă un zâmbet. Reușise să-l facă să vorbească și se simțea mândru. Jasha părea foarte concentrat pe vorbele sale, așa ca nu-l întrerupse când prin fața lor trecu o căprioară. Scoase săgeată, o potrivi în arc și trase, străpungând animalul exact în gât. Căzu la pământ și o luară amândoi până la tabără. Ajunseseră acolo înainte ca soarele să apună, iar pe drum vorbiră orice altceva înafară de subiectul din pădure. Căprioara fu jupuită, pusă pe grătar, iar la final, toți se înfruptară din ea, nelipsind tăria.
Am mai privit o singură dată cerul în noaptea aceea și i-am promis că nu o să-l uit, că va rămâne mereu un loc pentru el în inima mea. Poate sună clișeic, dar dragostea mea pentru el va rămâne vie.