„Să ai o inimă care să nu devină niciodată aspră, un calm care niciodată să nu obosească și o atingere care niciodată să nu rănească." - Charles Dickens
***
Din pricina faptului că primăvara care se pregătea să se retragă, a fost una capricioasă, plină de ploi și cu dimineți foarte răcoroase, Ioan s-a văzut obligat să-și tot amâne respectarea promisiunii, pe care i-a făcut-o Ioanei, chiar de a două zi de când o avea în casa lui. Și anume; să o ia cu el într-o dimineață în care se va duce să vâslească pe lac. Vremea nefavorabilă l-a oprit chiar și pe el să-și satisfacă acea plăcere, dar cum în ultimele zile s-au înregistrat temperaturi mai mari, iar ploile s-au risipit, Ioan a crezut de cuviință că nu mai pune în primejdie sănătatea Ioanei, riscând ca ea să înghețe în caiac pe lacul acela, adăugându-se și faptul că acum nu mai părea atât de plăpândă ca atunci când a găsit-o, într-o seară, a anunțat-o pe aceasta că a doua zi va trebui să se trezească cu mult mai devreme și să se îmbrace foarte gros. Când a aflat motivul, Ioanei i-a apărut pe chip un zâmbet plin de încântare și contagios, fiind evident cât de bucuroasă era de anunțul lui.
Entuziasmul ei a fost prezent și a doua zi, chiar dacă nu s-a manifestat într-un mod foarte expansiv, era evident cât de emoționată se simțea cu acea dimineață. Ioan a hotărât ca de această dată să renunțe la caiac și să vâslească o barcă cu rame, pentru comoditatea Ioanei. Spre plăcuta lui surprindere, ea nu și-a manifestat nici cel mai mic sentiment de teamă cu acea experiență, ci doar părea că se bucură cu toată inima, având zugrăvit, pe frumosul ei chip, un zâmbet discret, dar plin de încântare.
Ioan, molipsit de la ea, părea că trăiește aceeași bucurie tăcută, dar mângâietoare. Imediat ce a început să vâslească, și-a dat seama că se afla chiar împreună cu Ioana, în singurul loc în care și-a dezlănțuit durerea și și-a vărsat lacrimile după dispariția ei. Și tot pe lacul acela a conștientizat, în urmă cu aproape șase ani, că se îndrăgostește de ea, iar pentru faptul că vâslitul era o activitate care îi permitea să-și lase gândurile libere, tot acolo, acestea instinctiv au zburat doar către Ioana, în cel mai profund mod, încă din ziua aceea în care a găsit-o sprijinită de mașina lui și chinuită de durerile sarcinii. Au trecut atâția ani, s-au întâmplat atât de multe, dragostea lui a fost supusă la atâtea încercări, iar el s-a zbătut atât de mult, încât i se părea absolut miraculos faptul că Ioana este lângă el, chiar în fața lui, în acel moment, în acel loc și că ea îl privește cu expresia aceea plină de farmec.
Farmec ce a fost dovedit prin faptul că, deși se aflau la a doua tură de lac, ea nu a renunțat să se uite la el și să-i zâmbească slab în stilul ei grațios. Părea că ochii îi sunt atrași mult mai mult de imaginea bărbatului din fața sa, decât de priveliștea parcului. Și Ioan a profitat la maximum pentru faptul că o avea în fața lui pe însăși femeia care a izbutit să-i pătrundă cel mai adânc în suflet. Cum și el era foarte ispitit să se uite la ea, a privit-o în voie în timp ce vâslea și și-a desfătat simțurile cu vederea ei. Păreau că amândoi sunt conștienți de momentul inedit pe care îl trăiau, de intimitatea pe care o aveau pe acel lac, fiind singurii prezenți la o asemenea oră matinală, de faptul că se puteau privi unul pe celălalt nestingheriți și că simțeau aceeași fericire. Pe chipurile amândurora se puteau zări încântarea și mulțumirea sufletească ce erau prezente în fiecare părticică din ei, ca și când sufletele lor s-au căutat cu exasperare unul pe celălalt și acela era momentul în care se puteau odihni după atâția ani istovitori.
Și cum ochii și zâmbetele lor spuneau atâtea cuvinte și transmiteau atâtea emoții, au păstrat tăcerea mult timp. Fără să se grăbească de această dată cu vâslitul, când au pornit în a treia tură de lac, Ioan și-a amintit de faptul că a fost trezit în noapte, pentru a doua oară de țipetele terifiante ale Ioanei, cauzate de coșmarul care i-a tulburat din nou starea ei emoțională. Și gândindu-se că aceea era o ocazie bună pentru dezbaterea acelui subiect, a hotărât să rupă tăcerea dintre ei, întrebând-o:
- Ioana, ce anume visezi în acele coșmaruri, de te afectează atât de mult?
Aceasta a părut foarte surprinsă de întrebarea lui, într-un mod nu tocmai comod. Fapt pentru care, și-a ferit privirea de-a sa și părând dintr-o dată foarte preocupată de peisaj, a reflectat puțin înainte de a-i oferi un răspuns ezitant, în care cu certitudine nu s-a regăsit și adevărul pe care el îl aștepta:
- Nu știu exact, pentru că nu-mi amintesc ceea ce visez.
Ioan o privi îndoielnic cu o înclinare scurtă a capului, apoi a abandonat vâslele din mâinile sale, lăsând barca să plutească în voia vântului și a curenților apei. După ce și-a ascuns bretonul în spatele urechilor, adoptă o poziție relaxantă a trupului său, sprijinindu-și coatele pe genunchi, își uni palmele printr-o împletitură a degetelor, arătându-i prin acest gest că el era dispus să rămână acolo, în barcă, în mijlocul lacului, până ce ea se va hotărî să-i spună adevărul. Apoi, își adânci în privirea ei, niște ochi plin de fermitate și cu o mică urmă de mustrare, i-a vorbit în stilul acela al său calculat și care impune ascultare:
- Uite, cum facem, eu o să mă prefac că nu am auzit ceea ce tocmai ai spus, iar tu ai ocazia să-mi răspunzi din nou și cu sinceritate de această dată.
Ioana, vădit intimidată și rușinată de atitudinea și vorbele lui, care o scoteau drept o mincinoasă, pentru un moment a părut încurcată de situația în care se găsea și a păstrat tăcerea cu privirea lăsată în jos. Dar știind că altă soluție nu avea, decât aceea de a-i vorbi cu sinceritate, așa cum el i-a cerut, oftă puternic și începu să-i vorbească, pronunțând cuvintele cu dificultate:
- Atunci când... am acele vise, de fapt acel vis, deoarece este mereu același, visez că... mă aflu într-o clădire cuprinsă de flăcări și că toată lumea este panicată și încearcă să iasă cât mai repede de acolo. Doar eu merg în sensul opus și mă chinui să ajung la cineva, care simt că este foarte important pentru mine, doar că unele persoane mă împiedică să o fac și vor să mă convingă să renunț, iar eu încerc din răsputeri să scap de ei și să le explic că nu pot ieși de acolo fără persoana aceea la care vreau să ajung.
- Reușești să vezi cine anume te împiedică să ajungi la acea persoană și știi de ce ea este atât de importantă pentru tine? o întrebă Ioan cu un real interes, înțelegând clar ce episod din trecutul ei visează și fiind ușurat și mulțumind Cerului, în gândul său, pentru faptul că nu trauma aceea îngrozitoare, pe care a suferit-o, îi apare în coșmarurile ce îi tulbură somnul.
- Nu reușesc să văd niciun chip, niciodată, iar acest lucru este și mai frustrant. Însă, ceea ce mă afectează atât de mult, nu sunt imaginile acelea de teroare pe care le văd, ci ceea ce simt, pentru faptul că nu pot ajunge ca să salvez acea persoană. În vis trăiesc convingerea că respectiva persoană va pieri în acel incendiu, dacă eu nu voi ajunge la ea, și odată cu viața ei, se va sfârși și viața mea, chiar dacă eu voi apuca să ies teafără din clădire. Nu pot exprima cu exactitate ceea ce simt doar prin cuvinte, însă... vă asigur că sentimentul pe care îl trăiesc este unul covârșitor și traumatizant, ca și când întreaga mea lume s-ar prăbuși cu totul, iar eu urmează să mor în chinuri groaznice, fiindu-mi scoasă inima din piept înainte să mă prăbușesc și eu.
- De cât timp ai aceste coșmaruri?
- În primul an, în care am locuit în casa domnului Pavel, le aveam destul de des, dar cu timpul au început să dispară și nu le-am mai avut mulți ani.
- Și de când te afli în casa mea de câte ori ai visat?
- Doar de două ori. Adică în nopțile pe care le știți și dumneavoastră și în care v-au trezit țipetele mele, i-a zis ea cu rușine.
- Crezi că visul acesta face parte din realitatea trecutului tău uitat? o întrebă Ioan, străduindu-se să facă pe neștiutorul în privința acelui adevăr cunoscut doar de el.
Inițial, răspunsul Ioanei a fost o ridicare nepăsătoare din umeri, ca după câteva secunde, să-și întoarcă palma dreaptă și să privească cu o urmă de indiferență semnul din acel loc și cu aceeași ezitare să spună:
- Cred că da, ținând cont de această cicatrice, care în mod normal arată ca fiind cauzată de o arsură și că nu-mi amintesc de unde m-am ales cu ea.
Ioan privi și el mâna ei cu acel semn, apoi s-a întins către ea și i-a cuprins cu delicatețe respectiva mână în palmele sale, mângâindu-i ușor cu degetele acea zonă afectată. A chibzuit preț de o clipă, înainte să-i propună următorul lucru:
- Micuțo, nu vrei să căutăm un doctor specializat în acest domeniu și să te ajute cu această problemă a ta? Bănuiesc că prin ajutorul unui terapeut și eventual rezultatele unor analize, vom afla cauza pierderii memoriei și posibil că o vom și putea remedia.
- Nu, nu vreau asta! i-a răspuns ea iute și foarte fermă, retrăgându-și mâna din strânsoarea lui cu repeziciune.
- De ce? a întrebat el, extrem de surprins de reacția ei negativă și violentă.
- Pentru că nu vreau!
- La acest „nu vreau" cu siguranță ai tu un motiv și aș vreau să-l știu. Așadar, te mai întreb încă o dată: de ce? i-a cerut Ioan cu aceeași impunere de mai devreme.
- Pentru că nu vreau să-mi mai amintesc trecutul. La început, da, îmi doream enorm acest lucru, dar acum nu-mi mai doresc.
- Din ce motiv?! se interesă Ioan, uluit de hotărârea ei stranie.
- Pentru că nu vreau! i-a răspuns ea sec, făcându-l pe acesta să-și fixeze acei ochi albaștri foarte expresivi în ochii ei negri și să-i vorbească cu blândețea-i nativă:
- Spune-mi un lucru, chiar sunt o persoană atât de dificilă, ursuză și respingătoare, încât inspir teamă sau lipsă de comoditate celor de lângă mine?
- Nu, nicidecum așa ceva, i-a răspuns Ioana grabnic și cât mai convingătoare, fiind ea cea uluită și confuză de vorbele lui stranii.
- Atunci, tu de ce te comporți ca și cum aș fi? De ce refuzi să fii sinceră, să comunici și să porți o discuție deschisă cu mine? De ce continui să-mi răspunzi doar prin: „pentru că nu vreau" când știi bine că nu am ce înțelege doar din aceste cuvinte? Micuțo, rosti el, după un scurt moment de tăcere, apucând-o blând de bărbie și ridicându-i privirea în ochii lui, de câte ori ți-am înșelat eu așteptările, când ți-am cerut să ai încredere în mine și să fii sinceră cu mine?
- Niciodată! a exclamat ea și mai hotărâtă, privindu-l cu ochii măriți.
- Atunci, ce motive ai de nu vrei să vorbești deschis cu mine și să-mi oferi sinceritatea ta? Chiar nu înțelegi că mă preocupă tot ceea ce se întâmplă cu tine și de aceea insist cu lămurirea acestui lucru?
- Of! exclamă ea din nou, realizând că, în pofida tuturor eforturilor și a refuzurilor ei, nu poate ține piept puterii lui trainice de convingere, astfel că, resemnându-se, începu să-i explice: Nu vreau să-mi mai amintesc trecutul pentru că-mi este foarte bine așa cum sunt acum. V-am mai mărturisit cândva, că în casa dumneavoastră mă simt ca și când aș fi într-un loc potrivit pentru mine și faptul că sunt înconjurată de atâția oameni buni și foarte dragi mie, mă face să fiu și mai convinsă de acest lucru și să nu-mi doresc să mai plec vreodată și să mă despart de voi toți. Și tare mă tem, că revenirea memoriei mele, va implica și plecarea mea. Apoi, cine știe ce orori îmi voi aminti despre mine și despre viața pe care am dus-o înainte să uit cine am fost. Au trecut atâția ani, încât sunt sigură că nu mai are nicio importanță trecutul meu și oamenii care au făcut parte din el. Și pesemne că nici eu nu mai am vreo importanță pentru acei oameni.
De această dată, Ioan a fost cel care a oftat cu reținere, apoi s-a întins din nou după mâna ei și imediat ce a avut acea legătură a mâinilor pe care și-o dorea, i-a zis:
- Revenirea memoriei tale nu va implica nimic din tot ceea ce ai enumerat tu acolo. Ți-am spus doar, că tu nu vei mai pleca din casa mea, orice s-ar întâmpla, așa că nu trebuie să-ți mai faci asemenea griji, a asigurat-o Ioan cu toată încrederea aceea deosebită pe care o adăpostea în el, reluând în aceeași manieră: Micuțo, eu mă tem că aceste coșmaruri și starea aceea de șoc pe care ți-o creează să nu înceapă să te afecteze și mai mult. De aceea, cred că ar fi bine să consultăm un medic. Nu vreau să-mi oferi un răspuns acum, ci vreau să te mai gândești la această opțiune.
- Bine, promit că mă voi gândi. Doamne, nu știu cum vă voi putea răsplăti vreodată pentru toată grija aceasta deosebită pe care mi-o purtați și pe care n-aș fi putut să o întâlnesc niciunde altundeva, i-a mărturisit ea vădit emoționată și privindu-l într-un mod atât de special, încât inima lui Ioan i-a tresărit în piept.
I-a zâmbit și el cu dragoste și a întins către ea cealaltă mână, mângâindu-i delicat obrazul și spunându-i:
- Nu vreau să mă răsplătești, pentru că o fac cu cel mai mare drag, ți-am spus-o de nenumărate ori, grija aceasta pe care ți-o port, face parte din felul meu de a fi, un lucru pe care nu-l pot schimba. Însă vreau în schimb, să nu-ți mai ascunzi temerile de mine, să comunici mai mult, să-mi vorbești fără ascunzișuri și să ai încredere în mine orice s-ar întâmpla.
- Promit că voi ține cont de aceste lucruri, i-a făgăduit ea, răsplătindu-l cu un zâmbet plin de grație feminină.
Mulțumit de ceea ce aflase și de promisiunile pe care le-a primit, Ioan a apucat din nou vâslele în mâinile sale și a început să vâslească, continuându-și plimbarea.
În mașină, pe drumul de întoarcere, Ioana, încă euforică de la modul în care și-a petrecut acea dimineață, i-a spus:
- Vă mulțumesc din suflet pentru faptul că m-ați luat cu dumneavoastră!
- Cu mare drag! i-a zis el, întorcându-și pentru o clipă privirea la ea și zâmbindu-i cu încântare. Chiar mă bucur că am făcut-o și că ție ți-a plăcut atât de mult și mai ales, că nu ți-a fost teamă deloc, ținând cont că nu știi să înoți.
- De ce mi-ar fi, când dumneavoastră ați fost acolo, cu mine? îl întrebă ea retoric, ca și când un asemenea lucru trebuia să fie de la sine înțeles.
Auzindu-i cuvintele, dar și convingerea cu care le-a exprimat, Ioan a privit-o din nou vădit bucuros și cu o creștere substanțială a orgoliului său bărbătesc, care i-a fost hrănit de spusele ei.
- O să mai pot veni cu dumneavoastră și data viitoare? se interesă Ioana, foarte entuziasmată de o asemenea posibilitate.
- Sigur că da! Acum, că vremea nu mai este atât de răcoroasă și că urmează să vină vara, vom putea merge mult mai des. Doar că nu în următoarele cinci zile, a anunțat-o el cu părere de rău.
- De ce nu? întrebă ea surprinsă.
- Pentru că mâine voi pleca la Arad, pentru maximum cinci zile.
- Cinci zile! Atât de mult? exclamă Ioana foarte deziluzionată.
- Sunt doar cinci zile, micuțo. Nu este chiar atât de mult, i-a zis Ioan, încercând să o consoleze, deși nici pentru el nu însemnau foarte puțin și știa că nu-i va fi ușor să stea nici măcar atâta timp departe de ea și de fiul său.
Își amintea mult prea bine de cele patru zile din trecutul lor, când el a fost nevoit să plece într-un alt oraș și cum dorul pentru ea i-a făcut șederea acolo destul de dificilă. Era încredințat că și de data aceasta va fi aceeași situație, mai ales că acum, era obișnuit să o vadă în fiecare zi. De asemenea, la prezentul de acum, se mai adăuga în plus și existența lui Junior. De când a apărut în viața lui, niciodată nu i-au plăcut aceste deplasări și să-l lase acasă doar cu doamna Olga.
- Ba, este foarte mult timp! i-a replicat Ioana, devenind dintr-o dată posomorâtă. Chiar este necesar să plecați? întrebă ea cu o ultimă rămășiță de speranță și privindu-l cu cei mai gingași și catifelați ochi posibili.
Ioan a rămas profund mișcat, când a văzut tristețea ce și-a făcut apariția în înfățișarea ei odată cu anunțul său. Bănuia că Ioana nu se va arăta prea încântată când va afla de plecarea lui, dar nu a crezut că o asemenea veste o va întrista atât de tare.
Ajunși acasă, a parcat mașina în fața curții și după ce a oprit motorul, fără vreo intenție de a coborî, s-a răsucit spre ea ca să o poată privi mai bine și a început să-i vorbească cu blândețe:
- Din păcate, da, este necesar să plec, fiindcă am un caz penal ceva mai problematic, la care trebuie să fac unele cercetări înainte de prima înfățișare a procesului. Însă, îți repet, sunt doar cinci zile și vor trece foarte repede vei vedea.
- Da, sunt doar cinci zile, dar nu vor fi cele mai ușoare. De exemplu, micuțului Ioan îi va fi foarte greu. Lui i se face dor de dumneavoastră chiar și în zilele în care veniți mai târziu acasă și vă dați seama, că în atâta timp, în care nu va putea să vă vadă, îi va fi și mai dor, i-a zis Ioana cu o dezolare și mai avansată, aducându-l pe Ioan în imposibilitatea de a nu zâmbi cu toată inima la ea, fiind evident pentru el că ea și-a ascuns propriul ei dor în spatele acelor cuvinte și a fiului său.
Privind-o cu toată dragostea lui nemărginită, cuibărită în inima sa, a întins din nou mâna către ea și jucându-se cu o șuviță de păr, înainte să i-o ascundă în spatele urechii, dorind să o încurajeze, i-a vorbit:
- Păi, în această privință mă bazez pe tine, micuțo. Sunt ferm convins că tu vei fi alături de el și că îmi vei suplini lipsa cu iscusință.
- Să fiți sigur că voi fi alături de el și că-mi voi da toată silința ca să-l fac să simtă cât mai puțin posibil dorul de dumneavoastră, dar... adevărul este că... și mie îmi veți lipsi foarte mult, nu doar lui, a cutezat ea să-i mărturisească, fixându-l cu cei mai sinceri și inocenți ochi posibili.
Lăsându-se condus de primul imbold avut și de efectul destăinuirii ei, Ioan a cuprins-o cu brațele lui și a tras-o la pieptul său, păstrând-o acolo cu o ardoare desăvârșită și exclamând, plin de emoție:
- Micuța mea, și mie îmi veți lipsi foarte mult amândoi și mă voi gândi neîncetat la voi, la ce faceți și dacă sunteți bine. Nici mie nu-mi face deloc plăcere că trebuie să plec, dar, cum ți-am mai spus, sunt doar cinci zile și după ce vor trece, vom fi din nou împreună în fiecare zi. Bine?
- Bine, murmură ea, cu fața îngropată la pieptul lui, în urma unui oftat puternic, ca doar după câteva secunde, să-și înalțe privirea ei catifelată la el și cu ceva mai mult curaj și resemnare să spună: Aveți dreptate, cum timpul nu stă în loc niciodată, cu siguranță nu o va face nici acum și după ce vor trece aceste zile, veți reveni acasă și totul va fi normal. Așa cum a fost și până acum. Așadar, dumneavoastră să vă rezolvați liniștit problema pentru care plecați și să nu vă faceți griji pentru noi. Vom fi foarte bine cu toții și vă promit solemn că voi avea grijă de micuțul Ioan cu o dedicare și mai mare decât am făcut-o până acum. Adică, o voi face ca și când însăși viața mea ar depinde de acest lucru, și-a întărit ea promisiunea cu aceste ultime cuvinte, ce semnificau doar purul adevăr, pe care Ioan îl cunoștea mult prea bine, dinainte ca ea să-l exprime.
- Faptul că fiul meu va rămâne în grija ta și că tu faci acum parte din viața lui, mă liniștește foarte mult și pentru asta îți mulțumesc, Ioana! i-a mărturisit și el, finalizându-și aceste mulțumiri cu un sărut tandru pe fruntea ei.
Bineînțeles, că nici Junior nu s-a arătat prea încântat de plecarea tatălui său, iar Ioan, cu aceeași răbdare și blândețe, a trebuit să-l consoleze și pe el și să-l facă să nu vadă o tragedie în lipsa lui din acele zile. Și desigur, s-a văzut nevoit să-i și promită că, în cazul în care va fi cuminte, el se va întoarce acasă cu un cadou foarte mare pentru el.
Și cum urma să plece spre Arad, încă de la prima oră a dimineții, și-a luat la revedere de la toți cei din casă chiar din acea seară. Iolanda fiind singura care a făcut excepție de la acest ritual, din motive lesne de înțeles.
Cu toate acestea, a doua zi, pregătit de plecare, a intrat în mare liniște în camera fiului său ca, în timp ce dormea, să-i mai poată vedea și săruta încă o dată fețișoara lui de îngeraș. Ieșind de acolo, privi cu jind și ușa dormitorului Ioanei, dorindu-și foarte mult să poată face același lucru și în privința ei. Dar cum știa că nu ar fi fost un lucru tocmai potrivit, și-a reprimat dorința, și-a luat în mână valiza și a plecat fără împlinirea ei și cu o strângere de inimă.
Totuși, se pare că de această dată, Ioana s-a dovedit a fi mai curajoasă decât el, deoarece nu mică i-a fost mirarea acestuia când, în timp ce cobora scările, a văzut-o așteptând așezată pe unul dintre fotoliile din sufrageria casei.
-Hei, ce-i cu tine aici și trezită la o asemenea oră? o întrebă el surprins, apropiindu-se de ea.
- Vă așteptam, fiindcă voiam să-mi mai pot lua încă o dată la revedere de la dumneavoastră, i-a răspuns Ioana cu sinceritatea sa naivă și cu timiditatea-i specifică, ridicându-se în picioare și începând să-și frământe degetele de la mâna stângă.
Aflând motivul ei, Ioan simți cum fericirea își face loc în inima lui, dar și cum lucrurile devin și mai dificile pentru el. Și-a oferit un răgaz de tăcere înainte să-i spună ceva și a privit-o cu ochii plini de emoție. Imaginea ei proaspăt trezită din somn, plină de candoare și grație feminină, îmbrăcată doar cu pijamaua în care dormise, cu părul ei lung, bogat și ondulat, ce era ușor dezordonat în acea clipă și îi cădea în valuri pe spate și umeri, și cu ochii aceia catifelați și timizi, care aveau puterea să-i bucure lui inima de fiecare dată când îl priveau, toate acestea și ceea ce a simțit el văzându-le, l-au făcut să devină și mai încredințat că, pe zi ce trecea, Ioana i se părea tot mai frumoasă și că ea continua să aibă o putere invincibilă de a-l fascina și cuceri fără nici cel mai mic efort venit din partea sa, ci doar prin simpla ei prezență.
Simțind că devine din ce în ce mai ispitit de imaginea ei și de analiza făcută în mintea sa la felul în care arată ea, că propriile sale gânduri încep să-i zboare pe tărâmuri încă interzise și că privirile lui în curând îi vor oglindi dorința și durerea abținerii cu care se lupta el, își desprinse privirea de la ea și oftă profund, încercând să se elibereze de intensitatea trăirilor și să-și readucă stăpânirea de sine.
După o clipă de tăcerea apăsătoare, ce s-a așternut între ei, revenind cu ochii asupra Ioanei și cu o voce îngroșată de emoțiile pe care le trăia, acesta, având o expresie foarte serioasă, o anunță:
- Nu este bine și nici avantajos ceea ce faci, micuțo.
- De ce? întrebă Ioana total nedumerită.
- Pentru că îmi transformi această plecare în ceva și mai greu de suportat, i-a răspuns el foarte direct.
- Îmi cer iertare atunci. Nu aceasta a fost intenția mea, și-a prezentat ea scuzele cu sinceritate și cu sentimentul că a greșit cu dorința ei de a-și mai lua încă o dată la revedere de la el.
Nu i-a mai spus nimic, în schimb s-a apropiat și mai mult de ea, i-a mângâiat ușor obrazul stâng, după care a sărutat-o cu ardoare pe celălalt obraz, rămânând cu buzele lipite pe pielea ei o clipă destul de îndelungată, dorind să-și graveze în minte și în inimă cât mai adânc posibil, mirosul ei și senzația avută odată cu acea atingere. Știind că va avea nevoie de prospețimea unei astfel de amintiri, în zilele în care va fi departe de ea.
- Te rog, să ai grijă de tine, Ioana, și de fiul... meu, a completat el, după o pauză scurtă, fiind ispitit să spună nostru, apoi a privit-o în ochi, i-a zâmbit cu tandrețe și a continuat să-i vorbească: Ne vom revedea, fără nicio îndoială, peste cinci zile, când voi reveni acasă. În plus, voi suna în fiecare zi și ne vom putea auzi la telefon în tot acest timp, da?
După ce primi încuviințarea ei, i-a spus la revedere și se îndreptă spre ușa exterioară, fiind hotărât să nu-și mai întoarcă privirea la ea și să iasă din casă cât mai repede cu putință. Simțea că despărțirea lor și plecarea lui, au devenit mult prea grele de suportat decât ar fi trebuit să fie în realitate. Totuși, era vorba doar de cinci zile, nu de o eternitate, își spuse el în gândul său.
Doar că Ioana nu a fost de acord cu el și fiind de părere că acelui rămas-bun tot îi lipsea ceva, de care ea avea nevoie, chiar înainte ca el să apuce să deschidă ușa, cu un glas slab și timid, dar suficient cât să o audă, îl strigă:
- Ioan!
Când chemarea ei i-a pătruns în urechi, s-a oprit în loc, înlemnit de senzația pe care aceasta i-a creat-o. După câteva secunde, ca și când și-a făcut curaj să se întoarcă cu fața la ea, s-a răsucit pe călcâie, într-un ritm foarte lent. Fără să-i spună ceva, a privit-o fix în ochi cu toată tandrețea de care era el capabil. Fapt pentru care, i-a oferit acesteia curajul să se apropie de el, cu pași mărunți și să-l îmbrățișeze cu ardoare, strângându-l atât de tare, ca și când urma să nu-l mai vadă pentru o veșnicie.
La început, fiind foarte uluit de gestul ei, Ioan nu a avut nicio reacție, dar după o clipă, a lăsat să-i cadă din mână valiza, și a cuprins-o și el în brațe cu aceeași patimă și nevoie disperată. Nu-și amintea să mai fi fost vreodată îmbrățișat, de către altcineva, în felul acela special, sincer și pur, așa cum o făcea ea. Îl strângea cu brațele ei firave, cu toată forța de care ea dispunea, cauzând o apropiere și mai mare între ei. Apropiere pe care Ioan a accentuat-o și mai mult, lipind-o pe Ioana de el în cel mai intim și amețitor mod, strângând-o la pieptul lui și profitând cu toată inima de acel moment plin de pasiune și iubire necuvântată. În acea clipă, a avut senzația că toată acea dragoste nemărginită, ascunsă și ferecată în adâncul ființei lui, s-a transformat într-o furtună care l-a răvășit cu adevărat și că de această dată îi va fi și mai dificil să o domolească. Pe zi ce trecea simțea că devine și mai vulnerabil în preajma Ioanei și că stăpânirea lui de sine a ajuns la ultima limită a suportabilității, iar ea îi îngreuna și mai mult situația cu aceste impulsuri, gesturi și apropieri, fără să bănuiască vreo clipă de senzațiile pe care i le provoca lui și unde ar putea să ducă toate acestea.
- Te rog din suflet, să ai mare grijă de tine, în aceste zile! l-a rugat ea, cu un glas încărcat de emoție, fără să-și ridice capul de pe umărul lui.
Ioan, vădit mulțumit că ea, în sfârșit, și-a permis să-i vorbească cu „tu", a forțat-o cu blândețe să-l privească, și în timp ce-i aranja buclele blonde, ce-i venise pe față, i-a zis:
- Micuțo, nu-ți face griji pentru mine, eu voi fi bine. Vreau ca voi, toți cei care rămâneți aici, acasă, să aveți mare grijă de voi, da?
- Dar noi ne vom avea unul pe celălalt, pe când tu vei fi singur pe acolo. Tocmai de aceea, vreau să-mi promiți că vei avea mare grijă de tine și că vei conduce cu atenție.
Nu au fost prea dese ocaziile în care cineva să-și facă griji pentru el, sau să fie pus să promită că va fi atent la siguranța lui. Ioan era obișnuit ca el să facă toate acestea. În marea majoritate a cazurilor, mai ales după dispariția părinților lui, el s-a îngrijit și s-a preocupat de soarta celor din viața lui și de siguranța lor, și nimeni de el, dar modul în care, femeia aceea, din brațele sale, i-a cerut acea promisiune și sinceritatea din ochii ei catifelați, l-au făcut să simtă că roata vieții s-a întors în favoarea lui în această privință. L-a emoționat profund preocuparea aceea neprefăcută și extrem de vizibilă pe chipul ei grațios. Motiv pentru care, i-a zâmbit cu drag și cu o vădită recunoștință i-a spus cu seriozitate:
- Îți promit că voi avea grijă de mine și că voi conduce cu mare atenție. Este bine, ești mai liniștită așa?
- Da, dar ai face bine să te și ții de promisiune, pentru că altminteri vei avea de-a face cu mine, l-a amenințat Ioana, adoptând o înfățișare foarte dură și serioasă, dar care i-a fost trădată de gingășia chipului și de spiritul glumeț sesizat în vocea cu care s-a exprimat, ceea ce i-a smuls lui Ioan un zâmbet și mai larg.
- Cu o asemenea amenințare, nici nu mai am curaj să mă gândesc măcar, să nu-mi respect promisiunea, a asigurat-o Ioan, încercând să pară cât mai serios.
S-au privit în ochi și și-au zâmbit din nou unul celuilalt, s-au mai strâns încă o dată în brațe, după care Ioan a sărutat-o pe frunte de această dată. Apoi, s-a depărtat de ea cu o strângere de inimă, și-a recuperat valiza de jos și a ieșit iute din casă.
O bună bucată din drumul său spre Arad, a rămas complet bulversat de intensitatea a ceea ce a trăit, de îndrăzneala ei de a veni să-l îmbrățișeze în felul acela unic și plin de sensibilitate și sinceritate, arătându-și în mod clar nevoia aprigă a unei astfel de apropieri. Se întreba în gândul său; oare, era atât de norocos ca femeia pe care el o iubea nespus de mult, să se îndrăgostească de două ori de el, într-o singură viață? Deoarece, Ioan cam asta înțelegea din toate manifestările ei, privirile acelea pe care i le oferea, zâmbetele ei dulci și grațioase, și toate gesturile sale din ultima perioadă. Nu știa cum și ce va face în continuare, dar era clar că mult timp nu va mai putea să continue și să reziste în aceleași condiții. Faptul că Ioana îi accepta prezența, apropierile, îmbrățișările și orice atingere de-a lui cu atâta naturalețe și fără nicio reținere, chiar participând la ele nestingherită, ba mai nou, le căuta și le înfăptuia și ea, îi transforma în ceva și mai dificil abținerea lui și îl făcea să-i fie și mai greu să-și ascundă dragostea pe care o nutrea pentru ea. Mai ales că aceasta se încuibase în inima lui și se dezvoltase enorm, în toți acești ani, iar Ioan avea atâta iubire să-i ofere, încât nu i-ar ajunge o viață întreagă. În plus, și el avea nevoie să primească în schimb iubirea ei, inima lui și bărbatul din el tânjea acut după aceste lucruri.
Dar era conștient că încă nu erau posibile aceste lucruri, și că deși Ioana, acum, arăta că ar putea să-l accepte pe el și dragostea lui în toate modurile, atâta timp cât Sorina exista în viața sa, Ioan era legat de mâini. În urma puținelor conversații telefonice, pe care le-a avut cu aceasta, de când ea era plecată în Viena, a aflat că, din păcate, rezultatele analizelor au confirmat diagnosticul ce-i fusese pus deja, dar din fericire încă nu necesita o intervenție chirurgicală și că a fost pusă sub tratament medicamentos, sperând că prin acea cale boala ei va putea fi ținută sub control. Iar această boală a Sorinei, care se dovedise a fi reală, îl aducea pe Ioan în imposibilitatea de a-și redobândi libertatea, în viitorul apropiat. Deoarece, oricât de mult a căutat o soluție care să nu-i provoace acesteia vreun rău, sau care să nu implice din partea lui cruzime și nepăsare, nu a găsit-o deocamdată. Sorina și minciunile lui, pe care a fost nevoit să le spună și de a căror descoperire încă se temea, au rămas în viziunea lui niște piedici reale între el și Ioana. Cu toate acestea, pentru nimic în lume nu era dispus să renunțe la ea și la dragostea lor. Nu acum, când Dumnezeu i-a pus-o din nou în viață, după atâția ani plini de dor crunt și de suferință, și când ea era pe cale să se îndrăgostească din nou de el. Dacă nu avea în acel moment o soluție salvatoare și satisfăcătoare pentru toți cei implicați, era convins că o va găsi în cele din urmă și că iubirea lui va fi împlinită.
Iolanda și Edi, după noaptea aceea petrecută în parc, deși nu s-au mai revăzut în săptămâna respectivă, au continuat să țină legătura telefonic, vorbind destul de des și comunicând într-un mod pașnic, plăcut pentru amândoi și chiar constructiv pentru viitorul la care el spera.
Doar că toate acestea au ținut până acum două zile, în care Iolanda a încetat, în mod subit și inexplicabil, să răspundă la apelurile lui. Fapt pentru care, într-o după-amiază, sub pretextul unei vizite oarecare făcută mamei sale, Edi a venit în casa Damadian, cu intenția să obțină o explicație din partea ei.
După câteva zeci de minute petrecute alături de mama sa și de domnul Petre în bucătărie, aflând că Iolanda se afla acasă la acea oră, a plecat în căutarea ei. A găsit-o pe terasa casei, așezată pe un scaun, arătând abătută și gânditoare. Se apropie de ea și o salută cu o atitudine pașnică:
- Bună! Ce faci?
- Bună! i-a răspuns ea, privindu-l doar pentru o clipă, fără să pară prea încântată de apariția lui.
- Te-am sunat de șase ori în ultimele două zile și nu am avut parte de niciun răspuns din partea ta. De ce? se interesă acesta, ignorând indiferența cu care ea îl trata.
- Păi, cred că ar fi fost evident pentru oricine, că nu am vrut să vorbesc cu tine și de aceea nu ți-am răspuns, i-a replicat ea pe un ton înțepător.
- Și din ce motiv nu ai mai vrut să vorbești cu mine, așa... dintr-o dată? întrebă Edi, căutând o explicație din care să poată înțelege și el ceva.
Doar că Iolanda nu a mai fost dispusă să i-o dea și ridicându-se iute de pe scaun, a vrut să intre în casă și să scape de întrebările lui deranjante, totodată și de prezența sa.
- Ce crezi că faci? Pleci așa de lângă mine și mă lași să vorbesc singur? i-a zis el, oprind-o din înaintarea ei și încleștându-și dur degetele pe brațul drept al acesteia.
- Dă-mi drumul! i-a cerut ea imediat, privindu-l furtunos.
- Vreau o explicație clară, Iolanda! i-a impus el, foarte autoritar și lipsit de orice blândețe, atât în voce, cât și în privire. Consider că merit măcar acest lucru din partea ta și te sfătuiesc să mi-o oferi înainte să-mi pierd răbdarea cu tine și să mă enervez din cauza atitudinii pe care o ai.
- Păi, ar trebui să știi și singurel motivul pentru care nu vreau să mai am de-a face cu tine. Așa că, te rog, nu mai face pe sfântul în fața mea, pentru că nu ține! i-a zis ea, vorbindu-i într-un mod batjocoritor, provocându-i acestuia o întunecare instantă a ochilor lui albaștri și apariția furiei în fiecare gest de-al său, făcându-l să țipe serios la ea și să-și strângă și mai tare degetele pe brațul ei:
- Tu cumva îți bați joc de mine, Iolanda?
- Eu să-mi bat joc de tine? întrebă ea retoric, eliberându-și brațul printr-o smucitură. Consider că tu ai făcut asta în privința mea și mai consider că cel care ar trebui să dea unele explicații ești tu, nu eu. Pentru că este peste puterile mele de a înțelege, cum poți fi atât de meschin și să spui toate acele cuvinte frumoase și pline de sensibilitate unei femei, când de fapt sunt doar vorbe goale, niște minciuni exagerate? Dar foarte bine antrenate, trebuie să recunosc acest lucru.
- Ce vrei să spui? o întrebă acesta năucit de reproșul neîntemeiat, din punctul său de vedere.
- Uite, nici acest lucru nu-l pot înțelege! Cum te poți preface atât de afectat de cuvintele mele și te pretinzi a fi îndrăgostit de mine atâția ani, într-un mod atât de verosimil, când de fapt nimic din toate acestea nu este adevărat.
Edi era pur și simplu stupefiat de vorbele ei și de felul batjocoritor în care i le-a spus, iar lipsa unei explicații plauzibilă din partea ei, l-a făcut să creadă că ea apela la acel tertip, scoțându-l pe el vinovat, doar ca să iasă ea cea imaculată din acea situație, cu ajutorul căreia voia să scape de el și de insistențele lui. În plus, faptul că-i contesta, cu atâta derâdere și ușurință, dragostea pe care i-a purtat-o până în acea clipă, fiind singurul sentiment neviciat de stilul lui desfrânat de viață și păstrat în inima lui ca pe ceva sfânt, îl durea mai mult decât și-a imaginat. Durere care l-a condus spre o purtare și mai dură în privința Iolandei. Astfel că, doar dintr-un pas s-a apropiat de ea, i-a cuprins cu agresivitate bărbia în mâna sa, forțând-o să-l privească în ochi și i-a vorbit pe un ton plin de superioritate:
- Știi ce, și nici nu ai să înțelegi vreodată, toate acele cuvinte pe care ți le-am spus, modul în care am făcut-o și ceea ce simt eu acum cu batjocura ta. Și aceasta pentru că, atâta timp cât mofturile tale puerile, vorbele grele, spuse cu atâta ușurință și egoismul tău vor avea primordialitate în toate purtările tale, nu ai să fii capabilă să-i vezi și să-i apreciezi cu adevărat pe cei de lângă tine și nici vrednică de dragostea pe care aceștia ți-o oferă nu vei fi vreodată. Cu atitudinea asta a ta, de răzgâiată plină de răutate, nu ai ce înțelege, pentru că nu faci altceva decât să-i îndepărtezi pe toți, la fel cum l-ai îndepărtat și pe fratele tău.
Doamna Olga, auzind din bucătărie toată cearta lor, încă de la început, și mai ales cuvintele dure rostite de fiul său, a crezut de cuviință că ar fi bine să intervină, înainte ca lucrurile dintre cei doi să degenereze într-o formă și mai urâtă. Astfel că și-a făcut apariția lângă ei imediat și cu o autoritate maternă, a zis:
- Edi, fiule, nu-i mai vorbi în felul acesta Iolandei și dă-i drumul!
- Mamă, cu tot respectul cuvenit, te rog frumos să nu intervii și să te întorci în casă! i-a cerut acesta imperativ, dar cu acel respect, de care a amintit, prezent în atitudinea sa, continuând să o privească aprig pe Iolanda și ascultând doar de cea de-a doua poruncă dată de mama lui, eliberându-i acesteia bărbia din încleștarea sa.
Doamna Olga, înțelegând că a ajuns în situația în care nu și-a dorit niciodată să se afle, și că în cazul în care ar fi rămas ar fi trebuit să aleagă între fiul său și fata pe care a crescut-o cu aceeași dragoste maternă și pe care o simțea ca fiind fiica ei, s-a retras în casă cu inima îndoliată de toată acea împrejurare care o afecta foarte mult.
În tot acest timp, Iolanda a rămas împietrită în fața lui Edi, incapabilă să riposteze sau să scoată și cel mai mic sunet în apărarea ei. Imediat după plecarea mamei lui, acesta își adânci și mai mult ochii întunecați în ochii ei intimidați, o apucă din nou de braț, aducând-o și mai aproape și îi vorbi cu aceeași superioritate, dar și cu un gram de ironie:
- Prințeso, ar fi timpul să ți se facă cunoscut faptul că Pământul nu se învârte în jurul tău, așa cum crezi tu că o face. Te asigur, că după dispariția ta, el va continua să se învârtă nestingherit și deloc afectat. Și pentru binele tău, te sfătuiesc să te trezești la realitate, dacă nu vrei să-i pierzi pe toți cei de lângă tine și să rămâi complet singură, pentru că pe doi i-ai pierdut deja.
Terminând de rostit aceste cuvinte, Edi și-a luat scârbit mâna de pe ea, i-a întors spatele și a plecat hotărât spre ieșirea din curte, tremurând de nervi și cu inima înjunghiată de durere, fiind hotărât să nu-i mai acorde nici măcar o privire Iolandei în întreaga lui viață.
Aceasta nu a fost capabilă clipe bune să se urnească din loc, după plecarea lui. A rămas pe terasa casei, cu privirea pierdută și cu auzul invadat de ecoul fiecărui cuvânt în parte, spus de acesta. Fără să fie conștientă de acest fapt, lacrimile au început să-i umezească obrajii, iar atunci când vederea i s-a împăienjenit de prezența acestora, a realizat și ea impactul năucitor pe care l-a avut asupra ei, acea ceartă cu Edi.
A fugit buimacă spre camera sa și a rămas acolo ore bune, plângând fără încetare. Chiar și atunci când Ioana, după ore bune, a fost rugată de doamna Olga să o cheme la masa de seară, și intrând la ea în cameră, a găsit-o pe aceasta ghemuită în fotoliul de lângă fereastră și cu ochii plini de lacrimi.
- Ioli, m-a rugat doamna Olga să-ți spun că cina este gata... Cerule, ce ai pățit? De ce plângi? o întrebă aceasta foarte alarmată, venind lângă ea.
- Da, cum să nu! Numai tu nu mai lipseai pe capul meu. N-am nimic, așa că poți să ieși pe unde ai intrat, s-a răstit Iolanda la ea, vorbindu-i cu răutate.
- Te pot ajuta cu ceva? se interesă Ioana plină de bunăvoință și fără să bage în seamă vorbele dure ale Iolandei.
- Zoe, tu chiar ești bătută în cap și nu înțelegi că vreau să dispari din camera mea și să mă scutești de amabilitățile tale? s-a revoltat și mai mult Ioli, țipând și mai tare la ea și privind-o cu niște ochi plini de răutate.
Ioana a privit-o cu tristețe și supărare pe modul în care aceasta continua să o trateze, dar păstrându-și blândețea din voce, spre deosebire de interlocutoarea ei, i-a zis:
- Îmi cer iertare că te-am deranjat, dar tot ce voiam era să te ajut. Pentru că sincer, chiar mă îngrijorează starea ta. Se vede că ai plâns foarte mult.
A aștept o clipă, dar văzând că nu primește niciun răspuns și nici măcar un alt țipăt sau o altă jignire din partea Iolandei, s-a întors cu intenția să iasă pe ușă. Doar că răzgândindu-se, s-a reîntors și cu aceeași blândețe și calmitate de mai devreme, la care mai alătură și sinceritatea aceea a ei, extrem de evidentă, i-a vorbit:
- Știi, doresc de mai mult timp să-mi cer iertare în fața ta. Nu știu cu ce ți-am greșit, dar îți cer iertare din tot sufletul.
- Pentru ce naiba îți ceri iertare, dacă nici măcar nu știi cu ce mi-ai greșit? se interesă Iolanda, fără să mai țipe de această dată și privind-o cu încruntare și confuzie.
- Pentru că tu nu ești un om așa de rău și dur cum vrei să pari, Ioli. Toți din casă mi-au spus că ai o inimă de aur și știu și eu acest lucru, fiindcă se vede în ochii tăi, destul de clar, bunătatea pe care o porți în suflet. Și din această cauză, tind să cred că eu ți-am greșit cu ceva, fără să-mi dau seama sau să fiu conștientă de culpabilitatea mea, pentru că altfel, tu nu ai fi avut niciun motiv să te porți atât de urât și respingător cu mine. Tocmai de aceea, chiar te rog să mă ierți! Mi-ar plăcea dacă ai face-o pentru că eu... eu încă mai sper că ne vom putea împrieteni sincer, așa cum mi-a spus fratele tău, că ar fi posibil, din prima zi în care am venit în această casă, și că vom putea să ne fim alături în asemenea momente, ca acesta pe care îl traversezi tu. Recunosc, că... aș fi foarte fericită dacă mi-ai putea oferi prietenia ta și dacă tu ai accepta-o pe a mea. Ioli, dacă ai nevoie vreodată de cineva cu care doar să vorbești, sau de orice altceva, poți oricând să apelezi la mine, fără nicio ezitare eu voi fi acolo și te voi ajuta cu tot ce-mi va sta în putință.
După ce și-a expus puritatea sufletului în fața Iolandei, a așteptat din nou câteva secunde, însă observând că aceasta doar o privea uluită și nu intenționa să-i adreseze niciun cuvânt, a plecat spre ieșire.
Dar cum blândețea are puterea să străpungă și cele mai trainice ziduri, alături de sinceritatea și dragostea unei vechi prietenii, au avut forța să spargă și învelișul de piatră, pe care Iolanda și-l formase în jurul inimii și să o facă să dea uitării toată ranchiuna pe care o strânsese pentru Ioana, în toți acei ani în care aceasta a fost dispărută. Simțindu-și inima eliberată de dușmănia care atârna precum plumbul, înainte să apuce să iasă pe ușă, cu un glas sfâșietor a strigat-o:
- Ioana, așteaptă!
Extrem de surprinsă de chemarea ei și de numele folosit, aceasta s-a întors și a privit-o interogativ pe Iolanda, care s-a ridicat numaidecât de pe fotoliu și a venit alergând lângă ea, îmbrățișând-o cu putere.
- Iartă-mă, Ioana! Te rog, iartă-mă că m-am purtat atât de urât cu tine și că ți-am greșit atât de mult! Iartă-mă, prietenă dragă!
- Mi-ai spus Ioana?! La fel cum îmi spune și fratele tău? a întrebat ea, cu aceeași emoție copleșitoare pe care a folosit-o și vechea ei prietenă.
- Da, ți-am spus Ioana, pentru că pentru noi ești Ioana. Întotdeauna ai fost Ioana.
Aceasta a privit-o confuză, neînțelegând exact ceea ce a vrut ea să spună, fapt pentru care Iolanda, ca să salveze situația în care se băgase singură, cu toată sinceritatea ei și cu o căință evidentă, i-a zis:
- Așadar, crezi că poți să mă ierți și să-mi acorzi prietenia aceea de care mi-ai vorbit?
- Aș fi foarte fericită, dacă aș avea ocazia să fac acest lucru, i-a răspuns Ioana, zâmbindu-i dulce și sincer, făcând-o pe Iolanda să-și amintească de prietena ei din trecut și să realizeze cât de dor i-a fost de ea și că, în pofida felului ei respingător și urât de a se purta, tocmai și-a recuperat acea prietenă.
Realizare ce a îndemnat-o să o îmbrățișeze din nou și să-i mulțumească pentru iertarea ei.
- Ioli, din ce cauză ai plâns atât de mult și de ce ești tristă? Nu este prima dată când te văd supărată și abătută, se interesă Ioana cu o adevărată îngrijorare pentru noua sa prietenă.
Iolanda a privit-o stăruitor preț de o clipă, chibzuind dacă să vorbească cu ea despre amărăciunea și rătăcirea ei din suflet, sau nu. Luând o hotărâre, se îndreptă spre pat așezându-se pe acesta cu picioarele strânse sub ea și mărturisi:
- Of, Ioana, nici eu nu mai știu ce mă supără și ce vreau cu adevărat.
- Vrei să vorbești despre acest lucru, sau te pot ajuta cu ceva? o întrebă Ioana cu bunăvoință, așezându-se lângă ea.
- Da, ai putea să mă ajuți, închizându-mă pentru totdeauna într-o grotă, înainte să-i îndepărtez de tot pe cei dragi de lângă mine.
- De ce spui asta?
- Pentru că în tot ceea ce fac greșesc. De exemplu, fratele meu nu-mi vorbește de săptămâni întregi, a plecat de acasă pentru atâtea zile și nici măcar nu și-a luat la revedere de la mine. Bogdan nu m-a sunat de săptămâna trecută și este chiar îndreptățit să nu o facă, când eu de fiecare dată, când ne-am văzut și auzit, i-am reproșat eșecul relației noastre ca o isterică. Iar cearta pe care am avut-o cu Edi și cuvintele pe care el mi le-a spus, m-au dărâmat și mai mult. Nici măcar nu am fost în stare să-i explic de ce eram supărat pe el și m-am purtat prostește și sarcastic cu el. Mă crezi o nebună, nu? o întrebă Iolanda, după un moment de tăcere, când a sesizat rătăcirea Ioanei în privința celor enumerate de ea.
- Nu, departe de mine un astfel de gând, i-a răspuns aceasta iute și cu sinceritate. Doar că... nu prea știu ce ar trebui să spun și nici nu înțeleg eu prea multe din ceea ce se întâmplă între tine, Bogdan și Edi.
- Stai liniștită, pentru că nici eu nu înțeleg ce se întâmplă și cum ar fi cel mai corect să mă port în privința celor doi, i-a mărturisit Ioli, cu durere în glas.
- De ce te-ai certat cu Edi?
- Pentru că m-am supărat foarte tare pe el. Zilele trecute, l-am văzut într-un restaurant, luând cina, foarte liniștit, cu o roșcată. În condițiile în care, cu doar o săptămână în urmă, mi-a făcut cea mai frumoasă și sensibilă declarație pe care aș fi putut-o primi eu vreodată. Numai că s-au dovedit a fi doar niște minciuni toate cuvintele lui, a adăugat Iolanda cu tristețe.
- Faptul că l-ai văzut cinând cu o altă femeie, nu dovedește cu nimic că declarația lui a fost doar o minciună, i-a zis Ioana cu blândețe. Știi cine este respectiva, o cunoști?
- Nu. Și nici nu mă interesează să știu, a răspuns Iolanda foarte revoltată.
- Ioli, te-ai gândit că poate acea femeie este doar o prietenă, sau o cunoștință, sau chiar o clientă a cabinetului de avocatură?
- Crezi că ar putea să fie doar o clientă? întrebă Iolanda cu noi speranțe ivite în privirea ei verde.
- Este posibil. Cum fratele tău lipsește uneori de la masa de seară, pentru că cinează în oraș cu unul dintre clienți, mă gândesc că aceeași situație s-ar putea găsi și la Edi, din moment ce amândoi au aceeași profesie și lucrează în același loc. În plus, Ioli, atâta timp cât între voi doi nu există o relație clară, iar tu nu ai lămurit situația ta cu Bogdan, nu prea ai dreptul să-i reproșezi astfel de lucruri și să-i ceri explicații, i-a zis Ioana cu franchețe, într-un mod amabil, dorind doar să o facă să vadă acea situație din altă perspectivă.
- Da, poate că ai dreptate cu tot ce spui, a murmurat Iolanda îngândurată, ca apoi să-și acopere fața cu mâinile, realizând abia în acea clipă, cât de mult s-a înșelat cu prima impresie, pe care nu s-a mai obosit să o analizeze. Doamne, cum am putut să fiu atât de proastă și să nu mă gândesc la acest lucru? Acum ce mă fac? Cum o să-mi repar greșeala și o să-l fac să mă ierte?
- Cerându-ți scuze, i-a răspuns Ioana, zâmbindu-i încurajator.
- Crezi că va fi așa de simplu să obțin iertarea lui, după tot ce i-am zis? murmură Iolanda, amintindu-și de următoarele cuvinte spuse de acesta: „Și pentru binele tău, te sfătuiesc să te trezești la realitate, dacă nu vrei să-i pierzi pe toți cei de lângă tine și să rămâi complet singură, pentru că pe doi i-ai pierdut deja."
- Probabil că nu va fi atât de simplu, dar în mod cert, nici lui nu i-a fost ușor când i-ai spus acele lucruri la care ai făcut tu referire. În plus, Edi este un bărbat iertător, matur, calculat și cu o etică admirabilă, rar întâlnită în zilele noastre, la fel cum este și fratele tău. De aceea, sunt sigură că îți va accepta scuzele așa cum se cuvine.
- Și aici ai dreptate, posibil să obțin iertarea lui, chiar dacă nu o merit, dar mă gândesc că... poate ar fi mai bine să las lucrurile așa cum sunt și să nu-i mai dau speranțe, când eu nici măcar nu știu ce vreau și pe cine vreau. Bogdan este bărbatul alături de care am trăit atâtea și alături de care eram convinsă că am să-mi petrec restul zilelor, dar se pare că nu este așa. Am momente în care îmi doresc să-mi reiau relația pe care am avut-o cu el și să fim ca înainte, apoi mă răzgândesc, știind că nimic nu va mai fi la fel între noi doi. Iar Edi... of, câteodată am impresia că bărbatul acesta a apărut așa din senin, doar ca să-mi clatine mie viața chiar din temelii. Mă simt atât de... intimidată și vulnerabilă în fața lui, cum nu m-am mai simțit niciodată, în fața altui bărbat. Dar în același timp, îmi place nespus de mult prezența lui și... îmi face foarte bine să vorbesc cu el. Și da, în pofida imaginii lui de Don Juan pe care și-a creat-o, Edi este un bărbat remarcabil, cu maniere și concepții de viață foarte rare în zilele noastre, așa cum ai afirmat și tu. Însă, cu toate acestea, nu știu dacă sunt în stare să las trecutul în spate, odată cu Bogdan, și să dau o șansă sentimentelor pe care am început să le am pentru Edi. Adică... nu știu ce vreau.
- Ioli, a rostit Ioana, cu o compătimire sinceră în privința rătăcirii acesteia, cuprinzându-i mâna în mâna sa, eu cred că ceea ce ar trebui să faci este să ai curaj să-ți asculți mai mult inima. Nu știu prea multe despre acest gen de relație și despre ceea ce se simte, pentru că eu nu am avut niciodată vreo relație cu vreun bărbat, sau cel puțin, eu nu-mi amintesc de așa ceva. Însă sunt sigură că cele mai bune decizii le găsești în inima ta. Poate că ar trebui să te imaginezi în ambele situații. Să analizezi amănunțit dacă tu și Bogdan sunteți capabili să vă reluați și să vă continuați relația fără reproșuri, trecând peste toate neînțelegerile și să o luați de la zero și de asemenea, tu să uiți complet de ceea ce ai început să simți pentru Edi și chiar și de el. Sau să uiți de Bogdan și să accepți că relația voastră nu mai are niciun viitor și apoi, să-i dai o șansă lui Edi. Pune-te pentru o clipă în aceste două situații și ascultă cu atenție ce-ți spune inima și ce vrea ea. Astfel, vei știi ce ai de făcut în continuare, cui să-i ceri iertare și pe care dintre cei doi va trebui să-l convingi că acum știi cu adevărat ceea ce vrei și că decizia ta este cea finală.
Iolanda a ascultat-o pe Ioana cu cea mai mare atenție de care era ea capabilă, iar felul blând și binevoitor cu care i-a vorbit, i-a adus aminte de Ioana de acum șase ani, și a făcut-o să aibă impresia că nu au fost niciodată despărțite, că tot acel timp a fost doar o închipuire și că de fapt, ele au fost întotdeauna cele mai bune prietene. I-a zâmbit cu mulțumire și după o clipă de chibzuire, a zis:
- Da, poate că ar trebui să analizez mai amănunțit aceste două situații și să nu mai acționez din impulsuri și abia apoi să iau o hotărâre. O, Ioana, mi-a fost atât de dor de tine! a exclamat ea fericită și emoționată, îmbrățișând-o cu drag.
- Dor! se miră aceasta în timpul acelei îmbrățișări. Dar, Ioli, am fost aici, lângă tine, tot timpul. Încă din prima zi în care am venit în această casă.
Dându-și seama de gafa pe care era să o facă, Iolanda încercă să salveze situația cu următoarele cuvinte:
- Așa este. Nu mă băga în seamă, nici nu mai știu ce vorbesc. De altfel, cred că ar fi cazul să coborâm la cină, ca să nu ne alegem amândouă cu o mustrare zdravănă din partea doamnei Olga, a încheiat ea cu o mică glumă, sfârșind amândouă cu câte un zâmbet larg pe fețele lor.
Și din acea zi, cele două și-au reînnodat prietenia din trecut, cu o legătură și mai trainică. Reluându-și, astfel, aceeași relație plină de armonie și de completare reciprocă datorată de caracterele lor diferite, ocazie cu care Iolanda a petrecut foarte mult timp cu ea și cu Junior, fiind pentru aceasta o relaxare și o evadare din zona problemelor ei emoționale.
S-au împlinit trei zile de la plecarea lui Ioan, timp în care el a sunat acasă în toate serile și a avut grijă ca de fiecare dată, să audă și glasul Ioanei. Acest lucru fiind posibil doar printre picăturile libere, lăsate de Junior. Deoarece micuțul voia să vorbească încontinuu cu tatăl său, amintindu-și mereu de câte un lucru pe care trebuia să i-l povestească. În seara celei de-a treia zi, Ioan le-a dat acestora doi, minunata veste că a terminat mai devreme treaba pe care a avut-o și că a va reveni acasă în cursul următoarei zile.
A doua zi, la ora unu și jumătate, Ioan tocmai intra în București și privind la ceasul de pe bordul mașinii, spera ca în maximum o oră să fie deja acasă. Și din nou se gândi la ei și la cât de nerăbdător era să-i revadă. Și ca de fiecare dată, când nu se afla lângă ei, se întrebă în gândul său, oare ce fac în acea clipă? Privi iar ceasul și își răspunse tot el, că potrivit programului din acea zi, Ioana și fiul lui probabil tocmai au luat masa de prânz și cum era vineri, Junior urma să aibă ora de chitară, iar cei doi așteptau sosirea domnului profesor. „Oră de chitară. Domnul profesor. Asta nu sună prea liniștitor", a repetat și și-a zis Ioan în gând, amintindu-și de vinerea trecută și de întâmplarea cu respectivul profesor.
Se uită din nou la ceas și realiză că oricât de mult s-ar fi străduit, nu avea nicio șansă să ajungă acasă înainte de ora două, ținând cont de aglomerația din București. Dar nici nu avea să accepte ca istoria din acea zi să se repete. Doar simpla amintire a avansurilor acelui bărbat asupra Ioanei îl iritau extrem de mult și îi provocau o adevărată repulsie. Și deși risca să pară ca un puștan gelos în fața doamnei Olga, apelă la aceasta ca o ultimă și disperată soluție, telefonându-i și rugând-o să-l întâmpine ea pe domnul profesor și să facă tot posibilul să o țină departe pe Ioana de acesta.
Auzindu-i cerința neobișnuită, aceasta zâmbi larg și încercând să nu-și facă simțit amuzamentul și în voce, l-a anunțat:
- Ioan, mamă, îmi pare rău, dar se pare că Zoe a fost mai rapidă decât tine.
- La ce vă referiți? întrebă el confuz.
- Păi, nu au trecut nici cinci minute de când m-a rugat să mă ocup eu de primirea domnului profesor. Pe motiv că nu-i place deloc cum acesta a început să se uite la ea și că data trecută s-a văzut nevoită să-i refuze, nu știu ce... invitație la... club, sau așa ceva, și că nu mai vrea să fie pusă în aceeași situație și azi. Așa că, fiule, tu vezi-ți liniștit de drum și vino acasă sănătos, că aici lucrurile sunt ținute sub control.
Extrem de mândru și de mulțumit de inițiativa Ioanei, și-a luat la revedere de la doamna Olga și a închis telefonul, cu un zâmbet larg conturat pe chipul său.
A trecut aproximativ o oră de la acel apel, iar domnul Petre, aflându-se în grădina casei, citind din nelipsitele lui ziare, a primit un alt apel de la cel care îi era șef.
- Alo! Da, Ioan, spune! îl îndemnă acesta, după care așteptă ca Ioan să-i facă cunoscut motivul pentru care l-a sunat și pe măsură ce asculta fața lui devenea și mai încruntată și îngrozită de ceea ce auzea. Ce accident? Când? întrebă, ridicându-se furtunos în picioare. Dumnezeule, tu ești bine? Da, da, sigur! Nu-ți face probleme, nu le spun nimic deocamdată, îl asigură acesta, după ce mai ascultă câteva secunde în telefon. Ioan, eu mă aflu în grădină acum, iar toți ceilalți sunt prin casă. Zgâtia de Ioli nu este acasă, zulufatul de Junior este la ora lui de chiară, iar căprioara de Zoe și cu doamna Olga sunt prin bucătărie. Așa că, stai liniștit, nu-ți mai face griji și în această privință, pentru că nu au de unde să afle. Dar spune-mi de tine! Cum ești? îl întrebă domnul Petre, extrem de îngrijorat, ascultând din nou cu atenție. La ce spital te-au dus? Bine, chiar acum plec spre tine, o să ajung cât de repede pot, l-a anunțat el, luându-și deja cheile de la mașină de pe măsuța din fața balansoarului și întorcându-se pentru a pleca spre spitalul indicat.
Moment în care a realizat și el că nu toți se aflau prin casă, așa cum a crezut, deoarece a dat peste o Ioana îngrozită și îndurerată, care în mod cert a auzit toată conversația și a și înțeles-o perfect.
- Vreau să vin cu dumneavoastră, i-a zis Ioana, cu un glas sugrumat de violența cutremurării pe care a simțit-o în urma celor auzite.
- Drăgălașo, nu cred că este o idee bună? i-a spus domnul Petre cu blândețe.
- Nu mă interesează! Eu vreau să vin cu dumneavoastră și să-l văd! s-a impus ea cu vehemență, ridicând tonul la acesta, pentru a putea fi ascultată și luată în seamă.
- Șt! Vorbește mai ușor, ca să nu afle și ceilalți. Ioan m-a rugat să nu vă spun nimic deocamdată, ca să nu vă îngrijoreze.
- Ei bine, dacă nu vreți să afle și ceilalți, ați face bine să mă luați cu dumneavoastră! amenință Ioana foarte serioasă, cu lacrimi în ochi, simțind că i se sfâșie inima doar la simplul gând că Ioan a pățit ceva.
- Bine, gata, vii cu mine, dar nu spui la nimeni unde mergem și ce s-a întâmplat! cedă acesta în cele din urmă, realizând că o altă soluție nu avea la îndemână și că ar fi fost o adevărată cruzime să o lase acasă în starea aceea de înspăimântare și de îngrijorare acută și din această cauză, încercă să o calmeze: Dar liniștește-te și nu mai plânge, pentru că nu are nimic grav. Mi-a zis că s-a ales doar cu o mână ruptă și câteva zgârieturi, în rest nimic altceva. În plus, gândește-te, dacă avea ceva grav nu m-ar mai fi putut suna el. Bine?
Ioana i-a răspuns doar printr-o înclinare a capului, ștergându-și lacrimile și străduindu-se să se liniștească, deși avea fața schimonosită de durere sufletească și îngrijorare.
Ajunși la spital și întrebând de Ioan, l-au găsit pe acesta întins pe unul dintre paturile din camera de gardă, cu antebrațul de la mâna stângă pus în ghips. Imediat ce au ajuns în dreptul patului său, iar privirile lui și ale Ioanei s-au întâlnit, uitându-se unul la celălalt cu emoție, fără vreun cuvânt și fără să mai stea prea mult pe gânduri, în clipa următoare, aceasta se repezi la el și-l îmbrățișă cu ardoare și cu toată forța pe care ea o deținea.
Ioan a cuprins-o și el iute doar cu brațul sănătos, și-a cufundat nasul în părul ei și cu ochii închiși inhală mirosul acesteia. Și deși simțea o durere acută în zona toracică, cauzată de coastele lui fracturate și de presiunea acelei îmbrățișări, a strâns din dinți și s-a bucurat cu toată inima de prezența Ioanei și de acel moment, în care amândoi, își alinau sperietura prin care au trecut și dorul pe care l-au simțit în aceste zile.
Domnul Petre, încă păstrând liniștea, privi și el la cei doi, fiind destul de emoționat de momentul lor plin de sensibilitate. Abia când Ioan a deschis ochii și l-a privit, acesta i-a explicat de ce nu a venit singur:
- Îmi pare rău, dar era chiar în spatele meu când am vorbit cu tine la telefon și a auzit tot.
Ioan, printr-o mimică a feței, l-a liniștit pe acesta, dându-i de înțeles că nu este nicio problemă. Faptul că o avea lângă el și în brațele lui, era probabil cel mai bun medicament ce i-ar fi putut fi administrat în acele clipe. Nici măcar cuțitele de durere pe care le avea înfipte în coastele lui nu le mai simțea și nici nu-l mai interesau.
- Hei, Ioana, ia uită-te la mine! i-a cerut Ioan, simțind că ea plângea înfundat la pieptul lui, bănuială ce i se confirmă când ea îi dădu ascultare și își ridică ochii înlăcrimați la el. Micuțo, de ce plângi? o întrebă deloc încântat de acest fapt.
- Cum adică de ce plâng?! întrebă aceasta mirată și revoltată de întrebarea lui, ștergându-și lacrimile. Vi se pare că nu aș avea motiv, ținând cont de ceea ce vi s-a întâmplat?
- Dar eu sunt bine, Ioana. Uite, sunt întreg, nu am nimic grav, în afară de mâna aceasta ruptă, dar în rest nu am pățit nimic, o liniști el, plăcut impresionat de grijile pe care ea și le-a făcut.
- Chiar și așa, am simțit că inima îmi este sfâșiată complet când am auzit ceea ce ați pățit. Și până am ajuns aici, ca să vă pot vedea și să mă conving că nu ați pățit nimic grav, am simțit că voi muri de durere, i-a mărturisit ea cu înflăcărare și la fel de revoltată, fără să mai țină cont de înțelesul pe care îl pot avea cuvintele ei.
Cuvinte care l-au făcut pe Ioan să rămâne înmărmurit și uitând să mai și respire, o privi intens în ochi și se hrăni cu magia, sinceritatea enormă și emoția puternică găsite acolo. Cu inima bătându-i nebunește în piept, a realizat că tocmai a avut parte de prima declarație indirectă a Ioanei și că odată cu aceasta, dragostea ei pentru el, i-a fost dovedită și că nu mai există loc de niciun dubiu în privința veridicității acesteia.
După clipe bune consumate cu privirile lor intense și încărcate de sentimente, Ioan a mângâiat-o ușor pe obraz, după care a tras-o la pieptul lui pentru o nouă îmbrățișare și i-a șoptit la ureche:
- Micuța mea, dragă, acum sunt aici lângă tine, așa că, nu-ți mai face griji.
- Cum Dumnezeului s-a petrecut accidentul? Tu ești foarte responsabil și în trafic și de când te cunosc nu ai mai avut niciun accident, întrebă domnul Petre, după un moment îndelungat de tăcere, rămânând retras în tot acest timp, oferindu-le celor doi, timpul și spațiul necesar pentru revederea lor.
Ioan a început să-i relateze întâmplarea bizară în care a fost implicat fără voia lui. Accidentul s-a produs într-una din intersecțiile capitalei, când unui domn, aproape de vârsta a treia, i s-a făcut rău la volan și a pierdut controlul mașinii, oprindu-se chiar în portiera de pe partea stângă a mașinii lui Ioan, fără ca acesta să aibă timp să realizeze sau să evite coliziunea.
- Au mai fost răniți în afară de tine, sau mai grav ca tine? se interesă Petre.
- Din ce am reușit să aflu, domnul care conducea mașina și-a revenit și nu are decât niște răni minore, la fel ca și mine. Nu a avut viteză și acest lucru a contat foarte mult ca urmările să nu fie și mai grave. Însă, în mașină se mai afla și un copil și de el nu am reușit să aflu nimic. Tocmai de aceea, am rugămintea la tine, să te duci tu să te interesezi de soarta acelui copil și să afli dacă au nevoie de vreun ajutor, l-a rugat Ioan cu amabilitate.
- Sigur, o să fac tot posibilul să aflu ceva. Tu ai nevoie de ceva anume, eventual să-ți cumpăr ceva?
- Nu, Petre, nu am nevoie de absolut nimic. Oricum, nu este nevoie să rămân internat și de altfel, mi-au spus că într-o oră voi putea pleca acasă. Îți mulțumesc pentru intenția ta!
După ce au rămas singuri, Ioan și-a întors privirea la ea și a văzut din nou în ochii ei admirația aceea profundă pentru el.
- Pe zi ce trece sunt tot mai impresionată de bunătatea pe care o aveți, i-a mărturisit ea cu sinceritate.
- Nu este bunătate, Ioana, ci este o normalitate. Sau cel puțin așa ar trebui să fie pentru toți. Consider că nu fac nimic ieșit din comun, deoarece faptele și purtările mele fac parte din datoria morală pe care o avem fiecare dintre noi, i-a zis el, nu foarte încântat de acea discuție, pentru că din nou îi răsări în minte teama că admirația aceea a ei ar putea să o îndemne să-l privească și să-l iubească într-un alt mod decât cel dorit de el.
Imediat după acest răspuns, Ioan a încercat să se ridice ceva mai sus pe pernă, doar că durerea severă din zona toracică, i-a tăiat respirația și i-a adus pe chip o grimasă, pe care nu a reușit să o camufleze în totalitate în fața Ioanei.
- Ce s-a întâmplat? Vă doare ceva? îl întrebă ea grabnic cu o îngrijorare exagerată.
- Mi-au spus că m-am ales și cu vreo două coaste fracturate și m-a durut puțin. Însă, nu-ți face griji, nu este nimic grav, a încercat el să o liniștească.
Încercare ce a produs un efect contrariu, îngrozind-o și mai rău și în timp ce a luat distanță de el, i-a reproșat:
- O, Cerule, de ce nu mi-ați spus! Eu m-am aruncat în brațele dumneavoastră și cu siguranță v-am accentuat durerea cu acel gest.
- Nu, Ioana, nu te îndepărta! Te rog, vino înapoi! îi ceru el, întinzând mâna sănătoasă către ea. Crede-mă că apropierea și îmbrățișarea ta niciodată nu-mi vor crea vreo durere. Din contră, în momentele acestea, îmi fac și mai mult bine. Vino! insistă el.
În cele din urmă, aceasta cedă rugăminții lui și își reluă locul pe pat, lângă el, iar cu o grijă deosebită ca nu cumva să-l rănească din nou, s-a aplecat și și-a așezat capul pe umărul lui.
- Vă doare rău? îl întrebă ea, cu un glas sugrumat de suferința din inima ei, provocată de chinul lui fizic.
- Nu foarte rău. Este o durere suportabilă. Nu-ți face griji inutile, micuțo, pentru că eu sunt bine.
- Ah! Așa mi-ați spus și în dimineața în care ați plecat și de asemenea, mi-ați promis că veți avea grijă de dumneavoastră și nu s-a întâmplat așa! l-a certat ea zdravăn, ridicându-și capul de pe umărul lui și privindu-l cu o mustrare bizară, venind din partea ei. Ați merita să nici nu mai vorbesc cu dumneavoastră, pentru faptul că nu v-ați respectat promisiunea.
- Ba eu consider că mi-am respectat-o. Fiindcă nu eu am produs acel accident, iar faptul că nu am pățit nimic grav, constituie o altă dovadă cu care îmi pot susține respectarea promisiunii mele, a contrazis-o Ioan, fără să ia în serios reproșul ei și acea discuție.
- Dacă, într-adevăr, v-ați fi respectat promisiunea, nu trebuia să vă aflați pe patul acesta de spital, cu mâna ruptă și cu cele două coaste fracturate, ci trebuia să vă aflați acasă, sănătos și împreună cu toți ceilalți.
Privirea ei aprigă, izvorâtă din ochii aceia negri, ce-i erau atât de dragi, seriozitatea și încruntarea de pe chipul ei frumos, alături de cutezanța cu care s-a exprimat, l-au făcut pe Ioan să zâmbească larg și să depună eforturi considerabile ca să nu râdă în hohote de ea.
- Mai aveți îndrăzneala să și râdeți? îl întrebă ea indignată de lipsa lui de seriozitate cu care trata acea situație, continuând să-i vorbească cu aceeași supărare energică: Știți ce ați merita? Ați merita o mamă de bătaie, pentru faptul că nu ați fost mai atent când ați condus și că promisiunea, pe care mi-ați făcut-o, a fost doar o vorbă aruncată în vânt. V-am avertizat doar, că o să aveți de-a face cu mine.
- Nu crezi că sunt suficient de rănit, încât să mai suport și o bătaie în plus? se victimiză Ioan, cu o mimică a feței de om neajutorat. Apoi, mai devreme îmi plângeai de milă, iar acum vrei să-mi creezi o altă durere cu bună știință? Sau ție chiar îți pasă mai mult de acea promisiune, decât de mine?
- Nu spuneți așa ceva! Normal că îmi pasă mai mult de dumneavoastră! a exclamat Ioana imediat, căzând, fără întârziere, în capcana întinsă de Ioan, care a continuat să profite de întorsătura situației, întrebând-o cu interes și privind-o adânc în ochi:
- Cât de mult?
- Atât de mult, încât aș muri în următoarea secundă dacă dumneavoastră ați păți ceva rău.
Nu a mai fost nevoie de alte cuvinte spuse între ei, deoarece amândoi au înțeles perfect că trăiau aceeași emoție și că inimile le băteau în piept în același ritm năucitor. S-au privit intens în ochi un timp destul de îndelungat, iar Ioan, simțind că momentul devine mult prea intim și că a căzut și el în propria lui capcană, fiindu-i din nou pusă la încercare puterea de abținere, și-a rupt privirea din a ei și schimbând sensul discuției, a îndemnat-o:
- Spune-mi, ce fac cei de acasă? Fiul meu ce face?
- Sunt bine cu toții, iar fiul dumneavoastră încă era la ora de chitară când am plecat eu de acasă. Dar ieri, de exemplu, m-am certat cu el și m-am supărat foarte rău.
- De ce? Cum a fost posibil ca voi doi să vă certați? întrebă Ioan surprins, zâmbind de ceea ce auzea, fiind convins că nu era vorba de ceva grav.
- I s-a dat de la grădiniță o poezie de învățat și a refuzat cu încăpățânare să înceapă să o învețe, pe motiv că el învață poeziile doar cu dumneavoastră și nu cu altcineva. Și oricât de mult m-am străduit, nu am reușit să-l fac să se răzgândească.
- Înțeleg! Ei bine, nu-ți face griji, voi vorbi eu cu el și îl voi face să renunțe la această încăpățânare, i-a vorbit Ioan cu amuzament, în timp ce-i mângâie delicat obrazul, simțind că în supărarea Ioanei se găsea și o anumită cantitate de gelozie, pentru faptul că micuțul l-a preferat pe tatăl său în defavoarea ei.
- Știți, o veste foarte bună este că am reușit să mă împrietenesc cu sora dumneavoastră, iar în aceste zile am petrecut foarte mult timp împreună, l-a anunțat Ioana foarte veselă, cauzându-i acestuia o surprindere imensă.
- Cum s-a produs minunea?
- M-am dus într-o seară la ea în cameră, să o anunț că masa este gata și era foarte supărată. Am întrebat-o ce are și dacă o pot ajuta cu ceva și deși la început m-a respins, ca de obicei, în cele din urmă a vorbit frumos cu mine și ne-am împrietenit. Domnule Damadian, adăugă ea după o pauză, nu știu cu ce v-a greșit, dar cum dumneavoastră sunteți atât de milostiv, de ce nu depuneți un minimum de efort ca să vă împăcați cu ea? Totuși este sora dumn...
- Ți-a cerut ea să mă rogi acest lucru? o întrebă Ioan cu o privire încruntată, luând în calcul și posibilitatea faptului că Iolanda era în stare, să se împace cu Ioana, doar pentru a câștiga, prin intermediul ei, iertarea lui.
- Nu, nicidecum. Nici măcar nu am vorbit cu ea despre acest subiect. Doar că... este destul de vizibil cât de mult o doare faptul că dumneavoastră nu vorbiți cu ea și...
- Micuțo, a întrerupt-o el din nou, vorbindu-i cu blândețe, hai să nu vorbim noi despre acest lucru. Este clar că avem păreri diferite în legătură cu această temă, tu privești din punctul tău de vedere și eu din al meu, fapt pentru care, nu vreau să ajung să mă cert sau să mă contrazic cu tine din această pricină. Bine?
Ioana i-a încuviințat că este de acord cu el și i-a promis că nu va mai deschide acel subiect niciodată. Imediat după aceea, Petre a revenit lângă ei doi cu vestea că acel copil, care s-a aflat în mașină, este perfect sănătos și că nu s-a ales cu nicio zgârietură în urma acelui accident.
După o jumătate de oră, Ioan a fost lăsat de către medici să plece acasă, unde toți erau extrem de îngrijorați pentru plecarea subită a Ioanei și domnului Petre și pentru faptul că el nu a mai ajuns acasă. Văzându-l cu mâna în ghips, îngrijorarea lor nu s-a ameliorat nicicum, până ce Ioan nu le-a explicat cele întâmplate și că el se află în afara oricărui pericol. Și deși, toți ceilalți s-au mai liniștit, Junior a început să plângă zdravăn când și-a văzut tatăl cu mâna bandajată, fiind convins în naivitatea lui că a pățit un lucru extrem de grav. În cele din urmă, cu răbdarea deosebită și dragostea paternă a lui Ioan, acesta a izbutit să-l liniștească și să-l asigure că nu s-a întâmplat nimic rău. Cu toate acestea, micuțul nu s-a desprins din brațele tatălui său mult timp, iar Ioan a fost din nou obligat să strângă din dinți și să dea uitării durerea de coaste, ca să se poată bucura cu toată inima de îmbrățișarea și prezența fiului lui, de care i-a fost mult prea dor.
Până și reacția Iolandei a fost una memorabilă. Aceasta, chiar și în pofida faptului că fratele ei încă nu-i vorbea și că era supărat pe ea, s-a dus la el și l-a îmbrățișat cu grijă, șoptindu-i la ureche că-l iubește foarte mult. Îndepărtându-se apoi, fără să aștepte vreo reacție pozitivă de la el. Ioan a fost profund sensibilizat de gestul ei și în adâncul sufletului său s-a bucurat sincer de acea îmbrățișare, dar cu toate acestea a continuat să se prefacă supărat pe ea și indiferent, chiar dacă îl durea și pe el acea prefăcătorie.
Imediat ce tensiunea din casă s-a mai limpezit, Ioan a rămas în sufrageria casei, zapând haotic și cu gândurile departe, telecomanda televizorului. La puțin timp, își făcu apariția și Ioana, având în mână un pahar care conținea sucul din fructe și legume, pe care Ioan îl consuma zilnic, și pe care îl așeză pe masă, chiar în fața acestuia.
- Ce-i cu ăsta?! N-am cerut să mi se aducă suc, așa că de ce ai venit cu paharul acesta? întrebă Ioan mirat.
- În cazul în care vreți să beți, să-l aveți la îndemână, îl informă ea, zâmbindu-i.
- Îți mulțumesc frumos! Dar dacă voiam să beau, puteam să-mi iau și singur, nu trebuia să te deranjezi.
- Nu este niciun deranj, ba chiar este o reală plăcere, l-a înștiințat ea cu o atitudine serviabilă și cu un zâmbet și mai larg, plecând de lângă el înainte ca Ioan să mai aibă timp să spună ceva.
Nu după mult timp, Ioana coborî de la etaj cu brațele pline cu o parte din lucrurile personale ale lui Ioan. Procedă în același mod, și cu o grijă deosebită, le așeză în ordine pe masă, chiar în fața lui, enumerându-le cu voce tare:
- Uitați, aici aveți cărțile acestea extrem de groase, din care obișnuiți să citiți, aici ochelarii, aici carnețelul pentru notițe și pixul, și... A, v-ați uitat în dormitor unul dintre telefoane. Uitați-l aici! Iar în cazul în care ma...
- Ioana, ce Dumnezeului faci?! a întrerupt-o el foarte indignat. Nu ți-am cerut să-mi aduci nimic din toate astea.
- Știu, dar dacă cumva aveți nevoie de ele, să nu vă căzniți dumneavoastră să le aduceți, cu o singură mână și cu durerea aceea de coaste. Tocmai de aceea, dacă mai aveți nevoie de ceva nu ezitați să-mi spuneți și să-mi cereți ajutorul.
Auzindu-i explicația, Ioan a înțeles în sfârșit intenția ei și motivul avut cu atitudinea aceea serviabilă. A inspirat și expirat ușor, atât cât durerea coastelor i-a permis, neștiind exact dacă ar trebui să râdă sau să se supere. Apoi a privit-o cu niște ochi ușor dojenitori și i-a spus pe un ton în care se simți o urmă de dezaprobare și respingere a ajutorului ei:
- Sincer, îți mulțumesc pentru intenție și această grijă, dar să știi, că am doar o mână ruptă, nu am rămas invalid și nici nu sunt imobilizat la pat. Fapt pentru care, îmi pot lua singur lucrurile de care am nevoie. Așa că încetează să mă mai tratezi ca pe un neputincios și să-mi aduci toate lucrurile la nas.
Ioana îl privi încruntată și cu mâinile puse în șolduri, adoptând o ținută amenințătoare, i-a vorbit pe un ton foarte îndrăzneț:
- Ar trebui să nu fiți așa de urâcios și nerecunoscător cu cineva care încearcă să vă ajute. Și de asemenea, consider că ar trebui să vă lăsați orgoliul bărbătesc deoparte și să acceptați că sunteți rănit și ajutorul care vă este oferit.
Ca să nu-l bufnească râsul în fața ei, Ioan și-a lăsat privirea în jos și și-a mușcat buzele, alături de obișnuitul său tic, în privința părului.
- Așadar, momentan mai aveți nevoie de ceva, în afară de lucrurile aduse de mine? se interesă ea plină de bunăvoință, văzând că el nu mai ripostează.
Acesta își ridică ochii la ea și privind-o cu drag și zâmbindu-i, i-a răspuns:
- Da, mai am nevoie de ceva.
- De ce?
- Să iei loc aici lângă mine! i-a zis el, arătându-i cu mâna dreaptă locul liber de lângă el.
Zâmbind și ea, i-a îndeplinit acestuia nevoia și s-a așezat lângă el, dar pentru faptul că distanța nu a fost pe placul lui, Ioan i-a cerut:
- Ești prea departe. Vino mai aproape!
După ce Ioana s-a apropiat mai mult de el, Ioan a întins brațul sănătos pe spătarul canapelei din spatele ei și aplecându-se ușor către ea, a redus și mai mult distanța dintre ei. Adoptă o purtare și o voce pline de șarm, apoi a început să-i vorbească:
- Spune-mi, cum se face că în dimineața în care am plecat eram „Ioan" și îmi vorbeai cu „tu", iar acum când m-am întors, am redevenit „Domnul Damadian" și îmi vorbești din nou cu „dumneavoastră"?
- Păi... a început ea să explice, neștiind exact cum că o facă, apelând la răsucirea energică a degetelor. Adevărul este că... îmi este destul de dificil să nu vă mai spun așa.
- În acest caz, dacă nu vrei să mă supăr cu adevărat pe tine, te rog să depui mai multe eforturi ca să te obișnuiești să nu-mi mai spui așa. De fapt, nu te rog, ci îți impun să o faci! a completat el, cu o autoritate lipsită de seriozitate, zâmbindu-i în loc să o privească sever.
Zâmbet ce a fost molipsitor și pentru ea. Au păstrat tăcerea și s-au lăsat pierduți în privirile lor și în emoția găsită acolo de fiecare. Ioan și-a luat brațul de pe spătarul canapelei și a început să-i mângâie delicat chipul cu vârful degetelor, păstrând amândoi tăcerea, până în clipa în care el, cu o voce îngroșată de sentimentele puternice și trezite la viață, i-a șoptit:
- Ochișorii aceștia și cei ai fiului meu, mi-au lipsit cel mai mult în aceste zile.
Ioana a păstrat tăcerea și s-a uitat la el surprinsă. Dar cu toate acestea, a fost destul de vizibil modul în care cuvintele lui i-au atins inima și faptul că, involuntar, ea îi făcea cunoscut, prin intermediul ochilor, dorul care a chinuit-o și pe ea în acele zile.
Toate acele priviri catifelate ale acesteia, sinceritatea din ele, momentul acela atât de emoționant pentru amândoi, care i-a rupt de realitate, starea de comuniune ce s-a fixat în inimile lor, toate acestea au avut menirea să-i scoată la suprafață toată dragostea și dorința lui Ioan, făcându-l să capituleze. Conștient de ceea ce urma să facă, dar și de faptul că nu mai avea puterea să nu o facă, fără să-și desprindă privirea din ochii ei, s-a apropiat și mai mult de Ioana, cu intenția de a ajunge la buzele ei, dar și cu o ultimă speranță că măcar ea va fi mai puternică și că se va retrage la timp.
Înțelegând abia în ultima clipă ceea ce era pe cale să se întâmple, că de data aceasta Ioan nu avea de gând să-i sărute fruntea sau unul dintre obraji, Ioana și-a desprins privirea din a lui și și-a așezat ușor capul pe umărul acestuia. Oftând profund, și-a pus cu grijă mâna ei micuță pe pieptul lui lat, chiar în zona inimii, ca și când voia să-i ofere acesteia o alinare prin acea mângâiere. Iar lui Ioan să-i mărturisească prin gestul său, că nu i-a respins acel sărut pentru că nu și-l dorea, ci pentru că nu avea curajul să i-l accepte și că se temea de consecințele pe care acesta le va avea. În subconștientul ei știa că unele apropieri dintre ei și ceea ce se întâmpla în ultima perioadă cu amândoi, nu erau demne și că nu trebuiau să aibă loc. De asemenea, în mintea ei domina și concepția că ea nu avea niciun drept la săruturile sau la dragostea lui. Din această pricină, mustrările de conștiință, născute din faptul că ea nu avea puterea să se îndepărteze atunci când trebuia să o facă și să-și ascundă sentimentele care s-au dezvoltat în inima ei, au început să se strecoare ușor-ușor în mintea sa și să o tulbure și mai mult.
Ioan i-a înțeles perfect refuzul și motivele avute. De aceea, a trecut rapid peste dorința lui neîmplinită, și-a încolăcit brațul pe trupul ei și a strâns-o la pieptul său până la limita suportabilității a acelei dureri din zona toracică, cufundându-și din nou nasul în buclele ei blonde și bucurându-și simțurile măcar cu acele senzații.
Momentul lor de tandrețe a fost întrerupt de Junior, care a venit din camera sa, cu brațele pline de jucării, spunându-i tatălui său că trebuie neapărat să se joace cu el, ca să recupereze zilele în care a fost plecat. Astfel că, prezența micuțului s-a dovedit a fi ajutătoare pentru cei doi ca să treacă mai ușor peste acel moment stânjenitor. Bucuroși, au rămas cu toții în sufrageria casei, până seara târziu, făcându-i pe plac micuțului și jucându-se cu el.