14 Aprilie 1940
Părea o zi liniștită dar, odată cu apariția acestui necunoscut, am simțit cum totul va avea să devină altfel...
Orlando nu era unul dintre cei mai bine făcuți din armată, însă nici un slăbănog fără pic de mușchi nu era. Părul lui nu se prea vedea așa bine în lumina difuză ce provenea de la două lumânări, cu toate astea, puteai ghici că e de un blond deschis. Nici ochii nu îi puteai vedea de la depărtare, dar odată ce te apropiai, aceștia erau de un albastru miraculos de blând.
Își trase sufletul, apoi vorbi:
-Au plecat după muniție, nu mai e nimeni în tabără. Acum ar fi momentul să-i atacăm.
Viktor îl bătu încet pe umăr, apoi se întoarse spre cei prezenți din cameră.
-Ați auzit? Acum e momentul să-i atacăm pe nemți. Haide, ce mai așteptăm? Echiparea!
Însă nimeni nu făcu nimic, ci îl priveau cu neîncredere. Viktor strânse din pumn fiindcă nu era ascultat, apoi urlă iarăși:
-Echiparea am zis!
Vocea lui groasă băgă frica în ei, așa că începură fiecare să se îmbrace și să-și pregătească armele.
-Cât timp avem, Orlando?
-Cam cinci ore, maxim șase. Dar până ajungem acolo, va dura ceva, mai ales pe vremea asta.
-Nu contează, vom lua tancuri.
În timp ce se consultau, Jasha apăru în spatele lor.
-Viktor, ce mama dracu se întâmplă aici?
Privirea brunetului se schimbă brusc și, din una ucigătoare, se transformă în una caldă.
-Orlando este prietenul nostru din tabăra nemților. Este sub acoperire și am așteptat momentul ăsta o grămadă de timp. Nemții tocmai au plecat după muniție, ceea ce înseamnă că trebuie să atacăm acum.
-Pe vremea asta?
-Da, o mișcare bine gândită. Știau că nu avem cum să atacăm acum, deci au fugit unul câte unul în oraș pentru provizii.
-Nu pot să cred... șopti roșcatul, având o expresie serioasă.
-Nu mai contează asta acum, tot ce trebuie să facem e să ajungem cât mai repede acolo, apoi să ne ocupăm pozițiile, iar când vor veni, să atacăm nemilos, răspunse Viktor încrezător.
Timp în care aceștia doi se consultară, restul echipei deja se pregătise, iar unul din ei plecă să anunțe și celelalte fortărețe. Trebuiau să fie în număr cât mai mare, însă nu toți, fiindcă ar fi putut fi o blufare din partea nemților.
Cam jumătate plecaseră cu tancurile, iar cealaltă jumătate rămăsese în fortăreață.
Pe parcursul drumului, vocile tunetelor îi urmăreau pe ruși la fiecare pas. Acesta nu dură mult și nici nu fu prea greu, căci tancurile înaintau în forță, pregătite să câștige.
Când ajunseră aproape de tabăra nemților, rușii se dădură jos din tancuri și își pregătiră muniția, apoi se strecurară în fortărețele adversarilor. Din fericire, după mai puțin de o oră de căutare, nimeni nu era prezent în tabăra lor, plecaseră toți în oraș după hrană. Singurii soldați ori erau căzuți la pământ și morți, ori dormeau într-un somn foarte adânc.
-Viktor, ia-l pe Alexei, eu mă duc cu Dima pe partea stângă. Dacă e cineva acolo, nu ezitați să împușcați, oricine ar fi, se impuse Jasha, apoi, se despărțiră.
Fiecare rus era ascuns cu grijă, erau așezați pe o hartă improvizată de mână lui Orlando, o fortăreață a nemților, desenată în creion. X-urile de pe aceasta reprezentau grupările în care se așezaseră rușii. Orlando mototoli hârtia și o băgă în buzunar. Se gândi de fapt să o ardă, dar lăsă asta pe mai târziu, chiar dacă era posibil să-l coste. Se ascunse și el, însă nu ca inamic, ci ca neamț adormit, băgat sub pătura din patul său.
Jasha își găsise locul lângă dușurile improvizate de nemți la câțiva metri de fortăreață. Întins la pământ, cu arma în mână, așteptă momentul să atace primul inamic pe ziua de azi. Cu toate că domnea un vânt rece, broboanele de sudoare de pe fruntea ușor încruntată îi apărură după câteva minute de concentrare. Rămase nemișcat mai mult de trei ceasuri, într-o poziție foarte incomodă, la fel ca ceilalți camarazi care îl însoțiseră. Simți miros de fum și își ridică ușor capul după caramazile ce îi serveau drept protecție, văzând nu foarte departe tancuri și mașini militare ce se apropiau. Își dădu seama că această priveliște va costa suflete, și că în mai puțin de o jumătate de oră, cei care rămâneau victorioși în picioare erau fie nemții, fie rușii. Se îmbărbătă, trăgând aer în piept și se ridică ușor în genunchi, urmărind cu atenție fiecare mișcare.
Și Jasha avusese dreptate, în mai puțin de o jumătate de oră, nemții intraseră în fortăreață cu provizii, iar rușii îi atacară rând pe rând fără să facă prea multe zgomote. Pe mulți îi omorâră cu cuțitul, sau pur și simplu ștrăngulați. Încercară să nu folosească gloanțele, pentru că orice zgomot dubios ar fi trezit reacții neașteptate.
Câțiva din armata germană se înfruptau la o masă din mai multe castroane în care vărsaseră conserve de fasole și porumb. Vorbeau îndeajuns de tare încât Jasha să își dea seama că erau în jur de patru.
-Dima, la semnalul meu intri pe ușa din spate și le atragi atenția. Voi trage în capetele lor fără milă.
Soldatul aprobă din cap fără să ezite, apoi, când auzi un fluierat din partea superiorului său, dădu buzna în cameră în care mirosea a mâncare și băutură. Privi pe masă, ochii înfruptându-se cu o așteptată poftă. Dima nu reușise să pună gura pe mâncare de două zile. De fapt, niciun rus nu mai avusese parte de o masă bună de patruzeci și opt de ore, iar acum era momentul potrivit să fure câte ceva.
Atunci cei ce savurau legumele și sticlele cu alcool, săriră să-l atace pe Dima, dar gloanțele din pușca lui Jasha ajunseră la timp în spatele lor, iar aceștia căzură la pământ într-o baltă de sânge.
-Ia tot ce poți și fugi de aici, strigă roșcatul și se năpusti afară, unde continuă să tragă în ceilalți inamici luați prin surprindere de zgomotele puștii.
Focul de armă se auzi neîncetat vreo două ore, când o liniște cuprinse fortăreața germană, o liniște care ridica spre ceruri victoria trupelor rusești. Deciseră să ia cu ei mâncare și muniție și să se înfrupte acasă, sau mai bine zis acolo unde le era casa de câteva săptămâni.
Jasha inspectă fiecare loc cu o atenție exacerbată și, fără prea multă milă, încărcă mașinile cu mâncare ce avea să le satisfacă pofta pentru câteva zile de acum încolo.
Trecu pe lângă o mulțime de nemți căzuți la pământ și îi privi rece. Trupurile lor neînsuflețite stăteau ca niște marionete pe pământul umezit de ploaie, ochii le erau ațintiți spre cer, dar nu mai clipeau. Sufletele lor aveau să trăiască dincolo de nori, undeva într-un tărâm lipsit de agitația și de ura de pe pământ.
Jasha suflă extenuat și strânse pumnul furios, știind că această răzbunare era pentru scumpul lui Kirill, îngerul pe care îl pierduse cu prea puțin timp în urmă încât să uite totul, cât să devină cald și blând. Dar nu putea. Nu putea să dea uitării cruzimea care se petrecea în jurul lor pentru apărarea unui teritoriu.
-La dracu cu tot patriotismul, la dracu cu toate uniformele astea de soldați, la dracu cu voi, urlă mânios, continuându-și crezul în șoaptă.
Încercă să se desfacă de inhibiții și să strige ce avea pe suflet, dar privirea i se aținti spre unul din trupurile căzute la pământ care se mișca și suspina de durere. Se apropie, dar în loc să țină pușca mai strâns și să se pregătească să îi ia viața celui care se zbătea ca o pasăre, o lasă la pământ. În font, tânărul era inofensiv, nu avea cum să-l rănească ținând cont de starea în care se afla.
Se lăsă lângă el la pământ, stând în genunchi și admirându-i privirea îndurerată. Părul șaten și transpirat îi era lipit de fruntea plină de sudoare, mâinile îi tremurau și erau acoperite de lichidul vâscos și roșu, picioarele erau strânse la piept, rănite și ele. Privirea victimei îl prinse pe Jasha într-o cușcă și nu-i dădu drumul, cerând ajutor. Roșcatul rămase surprins de frumusețea inocentă cu care era înzestrat cel din fața lui. Ochii căprui deschis îi inspirau o căldura de care avea nevoie, pe care voia să o consume, mai ales în această perioadă în care gheața din sufletul său părea că nu se va mai topi. Voia să o înghită cu totul și să-și amestece trupul rece cu ea.
Îl luă gentil de braț și îl așeză după umărul său, apoi îl ridică din balta de sânge și îl urcă în spate. Se aplecă pentru ultima dată și luă pușca de jos, cărându-l pe șaten până la mașina de război, unde îl așeză în spate și îl acoperi cu o pătură groasă de bumbac. Înainte de a se urca pe scaunul șoferului și a porni, scoase de sub scaun o batistă pe care o umezi într-o substanță chimică și i-o duse la nas victimei, făcându-o să adoarmă instantaneu și să uite de durere.
Plecă, fiind înconjurat de alte mașini și tancuri, făcând drumul spre tabără în sens invers.
Nu se uită nici măcar o dată în spate, spre neamț, dar îl scoase din mașină și îl așeză în patul său spre seară, când rușii ajunseseră "acasă".
Nu pot să fiu nemilos, nu pot... Sunt un soldat, îmi apăr patria, familia mea, dar când vine vorba să îi ajut, nu îi pot lăsa acolo, fără nicio speranță. Așa că l-am luat. L-am luat cu mine...