4.Timpul a expirat
Buzele lui moi îmi mângâie pielea fierbinte a gâtului. Scot un oftat prelung în momentul în care îmi mușcă lobul urechii. Mâinile sale mari și aspre îmi mângâie coapsele mici. Mă sărută de sus până jos: ochii, obrajii, nasul, gâtul, urechile, clavicula stângă, apoi cea dreaptă. Buzele lui colindă porțiunea dintre umeri și abdomen lăsând dâre umede în urmă și fiori de plăcere. Tot corpul îmi este cuprins de o stare de beatitudine.
Imagini din acea seară se adună într-un buchet de amintiri în capul meu și mi se desfășoară în fața ochilor în momentul în care buzele sale se lipesc de ale mele. Pe moment nu reacționez și mă las pradă momentelor de mult apuse. Nu îi răspund la sărut, dar nici nu îl răsping. Aveam nevoie să îi simt molociunea buzelor și gustul gurii dulci.
Nu durează mult și îmi revin în simțiri. Creierul meu se trezește din starea de amorțeală și reacționează. Mâinile mele se postează pe pieptul lui tare și, deși un tremur îmi traversează corpul când îi simt sub mâinile mele bătăile inimii, rapizi și puternice, dar ignor stările ce mă cuprind și îl imping cu toată puterea de care dispun. Luat prin surprindere se îndepărtează, iar atunci palma mea dreaptă face contact cu obrazul lui.
-Să nu mai îndrăznești să faci asta vreodată! Ţip la el.
-Ce? Îmi răspunde pe un ton senzual. Asta? Mă întreabă înainte de a se năpusti iar asupra buzelor mele.
De această dată îl resping și mă îndepărtez atât cât îmi permite încăperea.
-Ce vrea să însemne asta? Logodnica ta este în camera alăturată, în pana mea! Cum poţi să îi faci asta? Cum? Îl chestionez pe un ton aparent calm. Putea să intre în orice moment aici, pentru Dumnezeu! Ce ai fi făcut atunci? Ai fi zis că eu am sărit pe tine și am vrut să te violez? Ce ai fi spus atunci, la dracu? Odată cu terminarea discursului tonul meu a crescut cu câteva octave, ajungând să ţip iar.
Starea lui de calm și indiferență cu care tratează toată această situație mă scoate din minți, mă enervează până la disperare. Nu pot suporta ca cineva să nu reacționez când eu mă strofoc în acest hal. Teo ar putea intra oricând aici crezând că vreun obsedat îi violează surioara mică și neajutorată. Eu îmi pun pielea la bătaie aici și el îmi zâmbește.
-Ce dracu' se întâmplă cu tine? Cum poţi să zâmbești în situația asta? Îl dojenesc.
-Ești superbă când te enervezi... Îmi răspunde la întrebări dând din umeri.
Replica sa mă lasă fără cuvinte. Iau cea mai bună decizie pe care am luat-o în toată viața mea, îmi ridic fruntea sus, nasul în aer, îmi îndrept spatele, îmi trec odată mâna prin păr să îl aranjez puţin și prin dreptul buzelor să șterg rujul întins, apoi îi arunc o ultimă privire în sictir și îmi iau tălpășița. Jocul ăsta se poate juca și în doi. El a fugit odată, acum e rândul meu. Fugă este rușinoasă, dar este sănătoasă.
***
-Domnișoară Manolescu, aveţi un apel le linia trei. Vocea secretarei mele răsună în receptor.
-Cici, ţi-am mai spus de un milion de ori să îmi spui Anais. Sunt mai mică decât tine... O dojenesc eu.
-Bine, domni... Anais.
-Așa! Vezi că se poate? Cine e la telefon?
-Un domn. Zice că e urgent...
-Nu și-a dat numele?
-Nu. A zis că vă veți da... Pardon, îţi vei da tu seama.
-Pf! Cine o fi? Întreb eu ca pentru mine. Fă-mi legătura, te rog!
-Bine. Altceva?
-Nimic deocamdată. Te anunț eu de e ceva.
Închei conversația cu secretara mea Cici, o femeie de nota o sută fără de care nu aș putea să mă descurc în firma asta. Este o persoană foarte eficientă și dulce. E căsătorită de câțiva ani și se pare că totul merge strună pentru că urmează să aibă și un copil. I-am promis că îi voi fi nășica. Abia aștept să îmi cunosc finuţul sau finuţa.
-Bună ziua, domnișoară Manolescu, se aude în receptor când mi se face legătura.
Vocea aceea... Aș putea să o recunosc dintr-o mie! Vocea aia răgușită, sexy, gravă și atâta de autoritară mă face să îmi ud chiloții numai auzind-o pronunțând cele mai nesemnificative cuvinte, dar numele meu șoptit pe tonul acela somnoros e de-a dreptul divin.
Îmi abțin un geamăt și un suspin. Îmi dreg glasul și pe un ton profesional pronunț :
-Bună ziua, domnule... Las o pauză pentru a-i da ocazia să se prezinte. Nu am nicio îndoială că e el, dar nu îi voi da ocazia să își mărească ego-ul.
-Lucian Perigan, vine și răspunsul lui.
-Cu ce vă pot ajuta?
-Aveţi timp de o cafea?
-Nu știu. Trebuie să îmi consult agenda. S-a întâmplat ceva?
Ei pe dracu. M-am săturat de biroul ăsta, dar al naibii să fiu dacă îi voi spune că am nevoie de o gură de aer proaspăt.
-Nimic grav. Vreau să port o discuție cu dumneavoastră, domnișoară.
Răsfoiesc niște foi mimând o căutare interesată în agendă și pronunț:
-Sunt liberă o oră de la 1. Vă aștept peste o oră la cafeneaua de lângă firmă. Presupun că știţi și locația unde lucrez, dacă de numărul de telefon aţi făcut rost deja...
-Mă descurc.
-Bine atunci. Ne vedem... La revedere!
-Spor la treabă, Anais. Te sărut.
Nu am așteptat să mai spună nimic și am închis. Nu pot să cred ce efect are omul ăsta asupra mea. Și ce a fost în capul meu să îi accept invitația? Clar nimic bun. Oh! Mai am o oră până la "marele eveniment" ...
Verific câteva noi dosare, dau câteva telefoane și fac niște asigurări. În timpul liber sunt dealer de asigurări auto și nu numai. În ultima vreme timpul nu mai este de partea mea, dar mi-am luat un angajament deci trebuie să îl duc la capăt. Când ceasul bate ore 12:40 închid clapeta laptopului, strâng dosarele importante și le pun în seif, îmi iau sacoul de pe marginea scaunului, poșetă din cuier și telefonul de pe birou, iar în următorul moment ies din încăpere.
-Cici, voi fi la cafeneaua de peste drum. În caz de ceva caută-mă pe mobil.
-Bine. Să ai poftă.
-Mulţumesc. Nu ar fi timpul să îţi iei pauza de prânz?
-Mai am niște probleme de rezolvat. Îmi voi comanda ceva aici.
-Vrei să îţi aduc eu ceva? Nu stau decât o oră. De la 14:30 am o ședință...
-Un cappuccino, dacă vrei.
Verific ceasul și observ că au trecut cinci minute.
-Bine, iubita. Am plecat. Ai grijă de tine!
-Stai să îţi dau banii, o aud strigând în urma mea înainte ca ușile liftului să se închidă. Îi zâmbesc și ea mă răsplătește cu același gest. A înțeles ce am vrut să spun.
Ușile liftului se deschid cu un clinchet și pășesc hotărâtă în afara cutiei metalice. Salut din mers câteva persoane și ies în aerul rece de afară. Stă să plouă, se pare. Nu mi-am luat umbrelă astăzi. Sper să nu se dezlănțuie natura înainte să mă întorc la birou.
Traversez strada aglomerată și mai merg câțiva metri până la cafeneaua în stil retro. Deschid ușile de sticlă, iar aerul cald îmi încălzește genunchii înghețaţi. Nu a fost o idee bună să îmi iau fustă astăzi, dar suport consecințele. Atmosfera este una relaxată, o melodie veche, lentă cântă în difuzoare la un volum scăzut. E destul de gol, puţine mese fiind ocupate. Reperez una mai retrasă. Urăsc să fiu în centrul atenției. Îmi dă o stare de nervozitate.
Îmi dezbrac sacoul și îl pun pe marginea scaunului, rămânând doar într-o cămașă albă transparentă. Îmi las geanta pe scaunul de lângă mine și mă așez. Scotocesc în ea după telefon până vine chelnerul să îmi ia comanda. După lupte seculare îl reperez și mi-l pun pe masă la îndemână. Verific ora și observ că este 12:57. Se pare că domnul Perigan, deși lucrează într-un domeniu care pune accentul pe disciplină, nu este prea punctual.
-Bun venit! Cu ce vă servim?
Un chelner tinerel cu niște superbi ochi albaștri și părul cârlionțat a venit să-mi ia comanda. Ahh! Frumos mai e!
-Bună. Adu-mi un cappuccino și o brioșă cu ciocolată,te rog!
-Imediat.
Atât a fost. A și plecat. Se pare că este un băiat profesionist, nu se încurcă cu clienții.
Cât timp îl aștept pe domnul întârziat și comanda, de asemenea, îmi verific e-mail-ul. Nu am nimic interesant, doar niște oferte pe care ar trebui să le studiez, dar voi face asta diseară. Am nevoie de o pauză de la muncă. Între timp vine și Rareș - așa scrie pe ecuson - cu brioșica mea. Îmi așează comanda în faţa mea și îmi urează poftă bună.
-Mulţumesc, îi răspund privindu-i ochii aceia albaștri. Îi zâmbesc și îl cam bag în ceață. Cred că nu se aștepta să flirtez cu el. Ce pot spune? Îmi place să mă joc cu cei din jur. Este destul de amuzant să le vezi faţa surprinsă sau chinuită.
Cei care mă cunosc cu adevărat - mă refer doar la fratele meu și părinţii noștri - știu la ce să se aștepte de la mine, însă ceilalți... Ceilalți sunt mereu puși în faţa faptului împlinit. Dacă acum trec pe lângă un om pe stradă și îmi doresc să îi sar în brațe și să îl sărut, asta fac. Numai dacă e de mână cu vreo femeie ar putea să mă împiedice. Sau poate nu... Depinde de ce exprimă faţa lui.
Rareș îmi dăruiește și el un zâmbet strâmb și se întoarce la treabă. Am rămas singură cu brioșica mea. Este mare și cu cremă de caramel deasupra. Are niște bombonici micuţe și colorate, in formă de steluțe și floricele presărate pe deasupra. Iau o guriță mică din ea și când bucata face contact cu limba mea ajung în al nouălea cer. E atât de bună, de gustoasă încât nu mă pot abține să nu închid ochii și să mă delectez cu adevărat. Mai mușc o bucățică, și încă una, și încă una, până o termin. Știu că nu e frumos, dar nu mă pot abține să nu îmi ling degetele. A fost o adevărată desfătare, a fost ca un sărut cu cel mai dulce și bun bărbat. Ah! Mai vreau! Nici nu mi-aș mai bea cafeaua pentru a putea păstra gustul ăsta minunat în gură, dar am nevoie de o gura asta de energie. Mă așteaptă niște ore grele și acum mă refer și la discuția cu Lucian care, apropo, nu mai apare, dar și la ședința cu șeful și asociații.
Îmi verific ceasul. Este puţin trecut peste 13 și 15. A întârziat cam mult. Nu mă complic. Îmi beau cafeaua în liniște. Scot o mapă stufoasă între timp, din geantă și, deși am zis că nu voi lucra, nu pot pierde timpul uitându-mă pe pereți. Verific dacă totul este în regulă, dacă nu există vreo greșeală de calcul sau vreo clauză nemulţumitoare și abandonez și activitatea asta.
Îmi verific iar ceasul și constat că este două fără un sfert. Încă cincisprezece minute și pot pleca fără vreo mustrare de conștiință. Îmi mai comand o brioșică care să mă îndulcească și să îmi scadă nivelul de nervozitate. Tot Rareș este cel care mă servește. Istoria se repetă, însă de această dată nu mai este așa surprins de gestul meu. Nu sunt mulțumită de acest lucru și când vrea să plece îl prind de mână și îl opresc. Șocul lui este vizibil pe faţa încadrată de niște șuvițe rebele și cârlionțate. Pe un ton dulce și cât se poate de inocent îl întreb:
-Poţi să îmi aduci și o apă minerală?
-Sigur, vine și răspunsul lui mecanic.
Îi zâmbesc și îl las să plece. Mă desfăt cu bunătatea prăjituricii. Imediat vine și cu apa mea. Verific iar ceasul și văzând că este două fără cinci minute îi cer nota de plată. Am așteptat suficient. Este mai mult decât clar că nu va veni. Nu știu de ce m-a mai scos din birou dacă nu avea de gând să vină. Măcar putea să îmi dea un mesaj sau să sune la birou să mă anunţe că nu mai vine. Nu știu ce a urmărit cu chestia asta, dar puțin îmi pasă. Cert e că mi-am pierdut timpul aiurea.
Telefonul anunță că am primit un mesaj.
George: "Ce faci, iubita mea? :** <3"
Se pare că mi-a venit iubitul din delegație. Diseară avem ieșire în club. Îi tastez repede un răspuns: "Bine, scumpul meu. Am fost invitată la o cafea pentru o discuție și mi s-a tras clapa. >:p Am stat o oră și am mâncat brioșe. ^_^ Mmmm! Sunt la fel de bune ca tine! <3 Tu ce faci? :* ".
Între timp îmi primesc și nota de plată. Las telefonul pe masă, scot banii din portofel și îi pun în carnețel, plus un bacșiș frumos pentru Rareș. Îmi îmbrac sacoul, îmi iau geanta și telefonul de pe masă și plec spre tejghea. Cer două cappuccino și patru brioșe la pachet. Sunt servită și plec. Deschid ușa cafenelei și ies în aerul rece de afară. Am noroc. Încă nu a început să plouă. Verific dacă nu am primit vreun mesaj. Nu. Nimic.
Stând cu capul în jos mă izbesc în cineva. După mirosul parfumului, statura impozantă și brațele mari care mă susțin de talie este sigur un bărbat și sigur este unul stilat. Simt asta în parfumul lui.
-Mă scuzați, nu eram atentă.
-Am observat. Nu te-ai maturizat deloc.
Cunosc vocea asta! Și o știu prea bine! Îmi ridic privirea care aruncă săgeți spre el.
-Oh! Domnul Perigan s-a hotărât să își facă apariția, îl ironizez eu.
-Scuză-mă. A intervenit ceva. Nu credeam că va dura atât. Chiar îmi pare rău. Hai să bem o cafeaua aia și să discutăm. Chiar vreau să vorbesc cu tine. Mi-a fost foarte dor de tine.
Dacă nu aș ști tipul ăsta de bărbat care a devenit, aș fi chiar impresionată și acum m-aș întoarce la brațul lui să mai mănânc o brioșă. Dar nu! Nu merită nici măcar un minut să îl mai pierd cu el. Adopt o postură dreaptă și arogantă, spunând:
-Îmi pare rău. Timpul a expirat.
După ce termin mă înalț pe vârfuri și îi depun un sărut scurt pe buze. E de-a dreptul șocat de gestul meu, dar cui ii pasă? Mie nu. Mă retrag și vreu să traversez spre sediul firmei, dar mă împiedică să fac contact cu solul prinzându-mă de încheietură. Mă uit la locul unde pielea noastră se atinge și apoi la el. Întelege că vreau să-mi dea drumul și îmi face pe plac. Din priviri îl întreb ce vrea, dar nu îmi răspunde. Atunci când își găsește cuvintele este prea târziu. Telefon meu sună și cu o glisare a degetului pe ecran, răspund:
-Bună, iubire.
Faţa lui e cu adevărat șocată, parcă nu îi vine să creadă ce îi aud urechile. Acum întelege și el prin ce am trecut eu seara trecută când am aflat de logodna lui. Acum suntem chit. Sau nu... Îi zâmbesc în colțul gurii și mă întorc cu spatele la el să traversez, dar nu înainte să îl salut cu o clătinare a capului. Mă asigur că nu vine nicio mașină și plec lăsându-l în mijlocul trotuarului cu o mie de întrebări în gând.
Vocea lui George de aude în difuzor:
-Ce faci, prinţesă?
-Acum plecam de la cafenea. Am o ședință la două jumătate și mă pregătesc emoțional pentru ea. Tu ce faci?
-Acum am ajuns acasă și am vrut să văd ce face iubita mea preferată.
-Aaa! Deci ai mai multe, nebunule?
-Da. Una pentru zilele în care ești tu la servici, una pentru când ești la menstruație, una pentru week-end și tu.
Nu mă supăr pe el, nici nu îl cred. Glumele de acest gen sunt la ordinea zilei în relația noastră. Așa facem noi totul mai interesant și nu ne plictisim.
-Și faci faţă la toate?
-Ohoo! Sunt în putere. Mai că mi-aș mai lua una. Râde și râsul lui colorat îmi gâdilă timpanele. Zâmbesc și eu.
-Pisi, eu am ajuns la firmă. Vorbim după ce ies din ședință.
-Bine, leoaico. Râde de mine. Ai grijă de tine. Te pup.
-Ai grijă de tine. Și eu te pup. Muuuuah!
Îi închid și întru în lift. Apăs butonul cu numărul etajului meu și aștept. Clinchetul care mă anunţă că am ajuns răsună, ușile se deschid și eu pășesc în exterior.
-Bună, Cici. Ce faci?
-Bine. Tocmai am ajuns și eu. Tu ce faci? Cum a decurs întâlnirea? Cine era?
-A decurs grozav. Am pierdut o oră mâncând brioșe. Mi-a tras clapa. Fac eu haz de necaz, acest lucru fiind ceva specific mie.
-Oh! Îmi pare rău! Mă compătimește ea.
-Pentru? El a pierdut. Uite! I-am adus ceva finuţului meu, schimb vorba arătându-i femeii din faţa mea punga cu bunătăți.
-Oo! Dar nu trebuia...
-Hai taci! O cert eu. Hrănește-mi bine finul.
Îmi zâmbește în semn de răspuns și îmi mulțumește.
-Nu ai pentru ce să îmi mulțumești. Mă duc să mă pregătesc de ședință. Dacă mă caută cineva, în afară de șeful, nu sunt.
-Bine. Succes. Îmi urează ea, dar m-am îndepărtat prea mult. Intru în birou și mă trântesc în faţa laptopului.
Să înceapă distracția!!!