„Ce poate fi mai frumos și mai bun în viață decât o familie unită... trăind într-un colț de lume numai cu bucuriile ei mici, așa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume și s-o fărâmițeze..." - Tudor Mușătescu
***
- Ioli, hai, mai repede că s-a făcut destul de târziu! strigă Ioan de la parterul casei, suficient de tare cât să ajungă vocea sa până la etajul acesteia, respectiv în camera surorii lui.
Regreta faptul că i-a promis că o va lua cu el în acea dimineață, la spital, ca să-i vadă pe Ioana și pe copil. Dacă nu o făcea și nu era nevoit să piardă un sfert de oră ca să o trezească și o altă jumătate de oră ca ea să se pregătească, el era deja la spital alături de cei doi.
- În cât timp ți-a spus că va fi gata? întrebă Petre, așezat pe canapeaua mare din sufragerie și citind liniștit un ziar.
Era un bărbat corpolent, de aproape cinzeci de ani, cu o înfățișare comună, dar cu niște ochi veseli ce-i râdeau tot timpul.
- În douăzeci de minute, dar a trecut deja o jumătate de oră, răspunse Ioan iritat, privind la ceasul de la mâna sa și făcând ture prin sufragerie.
Petre zâmbi reținut la răspunsul primit și foarte încrezător, zise:
- Mai bine vino și stai jos, fii răbdător, ia un ziar, citește-l și pune-te la curent cu știrile de azi! Pentru că în mod clar ai timp din belșug pentru toate astea.
- Mi se pare mie sau tu te amuzi pe seama mea? îl întrebă Ioan încruntându-se la el, dar fără să arate vreo urmă de supărare sau seriozitate la acea încruntare.
- Ei, na acum! Cum să îndrăznesc eu să mă amuz pe seama șefului meu? întrebă acesta cu aceeași seriozitate aparentă. Ți-am sugerat să faci acest lucru, pentru că fata asta nu se ghidează după aceeași măsurare a timpului ca și noi. Ea când spune că este gata în cinci minute, este clar că ai de așteptat vreo jumătate de oră, iar când spune că durează doar o jumătate de oră, păi poți să tragi un pui de somn liniștit. Crede-mă că sunt pățit de atâtea ori!
- Se pare că de data aceasta te-ai înșelat, îl anunță Ioan cu un surâs larg pe buze, când o văzu pe Iolanda coborând, în mare grabă, scările care făceau legătura cu etajul.
Petre se răsuci pe canapeaua pe care era așezat, pentru a putea privi în spatele său, în direcția scărilor, și cu ochii mari de uimire, i se adresă Iolandei cu reproș:
- Păi, domnișoară, asta este deja discriminare! Adică pe mine mă faci să te aștept cu orele când te duc undeva, iar fratele tău a așteptat doar zece minute în plus?
Iolanda râse copios auzindu-l, era obișnuită cu felul lui glumeț de a fi, dar niciodată nu s-a putut abține la supărările și victimizările lui prefăcute, mai ales când erau însoțite de o mimică care stârnea râsul instant. Se apropie de el și-l sărută drăgăstos pe unul dintre obraji, așa cum procedează un nepot cu bunicul său și îi spuse:
- Păi, cu Ioan nu îmi pot permite să întârzii prea mult, pentru că el este atât de rău, încât ar pleca fără mine.
- Vezi! Ia aminte, cum trebuie să procedezi, dacă vrei să nu mai aștepți atât de mult! l-a anunțat Ioan, amuzându-se de el, apoi continuând ceva mai serios, zise: Probabil că mai târziu vei veni tu să o iei pe Iolanda de la spital, pentru că eu am ceva treabă prin oraș și nu voi reveni acasă toată ziua.
- Bine! Dar dacă tot vin, vreau să-l văd și eu pe prichindel, pentru că nu mai am răbdare până îl aduceți acasă! anunță acesta cu o impunere comică. Mă suni când trebuie să vin. Acum o aștept pe doamna Olga, m-a anunțat de aseară că trebuie să meargă la cumpărături, dar sigur vom termina până la ora la care trebuie să vin la spital.
Cei doi frați și-au luat la revedere de la el și au plecat în mare grabă spre spital. Când au intrat în rezerva Ioanei, Ioli ținea în brațe un urs mare, bleu, din pluș, iar Ioan un aranjament floral superb, din trandafiri roșii.
O găsi pe proaspăta mămică întinsă în pat, privind abătută spre ferestra din partea opusă a patului, pe care nu vedea prea multe din pricina poziției pe care o avea. Auzi ușa deschizându-se și își întoarse capul spre direcția ei, iar când îi văzu în cadrul acesteia, pe cei doi frați, ochii îi sclipiră de bucurie, își schiță un zâmbet larg și grațios, fapt ce i-a adus o desăvârșită seninătate pa chip.
- Ați venit?! rosti ea cu o vădită emoție în glas.
- Da, normal că am venit! Ce credeai că scapi de noi? o întrebă Iolanda zâmbind și ea, foarte fericită de revederea lor și apropiindu-se de Ioana, o îmbrățișă și sărută pe ambii obraji.
Proaspăta mămică o privi cu un surâs și mai larg, arătându-se foarte încântată de prezența ei acolo.
- Ioli, cât mă bucur că ai venit și mai ales că nu ești supărată pe mine. Îmi cer iertare în fața ta pentru ceea ce...
- Te rog, a întrerupt-o aceasta foarte fermă, nu-mi mai aminti de prostia făcută de tine, pentru că iar mă apucă nervii și s-ar putea să-ți trag și o mamă de bătăiță. Chiar dacă risc ca după aceea să-mi iau eu însămi bătaie de la fratele meu, adăugă aceasta cu o falsă teamă în privința acestui risc și privindu-l pe Ioan, cu o mimică a feței de îngeraș, făcându-l să zâmbească larg, deoarece spusele ei și felul în care a făcut-o, au stârnit râsul la toți trei.
- Uite, acesta este pentru micuțul Ioan, dar cum lui nu i-l pot da, pentru că oricum n-ar înțelege nimic, ți-l dau ție, îi spuse Iolanda, punând pe pat, lângă ea, ursulețul de pluș, la care Ioana se uita plină de entuziasm.
- Îți mulțumesc foarte mult! Este foarte simpatic!
Abia după aceste momente, Ioan a ales să nu mai stea deoparte. S-a apropiat de ea, având un zâmbet cald pe buze și i-a înmânat aranjamentul floral, spunându-i:
- Iar acesta este în mod special pentru tine.
Ioana, încă de când a sesizat apropierea acestuia, și-a fixat ochii pe chipul lui blând, apoi a rămas cu ei pironiți în ochii lui albaștri chiar și atunci când a luat în mâinile sale florile, fără să o intereseze vreun pic frumusețea lor, și a murmurat un mulțumesc plin de emoția aceea pe care nu reușea niciodată să și-o ascundă și care avea menirea să o facă și mai delicată, dominându-i până și cel mai mic gest, totodată făcând-o și mai vulnerabilă în fața dragostei lui. Ioan a vrut să se aplece și să o sărute pe frunte așa cum o făcuse și cu o seară în urmă, doar că intrarea uneia dintre asistente, care venise să-i aducă Ioanei tratamentul, l-a făcut să se retragă la capătul patului, să-și sprijine coatele pe tăblia acestuia și să o privească cu drag pe proaspăta mămică, în timp ce-și lua ascultătoare respectivele medicamente. Arăta mai vioaie decât aseară, iar această constatare l-a mulțumit.
Domnișoara asistentă înainte să părăsească acea cameră, a făcut următoarea remarcă:
- Uite, că a venit la tine și familia ta, așa că nu mai ai niciun motiv să plângi și să fii tristă! Ți-am spus că nu-ți face bine să te superi sau să...
Din restul cuvintelor nici Ioana și nici Ioan nu au mai auzit nimic. Acesta din urmă, aflând că ea a plâns, își aținti o privire interogativă și încruntată asupra ei, știind că nu există niciun motiv întemeiat pentru care ea să facă asta. Încă de la prima oră a vorbit cu medicul la telefon și i-a confirmat că starea ei, în mod miraculos, este mult mai bună, iar copilul este perfect sănătos.
Ioana și-a întors și ea niște ochi temători la el, imediat ce a auzit cele spuse de asistentă, văzu la el expresia aceea dojenitoare mult prea cunoscută, iar acest fapt a făcut-o să-și plece rușinoasă privirea.
Când ușa s-a închis și au rămas din nou doar ei trei, mustrarea din ochii lui Ioan s-a făcut simțită și în vocea sa:
- De ce ai plâns, Ioana?
- Dintr-un motiv lipsit de importanță. Nu mă lua în seamă, te rog! îi vorbi ea foarte sfioasă.
- Ți-am mai spus cândva, că întotdeauna am preferat discuțiile deschise și te asigur că și în această situație prefer același lucru. Așa că te rog, oferă-mi un răspuns concret, din care să-ți pot înțelege motivele!
- Pentru un scurt moment mi-a fost teamă că nu veți mai veni la mine și de aceea am plâns, mărturisi mămica, în urma unui oftat scurt și cu o voce joasă și timidă, privind oriunde, numai la el nu.
- Cum ai putut crede asta după toată discuția noastră de aseară și după ce mi-ai spus că ai încredere în mine? o întrebă el extrem de indignat.
- Dar am încredere în tine! afirmă Ioana foarte convingătoare, de această dată ridicându-și privirea în ochii lui. Doar că eram atât de somnoroasă și de slăbită aseară, încât nu mai eram sigură dacă chiar a fost realitate toată discuția noastră, pe care paradoxal mi-o amintesc foarte bine, sau am visat eu.
Ioan inspiră și expiră profund auzindu-i explicația, care nu-l mulțumea prea mult. Nu mai suporta să o vadă plângând sau să audă că a plâns, mai ales în acele condiții în care lucrurile s-au așezat satisfăcător pentru toți și când viitorul ei se arăta unul liniștit și plin de siguranță. Și deși a încercat să-și îmblânzească exprimarea, mustrarea din ea s-a simțit la un grad destul de mare:
- Ioana, ți-am mai spus că nu vreau să mai fii atât de pesimistă. Te-ai obișnuit cu prezența răului în viața ta, iar acum la orice situație tu pui răul în față și de aici și neîncrederea asta a ta. Apoi, de câte ori să-ți spun că nu vreau să-ți mai văd ochii înlăcrimați sau să aud că ai plâns, când tu chiar nu mai ai niciun motiv să o faci.
- Ești chiar nesuferit! Tu nici măcar acum nu te poți abține să nu o cerți? Sau nu te simți bine până nu cerți pe cineva? îi replică Iolanda, foarte supărată pe mustrarea fratelui ei, fiindu-i milă de prietena sa care își lăsă privirea în jos cu vinovăție.
- Cumva, vrei să-mi îndrept atenția asupra ta? Pentru că aș avea un motiv plauzibil să te cert și pe tine, din moment ce din cauza ta am întârziat, iar ea și-a făcut acele gânduri negre, îi replică Ioan, întorcându-și privirea severă la sora lui.
- În clipele acestea aș prefera să-mi ții morală mie, dar nu ei, se răsti foarte tare Iolanda la el. Pentru că, scumpul meu frățior, în cazul în care nu știai, femeile care abia au născut sunt predispuse la depresie postnatală, așa că, ar fi cazul să fii mai înțelegător cu Ioana și să nu o mai cerți atâta.
- Ioli, nu-l mai certa pe Ioan, pentru că are dreptate în tot ceea ce a spus. Ar trebui să nu mai fiu atât de slabă și să plâng la primul gând negru. Mai ales că acum nu mai am niciun motiv să o fac, interveni Ioana în discuția aprinsă a celor doi frați, nevrând nicicum ca ei să se certe din cauza ei.
- Stai puțin! rosti Iolanda cu o figură de îngeraș șocat. Cum vine asta: eu îți iau apărarea ție în fața lui, iar tu îi iei apărarea lui în fața mea?!!! Dar știți ce, continuă ea resemnată, ar trebui să nu mă mai bag eu în discuțiile voastre și să vă las să vă rezolvați singuri problemele de aici încolo.
- În sfârșit, ai spus și ai luat și tu o decizie înțeleaptă! Chiar ar fi indicat să rămâi neutră și să nu intervii cu nimic în discuțiile mele și ale Ioanei, pe viitor. Asta dacă nu cumva vrei să fii pusă vreodată în situația de a alege cui să-i ții partea, o anunță Ioan cu autoritatea specifică unui frate mai mare.
- Păi, exact asta am spus și eu! explică Iolanda cu un stil de a se impune caraghios, care îi schimonosise frumosul ei chip, încercând să fie cât mai serioasă, și care le stârnise râsul celor doi, fiind urmați imediat și de ea. Astfel, au sfârșit toți trei amuzându-se copios de toată acea situație de divergență între ei.
- Ți l-au adus pe Ioan în dimineața aceasta? L-ai văzut? o întrebă el cu liniștea și căldura, specifice lui, revenite în glasul său, totodată privind-o în felul acela drăgăstos și încrezător.
- Da, mi l-au adus și în sfârșit l-am putut ține și eu în brațe. L-au luat doar cu cinci minute să ajungeți voi și mi-au promis că mi-l aduc și mai târziu, îi spuse Ioana zâmbind de fericire cu toată ființa ei. Dar mi se pare atât de mic și plăpând.
- Contează faptul că el este sănătos, micuțo. Mi-a spus medicul neonatolog că nu este aceasta o problemă, că va începe să ia în greutate și că se va dezvolta ca un copil normal, a încurajat-o Ioan cu felul acela plin de siguranță pe care i l-a oferit ei încă din prima clipă în care s-au văzut.
- Da, și mie mi-au spus același lucru și înseamnă că așa va fi, a afirmat Ioana, încercând să pară cât mai plină de încredere.
- Bun, și dacă tot l-ați adus în discuție pe micuț, începu Ioli să vorbească etalându-și zâmbetul ei frumos și clipind des, din genele ei mari și rimelate, la proaspăta mămică, vreau să te întreb în numele lui Bogdan, dacă accepți ca în locul fratelui meu să fie el nașul copilului?
Ioana a fost surprinsă auzind acea cerere, iar expresia de pe fața sa arăta că surprinderea nu era într-o latură tocmai bună. Își întoarse privirea dezamăgită la Ioan și-l întrebă cu o voce la fel de deziluzionată:
- Nu mai vrei să fii nașul lui Ioan?
Acesta, fără să se poată abține, zâmbi discret de teama ei nevinovată și de naivitatea pe care o simțise în glasul Ioanei și în ochii aceia negri, speriați și dezamăgiți. Își păstră surâsul creionat pe buzele lui perfecte, o privi cu multă dragoste și blândețe în același timp și i-a răspuns:
- Sincer, prefer mult mai mult rolul de tată pentru Ioan, decât cel de naș, pentru că nu pot îndeplini ambele roluri în același timp. Vreau să-mi spună tată, nu nașule.
- Da, ai dreptate, îl aprobă Ioana, zâmbind și ea de această dată și datorită fericirii produsă de înștiințarea lui, dar și de propria ei naivitate pe care a conștientizat-o și ea însăși datorită răspunsului primit.
- Deci, accepți sau nu? întrebă Iolanda cu stilul său nerăbdător.
- Tu ce spui? ceru ea părerea viitorului tată al copilului ei, încercând, involuntar, să-l implice în deciziile luate în privința micuțului încă de pe acum.
- Aici te las pe tine să hotărăști, a răspuns acesta zâmbindu-i în același fel.
- Ținând cont că faceți o pereche frumoasă și minunată din toate punctele de vedre, în mod cert împreună veți fi și cei mai minunați nași. Iar pe lângă acest aspect, cu un naș precum Bogdan, fiul meu va avea întotdeauna cea mai bună muzică la aniversările lui.
Răspunsul mascat al Ioanei, dar mai ales ultima ei afirmație le-a stârnit din nou râsul celor doi frați. Iolanda o îmbrățișă foarte bucuroasă pe buna sa prietenă și după ce-i mulțumi pentru acordul ei, îi zise:
- Să știi că nu doar va avea cea mai bună muzică la fiecare aniversare, dar va avea și cel mai bun profesor, pentru că Bogdan mi-a spus că în mod obligatoriu el îl va învăța să cânte la chitară.
- Acesta este un alt avantaj cu un părinte spiritual asemenea lui Bogdan, răspunse Ioana, în timp ce se ridică în șezut cu mare dificultate.
Ioan, imediat ce i-a înțeles intenția, s-a apropiat de ea întrebând-o:
- Vrei să te ajut?
- Nu mulțumesc, mă descurc. De fapt, ești bun să mă ajuți cu perna? ceru ea ajutor în cele din urmă, încercând să-și poziționeze singură perna mai sus.
- Sigur că da! a răspuns Ioan plin de bunăvoință, așezându-i deja perna respectivă în cel mai potrivit mod.
La fel ca și mai devreme, în momentul în care el s-a apropiat, ea, ca și cum i-ar fi fost imposibil să nu facă asta, și-a fixat niște ochi admirativi pe chipul lui, iar când treaba cu perna a fost finalizată, Ioan a întâlnit privirea aceea catifelată care i-a creat imediat mii de fiori de plăcere în tot corpul și care i-a încălzit inima. Cum mai devreme a fost întrerupt, de această dată nu s-a sfiit să o mângâie pe unul dintre obraji și să o sărute prelung pe frunte. După ce a pus capăt acelui moment și după ce s-au privit intens unul pe celălalt, s-a adresat celor două:
- Vă las puțin singure, eu voi pleca pentru...
- Pleci?!! îl întrebă Ioana grabnic, înălțându-și o privire descumpănită la el.
- Mă duc doar să vorbesc cu medicul. Mi-a spus la telefon că mai târziu nu va mai avea timp să stea de vorbă cu mine.
- Ce vrei să vorbești cu el? S-a întâmplat ceva de care eu să nu știu?
- Nu, nu s-a întâmplat nimic. Nu-ți mai face griji inutile! Vreau doar să mă asigur că totul este bine, atât în privința ta cât și a lui Ioan.
- Te vei întoarce? continuă ea să pună întrebări cu o vădită teamă că el ar putea să nu revină și să nu-l mai vadă în acea zi.
Teamă care pe el l-a bucurat nespus de mult de această dată, când a zărit-o în ochii ei negri și speriați ca ai unei căprioare. A surâs la Ioana cu toată căldura lui sufletească și cum încă se mai afla lângă ea, se aplecă ușor și se apropie cu gura de urechea ei și punându-și cu tandrețe mâna pe același obraz de mai devreme, a tras-o și mai aproape și i-a șoptit:
- Întotdeauna, micuța mea! Întotdeauna mă voi întoarce la tine și la fiul nostru, deoarece ați devenit extrem de importanți pentru mine. Să nu te îndoiești niciodată de asta.
Și-a finalizat această mărturisire, care aproape că i-a adus lacrimi de fericire în ochii Ioanei, printr-o atingere suavă a buzelor lui pe pielea fină a obrazului ei. După care a privit-o stăruitor preț de o clipă, încredințând-o și prin acea cale de cuvintele spuse, iar ea i-a mulțumit susținându-i cu timiditate privirea și zâmbindu-i dulce.
Iolanda a rămas tăcută în tot acest timp, uitându-se discret la cei doi și fiind extrem de bucuroasă pentru faptul că fratele ei era fericit. În cele din urmă, a găsit femeia care deține calitățile necesare cu care să-l facă fericit, femeia care să-l merite cu adevărat pe fratele ei, iar de acest aspect avea să nu se mai îndoiască niciodată. Nu după ce a fost martoră la emoțiile lor de adineauri și la privirile lor pline de iubire și de promisiunea unui viitor înfloritor.
Ioan le-a spus că nu va întârzia mult și a ieșit din cameră, lăsându-le singure pe cele două prietene. Iolanda și-a scos o perie de păr din poșetă, s-a așezat în spatele Ioanei și a început să o pieptene și să-i aranjeze părul, spunându-i că o mămică atât de tânără și frumoasă ca ea nu trebuie să stea nearanjată. Ioana îi acceptă încântată ajutorul, spunându-i că nu a mai avut și puterea necesară să se aranjeze. În timp ce-i pieptăna părul ei lung, blond și frumos ondulat, Iolanda îi zise:
- Abia aștept să vii acasă, am atâtea să-ți povestesc.
- Și mie îmi este dor de poveștile tale și de întâmplările din viața ta. Așa că poți începe să mă pui la curent cu ce ți s-a mai întâmplat încă de acum.
- Păi... mi s-a întâmplat ceva foarte interesant.
- Ce anume? întrebă Ioana cu interes.
- Eu și cu Lori, știi este colega mea de la școală, ți-am mai povestit de ea, explică Iolanda, care după ce primi răspunsul pozitiv al Ioanei, continuă: Am fost la un casting pentru o reclamă. Am aflat de el la cursurile de dans și ne-am dus acolo fără prea multe speranțe, mai mult de curioase și din lipsă de ocupație. Surprinzător, pe mine m-au chemat și a doua oară, dar pe Lori din păcate nu și acum două zile, în mod și mai surprinzător, m-au sunat cei de la agenție să-mi spună că am fost aleasă pentru a filma acea reclamă.
- Mie nu mi se pare nimic surprinzător, pentru că tu nu ești doar o fată foarte frumoasă și inteligentă, dar ai un farmec și un colorit aparte care atrage atenția imediat. Ești plină de viață și emani multă energie în jurul tău și tind să cred că și aceste aspecte au cântărit în decizia lor luată în favoarea ta. Ioli, mă bucur foarte mult pentru această reușită a ta și sunt ferm convinsă că reclama va avea succes datorită ție! o asigură Ioana plină de încredințare.
- Îți mulțumesc pentru susținerea ta, dar încă nu le-am dat un răspuns pozitiv celor de la agenție.
- De ce?
- Pentru că nu i-am spus nimic despre asta fratelui meu. Îmi este puțin teamă că nu va vedea cu ochi buni acest lucru și că se va opune. Cred că va vedea această ocupație ca pe ceva superficial, iar el este mai reticent în asemenea cazuri și parcă îl aud spunându-mi că nu am nevoie să-mi ocup timpul cu astfel de lucruri și că prioritățile mele ar trebui să fie altele.
- Păi, până nu ești sinceră cu el și nu-i spui despre situație nu vei știi niciodată care va fi decizia lui și vei rămâne doar cu aceste supoziții. Ioli, știi foarte bine că fratele tău te-a susținut întotdeauna cu tot ce ți-ai dorit, cerându-ți în schimb doar să fii sinceră cu el și să nu-i ascunzi niciodată nimic. Iar atunci când ți-a refuzat ceva, a făcut-o din convingerea faptului că acel lucru nu era în beneficul tău, ceea ce nu cred că va fi și în acest caz. Eu sunt ferm convinsă, că dacă ești sinceră cu el și îi arăți că-ți dorești cu adevărat acest lucru, vei avea parte de toată susținerea lui. Ioan este cel mai bun om pe care eu l-am văzut vreodată, cel mai lucid și chibzuit și care are totodată și o gândire clară cu orizonturi deschise larg, iar toate acestea îl face să fie genul de om care nu pune piedici în împlinirea visurilor a celor de lângă el, ci din contră, ajută la realizarea lor. Eu cred că temerile tale nu sunt întemeiate, mai ales că ești sora lui și pentru tine ar fi în stare de orice, doar să te vadă bine și fericită.
Cuvintele Ioanei, dar mai ales felul convingător și plin de admirație și dragoste cu care la exprimase, nu doar că i-au redat încrederea Iolandei, dar au făcut-o să realizeze și imensa iubire ce se cuibărise în inima acesteia pentru fratele ei. Tocmai din acest motiv, pentru o clipă, impresionată fiind, se opri să o mai pieptene pe prietena sa și cu o voce sigură, spuse:
- Tu nu doar că-l admiri pe Ioan, dar ești și enorm de îndrăgostită de el.
Chiar înainte de această afirmație a Iolandei, ușa camerei s-a deschis lent, iar pe ea și-a făcut apariția Ioan. Dar intrarea sa a fost destul de silențioasă, ușa se afla undeva în spatele celor două prietene față de cum erau poziționate în acea clipă, iar aceste aspecte au ajutat ca prezența lui să nu fie remarcată de niciuna. Cuvintele surorii lui l-au făcut să se oprească din înaintarea sa și să se retragă ușor, dându-și seama că era o discuție între fete, la care el nu trebuia să ia parte și nici să fie întreruptă de sosirea lui. Astfel că, în același fel discret, fără să facă cel mai mic zgomot, Ioan a pășit dincolo de ușă, intenționând să o închidă în urma sa.
Dar proaspăta mămică, deși pentru început a fost surprinsă de remarca Iolandei, cu un glas emoționat, dar foarte sincer a început să vorbească, iar cuvintele ei l-au făcut pe Ioan să uite de faptul că n-ar trebui și nici nu este prea cuviincios să asculte discuția lor și a rămas cu ușa întredeschisă, auzind și simțind perfect fiecare cuvânt și emoție din explicația ei:
- Ioli, nu știu cât de îndrăgostită sunt de el. Și aceasta din cauză că n-am mai fost niciodată îndrăgostită, sentimentele pe care le am pentru fratele tău nu le-am mai avut pentru niciun bărbat și practic nu am cu ce să compar tot ceea ce simt, ca să-ți pot spune cât de mult sau puțin sunt îndrăgostită de el. Dar îți pot spune cu certitudine că este mereu prezent în gândurile mele, că atunci când este lângă mine, aș vrea să nu mai plece niciodată, aș vrea să-i pot vedea chipul mereu, să-i pot simți prezența întotdeauna lângă mine. Ceea ce trăiesc în preajma lui sunt trăiri complet străine pentru mine, dar trăiri care îmi fac mult bine și care îmi oferă liniște și care mă fac să simt că sunt în siguranță alături de el. I-am mărturisit și lui acest fapt, însă nu cred că-și poate imagina măcar jumătate din cât de mult bine îmi face prezența sa și câtă nevoie am ca el să fie lângă mine. Și-ți mai pot spune că în zilele care au urmat după plecarea mea, dorul pe care l-am simțit pentru el a fost unul dureros și insuportabil.
- Și pentru el a fost la fel de dureros și de insuportabil, Ioana. Pentru că în acele zile eu nu l-am mai văzut pe Ioan zâmbind, ci i-am văzut doar ochii triști, aceiași pe care i-am văzut și atunci când au murit părinții noștri. Era disperat să te găsească și spera din tot sufletul ca tu și copilul să fiți bine și asta din cauză că fratele meu te iubește enorm, Ioana.
- Și eu îl iubesc sincer pe fratele tău, Ioli, și crede-mă că voi regreta amarnic toată viața faptul că am ales să plec în acea dimineață.
S-a simțit mult prea clar în inflexiunea vocii ei căința, lipsită de orice prefăcătorie, pe care o avea cu privire la plecarea ei, dar totodată și tristețea amintirilor acelor zile, dar și a faptului că prin fapta sa necugetată i-a creat lui Ioan o suferință nemeritată. Din acest motiv, Iolanda a ales să schimbe subiectul în felul ei brusc și să aducă în discuție pregătirile necesare și ideile ei pentru botezul micuțului Ioan.
Acela a fost și momentul în care el a închis ușa, având grijă să nu facă niciun zgomot. Destăinuirea Ioanei, făcută surorii lui și auzită și de el, l-a făcut să simtă cea mai mare fericire trăită de el vreodată. Se depărtă de respectiva ușă, având un chip luminat de zâmbetul larg conturat pe buzele sale. Zâmbet care era cea mai veritabilă mărturie la bucuria supremă și satisfacția inimii de care avea parte. Știa că nu a fost tocmai frumos să asculte pe furiș conversația lor, dar rezultatul era mult prea plăcut ca să-i pară rău. Se îndreptă spre unul dintre scaunele așezate pe acel hol, simțind nevoia să se așeze și să se bucure în voie de trăirile lui din acea clipă. În drumul său se intersectă cu o domnișoară asistentă, foarte drăguță, la care privi doar pentru un moment, ca să nu se lovească de ea. Dar faptul că ochii îi străluceau de încântare, iar zâmbetul încă era prezent pe chipul său, aceasta a fost ferm convinsă că apariția ei a provocat entuziasmul și surâsul de pe fața lui Ioan și că toate acestea i-au fost adresate exclusiv ei. Convingere ce a flatat-o în mod vizibil, i-a satisfăcut din plin dorința de a atrage atenția, a făcut-o să-și îndrepte umerii, să fie mult mai atentă la felul în care pășea, când și-a continuat drumul pe acel hol lung și să-și întoarcă privirea spre el, zâmbindu-i și ea cuceritor.
Ioan era conștient de confuzia care s-a creat, însă nici că-i păsa în acele clipe. Tot ce voia era să retrăiască în mintea sa destăinuirea Ioanei și să se bucure din nou de senzațiile oferite de aceasta. Știa și el că are o mare însemnătate în inima ei, însă cuvintele rostite și sinceritatea din ele i-au oferit o încredințare și mai mare, că în pofida temerilor ei, Ioana îl iubește cu aceeași intensitate cu care el o iubește pe ea și că împreună vor învinge trecutul neguros trăit de ea și în cele din urmă vor fi un cuplu normal și o familie fericită. Se simțea de parcă tocmai a deslușit o taină care avea menirea să-i aducă cea mai dorită împlinire. A zăbovit câteva minute așezat pe acel scaun, gândindu-se la viitorul ce-l aștepta alături de Ioana și de micuțul Ioan, și probabil că ar mai fi zăbovit, dacă nu ar fi văzut-o pe respectiva domnișoară asistentă că se întoarce pe același drum. Și cum nu dorea nicicum ca acea confuzie să ia amploare, s-a ridicat și a intrat în camera Ioanei înainte ca aceasta să ajungă în dreptul lui.
Acolo le-a găsit pe cele două planificând în continuare condițiile în care se va desfășura botezul, în timp ce Iolanda împletea în spic părul blond al Ioanei. A intrat tăcut și după ce s-a așezat, la fel ca și mai devreme, la capătul patului cu coatele sprijinite de tăblia acestuia, a rămas la fel de tăcut, fără să intervină cu nimic în discuția lor. Ioana i-a zâmbit cu drag când l-a văzut, arătându-se bucuroasă că el a revenit lângă ele.
Cât timp discuția celor două a continuat, Ioan s-a bucurat și el de entuziasmul avut de acestea, cu privire la evenimentul care urma, și a privit cu drag și mulțumit la imaginea oferită de cele mai importante femei din viața lui. Terminând de aranjat părul prietenei sale, Iolanda, l-a întrebat pe fratele său când vor merge să-l vadă pe micuț, pentru că ea nu mai are răbdare. El i-a răspuns că de acolo vine și că acum se poate duce și ea, pentru că oricum nu se acceptă prea multe persoane în vizită la nou-născuți și că nu era prea potrivit să o lase pe Ioana singură în timp ce ei ar fi mers la copil împreună. N-a mai avut nevoie de alte explicații pentru că Iolanda a părăsit camera foarte nerăbdătoare să vadă copilul.
- Ce făcea Ioan? îl întrebă ea cu un real interes, imediat ce au rămas singuri.
- Este bine, dormea ca un îngeraș, i-a răspuns el, în timp ce s-a apropiat de ea și s-a așezat pe marginea patului.
- Și domnul doctor ce ți-a spus?
- M-a înștiințat că lucrurile evoluează foarte bine în privința copilului, iar referitor la tine și starea ta, mi-a mărturisit că a fost puțin surprins de faptul că ai început să-ți revii mult mai repede decât s-a așteptat el, ținând cont la cât de rău ai fost după naștere. Chiar și așa, mi-a spus că va trebui să fim foarte atenți la alimentația ta pe viitor, pentru că rezultatul analizelor arată foarte multe carențe provenite de la faptul că hrănirea ta din ultima perioadă nu a fost una corespunzătoare. De exemplu, dacă vei continua să mănânci atât de puțin sau chiar mai nimic, așa cum ai făcut-o azi de dimineață, nu va fi bine deloc, i-a spus Ioan cu o mică urmă de reproș, arătându-i clar adevărata situație.
A așteptat un răspuns sau o reacție de la ea, dar tot ce a primit a fost privirea ei vinovată lăsată în jos și sucirea energică a degetelor de la mâna stângă. Văzând că așteaptă în zadar, și-a pus mâna peste mâinile ei, forțând-o să se oprească cu acea împletire a degetelor și foarte convins îi zise:
- Tu chiar ai să-ți rupi degetele într-o zi, dacă nu încetezi cu frământarea asta, a așteptat din nou un cuvânt sau o privire de la ea, însă nimic, de aceea a întrebat-o cu blândețe: Spune-mi, de ce nu ai mâncat la micul-dejun?
- Pentru că nu mi-a fost prea foame și nici nu am avut starea necesară. Eram îngrijorată, pentru că nu-l văzusem încă pe micuțul Ioan, deși eu le-am spus că vreau ca mai întâi să-mi văd copilul și pentru că mi-a fost teamă că tu și Ioli nu veți mai veni la mine.
Ioan oftă scurt auzindu-i explicația. Într-un fel îi dădea dreptate că în prezența acelor griji pofta de mâncare dispare, chiar dacă nu era de acord nicicum cu aceste îngrijorări inutile ale ei. Dar nu mai voia să o certe, fusese suficient pentru acea zi, în plus nu voia să strice ziua și acele clipe cu mustrările lui, deși din punctul lui de vedere le merita. Din acest motiv cu un glas pașnic, i-a spus:
- Bun, cum aceste griji au dispărut și știi și tu că altele nu mai există, vreau ca la prânz să mănânci tot. Am rugat-o pe una dintre infirmiere să se ducă să-ți cumpere niște fructe, în special mere, pentru că știu că-ți plac foarte mult, și vreau să mănânci și fructele astea azi. Ioana, ai nevoie să te hrănești bine ca să te pui pe picioare.
- Bine, îți promit că voi mânca mai mult. Ai dreptate, ar trebui să fiu mai conștiincioasă în privința recuperării mele, a fost Ioana de acord, arătându-se foarte hotărâtă în spusele ei. Îți mulțumesc sincer pentru toate atențiile tale și pentru grijile pe care ți le faci!
- Dacă într-adevăr, vrei să-mi mulțumești, atunci ai mai multă grijă de tine și nu-mi mai da motive pentru care să-mi fac griji, a înștiințat-o el, surâzând la ea și privind-o cu drag, lucru pe care l-a făcut și ea imediat.
S-au privit reciproc cu dragostea pe care o simțeau amândoi și care îi va lega pentru totdeauna, moment în care lui Ioan i-au revenit în minte toate cuvintele ei, auzite pe furiș mai devreme. Iar amintirea acelei destăinuiri i-a adus o strălucire deosebită în ochii lui albaștri și i-a creat un impuls să o cuprindă în brațele lui, să-și lipească buzele de buzele ei și să-i spună și el cât de mult o iubește. Dar știa că trebuie să-și alunge acea dorință și să-și stăpânească acel impuls, astfel că a continuat să o privească stăruitor, iar conștientizarea care a intervenit în urma acelor priviri a spus-o cu voce tare:
- Ești cea mai frumoasă mămică pe care am văzut-o vreodată.
- O, Cerule, nu-mi spune asta! îl rugă ea devenind foarte rușinoasă și acoperindu-și fața cu palmele ei mici. Cu siguranță arăt jalnic, nici nu m-am privit în oglindă astăzi și n-am avut nici măcar puterea să mă pieptăn. Sora ta a fost atât de bună și m-a ajutat în această privință, dar în mod cert arăt îngrozitor.
Ioan, fără să se poată reține a râs ușor de ea și îi descoperi fața, păstrând mâinile ei în ale lui și plin de convingere a contrazis-o:
- Nu arăți nici jalnic și nici îngrozitor. Când ți-am spus că ești o mămică foarte frumoasă nu am glumit deloc, așa că nu te îndoi de acest lucru. În plus, faptul că începe să dispară tristețea aceea din ochii tăi te face să arăți și mai senină. Iar pentru mine, micuța mea, întotdeauna vei fi cea mai frumoasă, indiferent de cât de nepieptănată sau nearanjată ești. Și știi de ce?
- De ce? întrebă ea cu o inocență firească.
- Pentru că eu nu te privesc cu ochii, ci te privesc cu inima și cu tot ce se află acolo în ea pentru tine, mărturisi Ioan arătând o sinceritate aproape ieșită din comun.
Ioana își opri respirația pentru un moment scurt, vădit impresionată de ceea ce auzi și îl privi cu niște ochi mari și plăcut surprinși. A păstrat tăcerea preț de o clipă, după care și-a lăsat privirea în jos cu timiditate și cu un glas tremurat de la emoția ce și-a făcut loc în inima ei, i-a spus:
- Dacă îmi vei mai spune astfel de lucruri cu siguranță voi începe să plâng de fericire și astfel vei fi nevoit să mă cerți din nou ca să nu mai plâng.
Ioan a zâmbit larg și mulțumit de înștiințarea ei și cu glasul acela plin de căldură și încredere, a zis:
- În loc să te cert, chiar dacă ai începe să plângi, în acest moment mi-ar plăcea foarte mult să te îmbrățișez. Bineînțeles, dacă tu îmi vei îngădui acest lucru!
După ce a primit încuviințarea ei timidă, s-a apropiat și mai mult de ea și a cuprins-o în brațele sale cu multă afecțiune. Ioana l-a îmbrățișat și ea într-un mod firesc, așa cum nu a mai făcut-o până acum, iar acea reacție pozitivă l-a făcut pe Ioan să prelungească și mai mult momentul lor.
- Astăzi mi-am luat liber toată ziua, l-am lăsat pe nașul meu cu toate programările pe care le aveam, pentru că vreau să mă duc să cumpăr personal toate cele necesare pentru Ioan, o informă el, după ce s-au desprins cu greu din acea îmbrățișare. M-a ajutat aseară, doamna Olga cu lista lucrurilor de care vom avea nevoie, pentru că nu știam nici pe sfert din tot ce mi-a spus ea. Dar înainte să plec și să cumpăr, vreau să-mi spui care îți sunt preferințele în privința pătuțului, a căruciorului și a celorlalte lucruri.
- Ioan, nu este nevoie să faci acest gest pentru că...
- Ba este nevoie, micuțo, a întrerupt-o el, vorbindu-i tandru și echilibrat, pentru că nu vreau ca fiului nostru să-i lipsească ceva, și chiar este nevoie pentru creșterea lui de acele lucruri. În plus, te asigur că de aici înainte nici tu și nici el nu veți mai duce lipsă de nimic, și te rog să nu te războiești cu mine din acest motiv pentru că nu vei avea nicio șansă de izbândă. Așadar, continuă Ioan văzând că ea nu are nimic de obiectat, spune-mi care îți sunt preferințele!
- Nu contează, ceea ce vei considera tu de cuviință va fi perfect, îi zise ea cu umilință și cu o stare de disconfort.
- Cum să nu conteze?! Trebuie să ai o preferință, să-ți fi imaginat într-un fel toate astea, încercă el să o încurajeze.
Încurajare ce a adus un rezultat pozitiv, deoarece Ioana s-a lăsat convinsă și cu o manifestare visătoare și cu un surâs dulce, a mărturisit:
- Ca să fiu sinceră întotdeauna mi-am imaginat că pătuțul copilului meu va fi alb.
- Bun, atunci Ioan va avea un pătuț alb. Și la restul?
- Celelalte nu mai contează. Te las pe tine să hotărăști, l-a anunțat Ioana cu un surâs și mai pronunțat.
Ioan intenționă să mai spună ceva, dar a fost întrerupt de intrarea Iolandei care începuse de la ușă să spună cât de frumos este copilul și că nu se mai îndura să plece de lângă el.
Cele două prietene au rămas din nou singure după ce Ioan și-a luat la revedere de la ele și a plecat, nu înainte de a-i promite Ioanei că, după ce va termina cu toate cumpărăturile, va veni din nou la ea. Iolanda i-a ținut companie proaspetei mămici încă vreo trei ore, plecând și ea după aceea, deoarece trebuia să se întâlnească cu Bogdan.
El a încercat să nu piardă prea mult timp prin oraș, dar cu toate acestea, acele cumpărături i-au luat vreo cinci ore, iar atunci când a revenit la ea a avut parte de cea mai frumoasă imagine, simțind că încântarea îi inundă inima când a găsit-o pe Ioana așezată în pat cu copilul în brațele ei. A intrat fără să spună un cuvânt, ci doar i-a privit un moment pe cei doi cu multă dragoste, apărându-i pe chip cel mai încântător zâmbet al său. Și-o imaginase de multe ori pe Ioana cu micuțul Ioan în brațe, dar realitatea întrecea cu mult frumusețea acelei imagini, față de reprezentarea lui mintală. Ea, la fel de tăcută ca și el, și-a ridicat privirea în ochii lui, îi zâmbi cu drag și cu grație, în felul său caracterisitic, arătându-i bucuria pe care o trăiește, pentru faptul că el s-a întors și pentru faptul că își ținea copilul în brațe. Ioan a păstrat în continuare tăcerea și s-a apropiat ușor de ei, nevrând să facă zgomot și să-l trezească pe micuț, se așeză pe marginea patului și le sărută cu multă tandrețe fruntea fiecăruia. Apoi se aplecă spre urechea ei și îi șopti:
- Voi doi ați devenit comorile mele cele mai de preț și nici nu-ți poți închipui măcar, cât de multă fericire îmi puteți aduce doar pentru faptul că vă pot privi în astfel de momente și să știu că faceți parte din viața mea.
Ioana vizibil emoționată de cuvintele lui, i-a urmat exemplul și și-a apropiat și ea gura de urechea lui, chiar îndrăznind să-și lipească obrazul de obrazul lui Ioan, șoptindu-i:
- Și tu ești pentru noi cea mai mare comoară, de care n-am crezut că este posibil să avem parte vreodată și pe care o vom prețui toată viața!
Ioan și-a arătat bucuria avută cu acea destăinuire și promisiune a ei, sărutându-i cu ardoare obrazul. În scurt timp una dintre infirmiere a venit să-l ia pe micuț și deși Ioana s-a întristat puțin pentru faptul că trebuia din nou să se despartă de copil, el a încercat să-i distragă atenția povestindu-i și descriindu-i tot ce a cumpărat și cum are de gând să aranjeze camera ei și a copilului.
În aceeași seară, Iolanda, revenind acasă de la întâlnirea ei cu Bogdan, și-a făcut curaj și s-a dus acasă la Edi pentru a lămuri toată situația lor. A bătut la ușa principală a casei, iar acesta pe moment a fost extrem de surprins după ce i-a deschis și a văzut-o acolo. Și-a adunat stăpânirea de sine și cu o atitudine aparent indiferentă la apariția ei acolo, i-a spus:
- În cazul în care nu vii de acasă și o cauți pe mama, să știi că ea încă este la voi acasă.
- Nu, nu o caut pe mama ta. Vreau să vorbesc cu tine, l-a anunțat Iolanda cu o stare din care se putea observa că nu se simte tocmai confortabil cu ceea ce urma să spună.
Edi a privit-o insistent pentru o clipă, încercând din răsputeri să nu se lase subjugat de frumusețea ei așa cum i se întâmpla întotdeauna, aducându-l în incapacitatea de a vorbi sau de a avea oricare altă reacție. Totodată chibzui dacă să o asculte sau nu, știind mult prea bine ce avea ea să-i spună. În cele din urmă, ca și când și-a făcut curaj, a deschis ușa larg și a poftit-o înăuntru.
Iolanda cu o stare de disconfort a început să-i spună cât de mult regretă că s-a ajuns aici și că au intervenit astfel de lucruri între ei doi.
- Nu-ți face griji, a întrerupt-o el foarte cutezător, tu nu porți nicio vină. Singurul vinovat sunt eu, pentru că tu nu m-ai încurajat cu absolut nimic. De fapt, nici nu prea aveai cum s-o faci din moment ce eram inexistent pentru tine, mai ales din acest punct de vedere, i-a spus Edi cu o amărăciune mult prea evidentă provenită din sufletul lui.
- Edi... reluă Iolanda, devenind dintr-o dată foarte timorată, eu întotdeauna te-am privit ca pe un frate și niciodată nu te voi putea privi în alt fel, mai ales acum, când... eu am o relație serioasă cu Bogdan și îl iubesc sincer.
Faptul că Iolanda nu se purta în felul ei firesc în acele clipe și că și-a pierdut veselia și dezinvoltura cu care se purta de obicei, devenind parcă din ce în ce mai timorată în fața lui Edi și a acelei situații căreia trebuia să-i facă față, l-au făcut pe el să-și piardă timiditatea și blocajul de care avea parte întotdeauna când ea era prezentă și de această dată să fie el cel care s-a purtat în felul său original de a fi. Tocmai din acest motiv, auzindu-i explicațiile, i-a zâmbind cu aceeași amărăciune ca mai devreme și cu un glas echilibrat și foarte sigur pe el, i-a spus:
- Nu este nevoie să-i dai o formă atât de frumoasă respingerii tale. Știm foarte bine amândoi că nici măcar ca pe un frate nu m-ai privit, întotdeauna am fost pentru tine doar fiul doamnei Olga, nimic mai mult. Chiar aș putea spune cu certitudine că existența mea a fost nulă pentru tine. Niciodată nu mi-ai adresat un alt cuvânt în afară de un amărât de„bună", și acesta doar atunci când prezența mea nu era invizibilă pentru ochii tăi, întâmplându-se mult mai des acest lucru. Da, Ioli, s-a întâmplat de multe ori să nici nu mă observi atunci când eram prin preajmă.
- Edi, eu... începu ea să vorbească și să se scuze cu vinovăție, dar a fost absolvită de aceste explicații stânjenitoare pentru ea, de el, care a întrerupt-o din nou, vorbindu-i parcă și mai plin de cutezanță:
- Nu-ți reproșez nicicum toate astea, la fel cum nu-ți reproșez nici faptul că eu m-am îndrăgostit de tine, iar tu nu-mi poți răspunde în egală măsură. Repet, ținând cont de ceea ce am spus mai devreme, a fost doar vina mea. Și deși, știam că nu am nicio șansă la tine, nici măcar înainte ca Bogdan să apară în viața ta, mi-a fost imposibil să nu te admir de fiecare dată când te vedeam și să nu mă îndrăgostesc de tine. Însă, nu-ți face griji, tu îți poți continua liniștită viața și totodată și minunata relație pe care o ai cu Bogdan.
- Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea, devenind din ce în ce mai șocată de schimbarea bruscă a lui Edi cel timid și lipsit de cea mai mică fărâmă de curaj, așa cum îl știa ea.
- Vreau să te fac să înțelegi că sentimentele mele pentru tine nu-ți vor afecta deloc viața și cursul ei firesc. În cazul în care ai crezut, că în urma mărturisirii mele, eu voi începe să mă rog de tine ca să mă accepți sau că voi interveni în vreun fel în relația ta cu Bogdan, te-ai înșelat. Ioli, nici măcar nu trebuia să-ți fac cunoscută dragostea ce ți-o port, deoarece știam că nu va aduce nicio schimbare, doar că trebuia să-mi despovărez sufletul. Acum simt că pot respira ușurat, simt că mi-am luat o piatră de pe inimă și tot ce vreau este să-mi văd în continuare de viață, să mă pot concentra pe cursurile facultății, să profit din plin de tot ajutorul fratelui tău și să-mi construiesc cariera la care visez. Voi încerca să te alung din inima mea și să scap de această obsesie pe care am făcut-o pentru tine, iar în cazul în care nu voi putea, nu-mi rămâne decât să aștept un moment prielnic și să caut cu toate armele de care voi dispune să obțin câștigul pe care îl vreau.
- Ce vrei să spui? repetă ea întrebarea și mai confuză cu toată acea discuție a lor și cu atitudinea stranie a lui Edi, care fără să se poată reține, a zâmbit ironic, de parcă ar fi râs de ea în acele momente, după care a încercat să-i explice:
- Că mă gândesc și consolez cu faptul că poate soarta nu-mi va fi potrivnică toată viața.
- Nu înțeleg...
- Ioli, nu vreau să fiu grosolan cu tine, dar cred că momentan nu mai avem ce ne spune și ar fi indicat să pleci, a întrerupt-o el din nou cu o autoritate nestrămutată, știind că ea voia alte explicații, deoarece cuvintele lui obscure nu au fost suficient de lămuritoare.
- Ce faci, mă dai afară? întrebă ea șocată, urmărindu-l cu privirea în timp ce se îndreptă spre ușă și a deschis-o larg ca ea să poată ieși.
- Poți spune și așa dacă vrei, dar eu consider că-ți fac de fapt o favoare. Este clar, că nu te simți prea confortabil aici cu mine și că ai venit să-mi spui acele lucruri doar din politețe sau mai degrabă, pentru respectul pe care i-l porți mamei mele. Probabil că dacă nu eram fiul doamnei Olga, nu te mai osteneai să-mi oferi nicio explicație și să vii până aici, ca să-ți pierzi timpul cu unul ca și mine. Apoi, și eu vreau să pleci pentru că am de învățat pentru un examen pe care va trebui să-l susțin mâine.
Iolanda s-a uitat la el năucită și complet dezorientată, având impresia că în fața ei se afla un alt băiat, însă nicidecum Edi. După o clipă umilitoare pentru ea, văzând că el chiar nu glumește cu acea invitație ca ea să iasă afară, și dureroasă pentru el, acționând împotriva sentimentelor lui, Ioli a pășit șovăitor dincolo de ușă.
Edi și-a șters cu dosul palmei lacrimile ce i s-au scurs pe obraji imediat ce s-a văzut singur. Era mult prea conștient că renunțarea la ea, era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă pentru el în acele momente, știind că șansele lui în împlinirea iubirii ce i-o purta, erau inexistente. Deși, îl durea cumplit și în realitate încă nu era atât de curajos cum s-a arătat în fața ei.
Iolanda, înainte să traverseze strada spre casa ei, și-a întors privirea spre ușa pe care tocmai a ieșit, asigurându-se că nu a greșit locuința în care a intrat și că băiatul cu care a purtat acea discuție era însăși Edi, și nu altul. Atitudinea plină de curaj și vorbele lui au fost mult prea șocante pentru ea, iar acest fapt i se putea citi limpede pe chipul ei frumos, dar încruntat în acele clipe.
Ioan tocmai ce s-a întors de la spital și a văzut-o pe sora lui îngândurată și complet pierdută. A strigat-o și a oprit-o din drumul ei spre camera sa, iar aceasta s-a uitat la el surprinsă de prezența lui acolo. A întrebat-o vădit îngrijorat de ce este în acea stare, iar Iolanda, aflându-se încă sub efectul șocului îi zise cu o voce neclară:
- Am fost la... Edi ca să... clarificăm lucrurile și...
- Și ce? întrebă el, văzând că ea se oprise.
- Și... nu știu, era complet schimbat și... ca să fiu mai explicită, tocmai m-a dat afară din casa lui.
- Cum adică te-a dat afară? a întrebat Ioan, devenind și el foarte surprins de gestul băiatului.
Răspunsul Iolandei a semnificat o relatare amănunțită a discuției purtată de ea și Edi, sau mai degrabă, am putea spune că doar de Edi. Ioan, după ce a auzit relatarea ei, și-a zugrăvit un zâmbet de atotștiutor și cu o voce lipsită de orice surprindere, i-a spus:
- Se pare că tocmai ai făcut cunoștință cu autenticul Edi!
- Adică? întrebă ea nedumerită.
- Ioli, el a avut perfectă dreptate când ți-a spus că prezența lui a fost în cele mai multe cazuri inexistentă pentru tine și că mai mult de un „bună" tu nu i-ai adresat niciodată vreun alt cuvânt. Iar tu tot timpul l-ai perceput pe Edi ca pe un băiat nesemnificativ, extrem de timid, tăcut și chiar mototol aș putea spune. Însă, realitatea este alta. Adevăratul Edi este cel pe care l-ai văzut adineauri, un băiat inteligent, mult prea realist și matur pentru vârsta lui și foarte curajos și ambițios.
Iolanda a păstrat tăcerea pentru un moment destul de lung, gândindu-se la vorbele fratelui ei și realizând totodată că acest nou Edi, a făcut-o să se simtă intimidată, inferioară și lipsită de curaj cât timp s-a aflat lângă el, lucru pe care nu l-a mai simțit în preajma niciunui băiat. Iar trăirile ei, din acele clipe, i se păreau paradoxale, ținând cont că ea, de fapt, s-a dus la el să-i prezinte respingerea sa și nu să se roage pentru dragostea lui, crezând că va sfârși să-i fie extrem de milă de el. Însă, ea nu a avut pentru acesta niciun gram de milă, ci din contră, pe lângă șocul de care a avut parte, a simțit o admirație profundă pentru acest nou Edi, născută din modul în care a gestionat el toată acea situație, născută din puterea și maturitatea cu care a făcut față la respingerea ei și la neîmplinirea dragostei lui. În mod cert, ea nu ar fi deținut o astfel de putere și nu ar fi putut să fie atât de realistă cum a fost el. Și cu toate acestea, nu mai voia să aibă parte de asemenea sentimente stranii și tulburătoare ca cele pe care tocmai le-a trăit. Nu mai voia ca pe viitor să mai aibă vreo discuție cu Edi. simțind că din acea clipă, rolurile s-au inversat, că ea avea să fie cea timidă, fără știința unei purtări corespunzătoare, iar el avea să se poarte în felul său firesc și plin de cutezanță la fel ca și mai devreme.
- Ioan, oare eu am fost cea care a greșit de s-au întâmplat toate astea? îl întrebă ea, înălțându-și niște ochi descumpăniți la el.
- Nu, suflețel, îi spuse el cu o plăcută căldură în glas, așezându-se lângă ea pe canapeaua din sufragerie și cuprinzând-o cu un braț protector de umeri, nici tu și nici el nu ați greșit cu nimic. Dragostea vine fără să te întrebe dacă o vrei, dacă o accepți sau dacă ai nevoie de ea. Acesta a fost și cazul lui Edi, iar tu nu porți nicio vină nici pentru faptul că nu-l poți accepta așa cum ar vrea el și nici pentru faptul că nu ai simțit nevoia să-l cunoști cu adevărat. Inimii nu-i poți porunci de cine să fie interesată sau pe cine să iubească.
Iolanda îi mulțumi sincer pentru cuvintele lui de dezvinovățire, cuibărindu-se la el în brațe, așa cum făcea întotdeauna când avea nevoie de povețele și încurajările lui. Au mai discutat foarte puțin pe baza acestui subiect, iar în urma unui moment de tăcere, Iolanda simțind că în acele clipe are parte de toată susținerea lui, îi povesti și de castingul la care a participat și de rezultatele obținute acolo. Așa cum i-a spus și Ioana, fratele ei nu s-a opus deloc răspunsului ei pozitiv către acea agenție, spunându-i că din punctul lui de vedere poate fi o experiență interesantă pentru ea, atâta timp cât nu-și va neglija studiile în cazul în care vor mai apărea astfel de oportunități.
În dimineața zilei următoare, când Ioan, arătând destul de supărat, intră în rezerva de spital a Ioanei, o infirmieră tocmai intenționa să iasă cu o tavă plină cu mâncare din camera acesteia.
- Vă rog, dați-mi mie tava aceasta! îi ceru el infirmierei, care i-o oferi neînțelegând prea bine cerința lui, însă fără să-i pese prea mult de acest aspect, părăsi liniștită camera.
Ioan, fără nicio altă introducere, se apropie cu tava de Ioana, i-o așeză pe picioare și cu glasul său mustrător, dar și autoritar, îi zise:
- Vreau să începi să mănânci tot ce se află pe tavă, în clipa asta!
Ioana îl privi speriată și îi sesiză mult prea limpede supărarea afișată pe chipul lui.
- Mănâncă, Ioana, pentru că nu plec de aici până nu văd tava asta goală, chiar dacă va trebui să aștept toată ziua și să te păzesc ca pe un copil! îi ordonă el, văzând că ea nu începe să mănânce.
Îl privi în același fel și își făcu puțin curaj ca să-l întrebe cu sfială:
- De ce te porți și îmi vorbești așa și de ce ești supărat?
- De ce sunt supărat?!!! repetă acesta întrebarea foarte mirat. Ți se pare că n-aș avea motiv, ținând cont că medicul m-a sunat încă de la prima oră, ca să-mi spună că este îngrijorat pentru faptul că tu refuzi în continuare să mănânci? Mai ales că ieri noi doi chiar am avut o discuție pe această temă din câte îmi amintesc și eu am crezut că lucrurile sunt clare și pentru tine. Chiar nu mă pot încrede deloc în promisiunile tale, Ioana?
Ea își plecă cu rușine privirea, fără să rostească vreun cuvânt sau să aibă orice altă reacție.
- Spune-mi, reluă el cu un glas la fel de aprig și de autoritar, același pe care probabil îl folosea și în sala de judecată, vrei cumva să ajungi o anemică și să înceapă doctorii să te țină în viață cu perfuzii? Pentru că acesta este următorul pas, dacă tu refuzi în continuare să mănânci. Sau cumva, nu-ți place mâncarea de aici? Vrei să mă duc să-ți cumpăr altceva?
- Nu, nu este nevoie, mâncarea nu are nicio problemă, i-a răspuns aceasta, fără să se uite la el.
- Atunci, care este problema, de nu mănânci?
- De ce celelalte mămici au bebelușii cu ele în cameră, iar eu nu pot să-l am pe Ioan aici, cu mine? Și de ce mi-au spus că încă nu sunt în stare să am grijă de el? Cum să nu fiu în stare, când este copilul meu? își spuse ea durerea și motivul supărării ce o avea, încercând din răsputeri să nu plângă, iar el făcu eforturi ca să nu se înduplece datorită suferinței și tristeții văzută în ochii ei, astfel că își păstră severitatea din voce și o întrebă indignat:
- Iar acesta este un motiv ca să te înfometezi, Ioana? Mămicile celelalte au copiii în cameră cu ele, pentru că ele nu au avut problemele pe care le-ai avut tu. De aceea, medicii au perfectă dreptate cu tot ce ți-au spus! Și consider că ai capacitatea necesară cu care poți înțelege și accepta această situație. Dacă l-ai avea pe Ioan aici cu tine, ai dormi doar câteva ore pe noapte, iar tu ai nevoie de odihnă ca să-ți poți reveni din epuizarea aceea severă de care ai suferit. Și spune-mi, cum să poți să ai grijă de el, când tu ești lipsită de orice putere, pentru faptul că refuzi să mănânci? Cum să fii în stare să îngrijești un nou-născut, când tu nu ești în stare să ai grijă nici măcar de tine, după câte demonstrezi?
- Nu-mi spune asta! îl rugă ea revoltată.
- Și ce ar trebui să spun, Ioana, ca să te fac să înțelegi? o întrebă el la fel de supărat. Credeam că am de-a face cu o femeie matură, dar după câte remarc am de-a face cu o copilă, pe care va trebui să o păzesc ca să mănânce și să nu moară de foame. Ar trebui să fii conștientă că Ioan are nevoie de o mamă sănătoasă și nu de una anemică, care nu va fi în stare nici măcar să-l țină în brațe.
Auzindu-l, Ioana îl fixă cu ochii ei negri și triști, din care începuse să-i curgă lacrimi. Înfățișarea ei l-a făcut să renunțe la severitatea lui și să se întrebe dacă nu cumva a fost mult prea dur cu ea. Această conștientizare l-a îndemnat să-i dea la o parte tava de pe picioare, să se apropie de ea și să-și dorească să o îmbrățișeze, doar că proaspăta mămică l-a împins și i-a respins mult prea evident îmbrățișarea, spunându-i, cu un glas sugrumat de plâns:
- Nu! Lasă-mă în pace și pleacă de aici!
- Ioana, te rog! îi zise el, durându-l mult prea mult respingerea ei și faptul că el a fost cel care a făcut-o din nou să plângă, când el disprețuia din tot sufletul să o vadă cu lacrimi în ochi.
A păstrat tăcerea pentru o clipă, privind-o cu un regret sincer, ca apoi, cu blândețea lui firească să-i spună:
- Micuța mea, nu mă respinge, te rog! Ți-am spus toate acele lucruri pentru că vreau să pricepi că nu faci bine ceea ce faci. Înțelege, tot ce îmi doresc este să te văd bine, iar faptul că nu mănânci și practic îți faci rău singură, mă doare foarte tare.
Din nou domni o tăcere apăsătoare între ei doi, timp în care Ioana încercă să se oprească din plâns, dându-i oarecum dreptate în sinea ei și realizând că din nou a plâns și și-a creat o stare negativă fără să aibă vreun motiv cu adevărat întemeiat. După ce a reușit să-și stăpânească lacrimile, de data aceasta l-a privit ea cu regret și s-a întins după mâna lui, strângându-l foarte tare de ea și vorbindu-i cu căință:
- Iartă-mă, Ioan! Ca întotdeauna, ai dreptate cu tot ce mi-ai spus și îți promit solemn că nu-ți voi mai crea astfel de griji și de neplăceri.
- Iartă-mă și tu pe mine, micuțo! Probabil că am fost mult prea dur cu tine, recunoscu Ioan în timp ce-i sărută mâna cu delicatețe.
- Acum, ești bun să mă îmbrățișezi? îi ceru ea, vrând să-și răscumpere greșeala de mai devreme.
Ioan și-a schițat un surâs încântător, dar și-a impus următoarea condiție:
- Doar dacă nu mă vei mai împinge de lângă tine ca adineauri.
- Nu o voi mai face cu siguranță, îl asigură Ioana, împrumutând surâsul de la el și primind imediat ceea ce a cerut.
Acea îmbrățișare tandră și plină de iubire a fost biletul lor către împăcarea pe care și-o doreau amândoi. După care, Ioana foarte ascultătoare de această dată, a început să mănânce, iar Ioan o privi cu mulțumire când a văzut că mâncase mai mult de jumătate din ce se afla pe tavă.
- Micuțo, mâine va trebui să mă duc să-l înregistrez pe Ioan și o să am nevoie de actele tale, o înștiință acesta, știind că trebuie să aducă în discuție, totodată să și clarifice acest aspect.
- Sunt în primul sertar de la noptieră. Le iei tu de acolo, te rog!
Ioan se ridică și le luă din locul indicat de ea, și după ce se reașeză, continuă discuția:
- M-am gândit că ar fi bine ca el să fie înregistrat pe numele meu și nu al tău. Vreau să-mi spui dacă ești de acord.
Ioana îl privi șocată și după câteva secunde în care reflectă la rugămintea lui, zise:
- Adică, vrei să-l recunoști pe Ioan ca fiind copilul tău?
- De ce te miri?! Credeam că îți este clar faptul că vreau să fiu tatăl copilului tău din toate punctele de vedere. Ioana, cu siguranță nu voi accepta ca pe certificatul fiului nostru să fie trecută o linie la rubrica tatălui. Și de fapt, vreau mai mult de atât, vreau ca el să poarte numele de Damadian și nu pe cel de Ioniță. Pentru că atunci când vei deveni soția mea, în mod clar, vei purta și tu numele de Damadian, iar el ar rămâne singurul cu numele tău și nu aș vrea asta. În plus, procedurile de schimbarea numelui sunt puțin mai complicate după.
- O, Cerule, am impresia că trăiesc un vis, îi zise ea lăsând furculița jos, privindu-l extrem de emoționată și întrebându-l cu nesiguranță în realizarea unui astfel de lucru: Tu chiar vrei ca eu să fiu soția ta?
- Da, chiar vreau! o asigură Ioan plin de fermitate. De ce, tu nu vrei?
- Normal că vreau, doar că...
- Micuța mea, a întrerupt-o acesta, de teamă să nu aducă din nou alte contraargumente în privința realizării acelei uniuni, știu că nu este o cerere în căsătorie prea formală, dar ți-am spus clar că îmi doresc să am o familie alături de tine și de micuțul Ioan. Și îmi doresc foarte mult să fiți ai mei în felul acesta; tu să fii soția mea, iar el să fie fiul meu și amândoi să-mi purtați numele. Din acest motiv m-ai face foarte fericit dacă ți-ai da acordul ca el să fie înregistrat pe numele meu.
- Apariția ta în viața noastră este o adevărată binecuvântare, mărturisi ea foarte convinsă că așa este. Da, Ioan, sunt de acord ca fiul meu să poarte și numele tău de familie.
- Iar voi doi sunteți binecuvântarea mea, dar știi mult prea bine asta, a asigurat-o el, privindu-se profund unul pe celălalt. Hai, continuă să mănânci! o îndemnă, observând că ea a încetat să facă asta.
- Dar nu mai pot. Și oricum, m-am forțat să mănânc mult mai mult decât o fac de obicei, s-a plâns Ioana, privindu-l într-un mod prin care cerea îndurare de la el.
Privire care îi adusese și izbânda, deoarece Ioan zâmbi ușor și îi luă tava din față, așezând-o pe masă, spunându-i:
- Bine, deocamdată sunt mulțumit cât ai mâncat. Apropo, ai mâncat măcar fructele pe care ți le-am cumpărat ieri?
- Doar merele, recunoscu ea.
- Mă mir, rosti acesta resemnat.
- Ioan, încercă ea să-și facă curaj ca să-i vorbească, aș vrea ca după ce ies din spital, să mă duc să-mi iau toate lucrurile care au rămas în apartamentul în care am locuit. Crezi că ai putea să mă ajuți în această privință? Tot ce a rămas acolo are o semnificație aparte pentru mine pentru că au aparținut bunicii mele.
- Cunosc acest aspect, micuțo. Dar mă tem că nu te pot ajuta de această dată, pentru că toate acele lucruri se află deja la mine acasă și te așteaptă acolo, a înștiințat-o Ioan, alegând să se joace puțin cu ea.
Apoi, simțind că ea are nevoie de mai multe explicații, deoarece îl privea cu niște ochi mari și plini de surprindere, îi spuse motivele lui pentru care a făcut asta. Iar ea i-a mulțumit cu o imensă gratitudine și bucurie pentru gestul lui.
- Ioana, acum aș vrea să te întreb eu ceva.
- Ce anume?
- Mi-a spus doamna aceea de la atelierul de croitorie la care lucrai, că ai rugat-o să-ți caute numărul meu de telefon și adresa mea. De ce?
- Pentru că am pierdut cartea de vizită pe care o aveam de la proprietarul apartamentului în care am locuit.
- Și de ce aveai nevoie de aceste date, ce voiai să faci cu ele?
- Voiam să te sun și să-mi cer iertare pentru faptul că am fugit, murmură Ioana foarte sfioasă, cu privirea aplecată și bineînțeles, alături de nelipsitul gest al ei de a își suci degetele de la mâna stângă. Deși, nu sunt sigură că aș fi avut curaj să o fac, dar și doar dacă ți-aș fi auzit vocea ar fi fost o mare bucurie pentru mine. Iar cu adresa mă gândisem ca după ce nasc să vin la tine și să îl cunoști și tu pe micuțul Ioan, știam că te-ar fi bucurat dacă l-ai fi văzut, dar cum știam și faptul că erai foarte supărat pe mine, pentru ceea ce am făcut, din nou nu sunt sigură dacă aș fi îndrăznit să apar așa în fața ta. Dar, aveam consolarea că aș fi putut să vin în apropierea casei tale sau a locului în care lucrezi și să te pot vedea de la depărtare din când în când, ca să-mi pot potoli dorul. Mi-ai lipsit foarte mult, Ioan, în acele zile și cu siguranță mi-ai fi lipsit toată viața dacă tu nu m-ai fi găsit.
A ascultat-o cu o mare atenție și a privit-o în același fel, cauza pentru care toată furtuna ei lăuntrică, izvorâtă din acele amintiri, s-a transmis și la el și pur și simplu l-a cutremurat acea imagine a unui viitor fără ea. Un viitor în care Ioana să vină și să-l observe din umbră și să fie atât de aproape de el, iar el în continuare să nu știe nimic de ea și de copil. Era mult prea dureros doar simplul gând și dintr-o pornire aprigă venită din inima lui se repezi la ea imediat și o îmbrățișă cu atâta patimă cum nu a mai făcut-o până acum. A păstrat-o acolo, în tăcere, la pieptul lui atât de strâns încât ai fi zis că nu-i va mai da drumul niciodată, că nu o va mai lăsa nicicând să se despartă de el.
- Mă simți, Ioana? Spune-mi, mă simți lângă tine acum? o întrebă el în șoaptă, curmând liniștea dintre ei din timpul acelei îmbrățișări aprige, dar și plină de iubire.
- Da, Ioan, te simt, murmură ea, încolăcindu-și și mai tare brațele pe trupul lui.
- Ei bine, nu doar că îmi vei auzi glasul și mă vei vedea, dar mă vei și simți în felul acesta pentru toată viața. Iar asta înseamnă că nu-mi vei mai duce dorul niciodată și că nu va trebui să stai ascunsă ca să mă poți vedea. Micuța mea, voi fi lângă tine în felul acesta în care sunt acum întotdeauna, indiferent de ce se va întâmpla.
Ioana nu a rostit niciun cuvânt, era mult prea emoționată ca să o poată face, dar a rămas acolo în brațele lui, lipsită de orice teamă, reținere sau disconfort cauzat de apropierea mult prea mare a trupurilor lor.
După ce s-au desprins din acea îmbrățișare strânsă și pătimașă, Ioan nu s-a depărtat de ea, pentru că dorința lui de a o săruta devenise de nesuportat și ar fi fost prea dureros pentru el dacă n-ar fi făcut-o în acea clipă. Dar totodată, exista și teama ca nu cumva ea să nu-și dorească asta sau să-i provoace vreo stare de tulburare. Tocmai de aceea, a ales să o privească în ochi, asigurând-o de toată protecția lui, a ales să-și pună în voce întreaga sa tandrețe de care dispunea și să o întrebe:
- Crezi că dacă mi-aș permite să te sărut în clipa aceasta te-ai speria sau ți-aș crea vreo stare de anxietate?
Ioana aproape șocată de întrebarea neașteptată pe care a primit-o, îl privea cu ochii ei negri măriți de surprindere, asemenea unei căprioare speriată, ce se afla în fața unui vânător care tocmai îi spusese că nu vrea să-i ia viața sau să-i facă vreun rău, chiar dacă deținea puterea și armele cu care ar fi putut face asta, ci vrea doar să se bucure de frumusețea ei, să o privească în voie și să o mângâie.
Observând că nu primește niciun răspuns și crezând că acea tăcere este de fapt refuzul ei, Ioan îi zise:
- Iartă-mă, micuțo, că ți-am pus o asemenea întrebare și că ți-am cerut asta! Probabil că n-ar fi trebuit să o fac, ținând cont că ți-am promis că voi avea răbdare, dar îmi doresc atât de mult să te pot săruta încă o dată, încât simt că doar la simplul gând inima îmi va ieși din piept la cât de tare îmi bate.
Ioana foarte emoționată de vorbele lui și de acel moment pe care îl trăia, își așeză ușor mâna pe pieptul lui lat și musculos, exact în dreptul inimii, așa cum o mai făcuse odată și abia apoi i-a răspuns cu o voce șoptită:
- Atunci, nu o face. Nu mă săruta, pentru că nu vreau ca inima să-ți iasă din piept, ci vreau ca ea să rămână aici, în corpul tău și să funcționeze normal, ca tu să poți rămâne în viață.
Ioan, în pofida refuzului primit, zâmbi discret de teoria ei copilăroasă. Își coborî privirea pe pieptul lui în locul în care ea încă avea mâna așezată, deoarece îi plăcea enorm să simtă, dar și să vadă mânuțele ei mici pe corpul lui. După ce-și bucură privirea cu acea imagine, își ridică ochii în ochii ei și mai făcu o încercare timidă:
- Și dacă ți-aș promite că inima mi-ar rămâne în piept? Da, cu siguranță îmi va bate nebunește, dar îți promit că nu va ieși de acolo și va continua să funcționeze normal!
- În acest caz, mă poți săruta fără nicio teamă, i-a răspuns Ioana foarte convinsă, privindu-l fix în ochi.
Primind încuviințarea pe care o aștepta, a apropiat-o și mai mult de el și a cuprins-o din nou în brațe, fără să renunțe la contactul lor vizual. Apoi cu o atingere suavă și-a lipit buzele lui groase de buzele ei, moment în care amândoi au închis ochii și au trăit din plin acea atingere electrizantă care s-a transformat într-un sărut tandru, emoționant, izvorât dintr-o pasiune simțită de amândoi, hrănindu-și dorința ce sălășluia în inimile amândurora. Chiar și a Ioanei, în ciuda traumei suferită, și aceasta datorită faptului că el avea o imensă putere nu doar să o facă să vadă limpede diferența dintre el și oricare alt bărbat, dar și să o vindece complet de toate temerile ei. Iar cea mai veritabilă dovadă a fost felul timid, dar lipsit de orice teamă, în care ea i-a primit și i-a răspuns la sărut.
Ioan a avut dreptate, inima sa a bătut nebunește, izbindu-l cu putere în piept în timpul sărutului lor, iar ea a simțit mult prea clar acest lucru, pentru că nu și-a desprins mâna de pe pieptul lui. Dar nici inima ei nu s-a lăsat mai prejos, deoarece emoția, bucuria realizării faptului că-i putea accepta săruturile fără niciun efort depus și trăirile ei, atât de stranii pentru ea, dar atât de dulci, au făcut-o să aibă și ea parte de aceeași senzație, cum că inima îi va ieși din piept.
După ce a pus capăt sărutului, Ioan și-a lipit fruntea de-a ei și și-a atins cu vârful limbii buzele, savurând gustul ei ce-i rămăsese pe buze.
- Doamne, ești atât de dulce! afirmă el încă copleșit de emoție.
- Probabil din cauza faptului că am mâncat mai devreme dulceață, încercă Ioana să facă față trăirilor mult prea intense, de care avea parte, prin acea glumă.
Ioan a surâs de remarca ei, dar a contrazis-o imediat:
- Pentru mine ai fi dulce și dacă ai mânca cel mai acru aliment posibil. Ești bine? o întrebă el, după ce s-au privit și zâmbit preț de o clipă, cu îngrijorarea aceea de la care nu se putea abține și care venea într-un mod firesc din partea lui.
- Da. În afară de faptul că-mi roiește ceva prin stomac, nu știu exact ce, nu am nimic.
Afirmația ei i-a stârnit râsul din nou și în timp ce a luat-o în brațe iar, i-a spus:
- Asta este de bine.
Cum în acea zi nu a mai fost posibil să-și ia liber, a plecat la cabinetul de avocatură în scurt timp, urmând să revină la ea și la fiul lor spre seară. În această perioadă, cea care i-a ținut companie a fost Iolanda, care sosi la Ioana doar după o jumătate de oră, în urma plecării fratelui ei. Și zăbovind acolo toată ziua a plecat seara, spre casă, împreună cu el.
Prima parte a celei de-a doua zi, Ioan și-a petrecut-o la tribunal și cum treburile de acolo au durat mai mult decât se așteptase el, a ajuns la spital abia după-amiază. Când a intrat în cameră la ea, pentru prima dată, de când a născut, nu a mai găsit-o întinsă în patul acela morbid, ci a găsit-o în picioare, lângă un pătuț de copil în care se afla micuțul Ioan, iar ea îl privea cu niște ochi sclipitori.
- Hei, de ce te-ai ridicat din pat? o întrebă alarmat, imediat ce a închis ușa.
Ea își întoarse ochii fericiți spre el și rosti, cu o vădită bucurie în glas:
- Ai sosit?!
- Da am sosit. De ce te-ai ridicat din pat, Ioana! repetă el întrebarea, în care s-a simțit o urmă de mustrare.
- Pentru că azi mă simt mult mai bine, îl informă cu o expresie a feței senină, ce confirma din plin cele spuse de ea. Și aceasta nu este singura veste grozavă, de astăzi mi-l vor lăsa pe Ioan toată ziua cu mine aici, îl vor lua doar noaptea ca să mă pot odihni eu bine. Au spus că încă mai am nevoie de odihnă pentru a mă recupera suficient și pentru a avea și resursele necesare atunci când voi pleca acasă și voi sta doar eu cu copilul. În plus, tot de astăzi am început să-l alăptez, până acum n-am putut să o fac din pricina unui medicament care mi-a fost administrat.
Involuntar bucuria ei a fost molipsitoare și pentru Ioan, care zâmbi larg văzând-o în acea stare, se apropie de ea, o trase cu blândețe în brațele lui și îndrăzni să înlocuiască obișnuitele săruturi date pe obraz sau frunte, cu unul scurt, dar plin de delicatețe și dragoste, pe buzele ei. Imediat după acest gest, care într-o oarecare măsură a surprins-o pe Ioana, a privit-o în ochi, dorind să vadă dacă a deranjat-o sau nu acea atingere. Drept răspuns din partea ei a primit un zâmbet plin de grație, cu care i-a spus fără cuvinte, dar cu o exprimare la fel de clară ca și când le-ar fi folosit, că de aici înainte își poate oferi acea libertate și plăcere. Apoi s-a dus la pătuțul copilului și și-a luat fiul în brațe, sărutându-i ușor fruntea și spunându-i cu o voce caldă, cât de dor i-a fost de el și de mama lui.
- Ioana, pe zi ce trece îmi pare și mai frumos și seamănă din ce în ce mai mult cu tine, afirmă el, continuând să se minuneze de omulețul acela pe care îl avea în brațe și care își mișca necontenit mânuțele și piciorușele.
- Sper din tot sufletul să semene doar cu mine, rosti ea cu o speranță foarte mare ca fiul ei să nu aibă nicio trăsătură fizică moștenită de la cei doi monștri.
- Așa va fi, micuțo! Și în cazul în care nu va fi așa, nu va conta foarte mult. Pentru noi va fi cel mai frumos copil și-l vom iubi indiferent de trăsăturile lui fizice.
- Cu siguranță așa va fi, îl aprobă ea foarte convinsă.
Schimbând subiectul, Ioan i-a făcut cunoscut faptul că nu a avut timp să se ducă să-l înregistreze pe copil, dar că o va face a doua zi. Au petrecut toți trei o oră frumoasă și în liniște, până ce micuțul Ioan și-a arătat puterea plămânilor și a început să plângă zdravăn.
- Cred că-i este foame, a presupus Ioana.
Știa ce înseamnă acest lucru și deși nu voia asta, era conștient că trebuia să iasă, că nu putea rămâne să vadă cum ea își hrănește copilul, ținând cont de temerile ei și de toată situația lor. Tocmai de aceea, cu o atitudine din care a rezultat, mult prea clar, dezamăgirea, i-a spus:
- Am să aștept pe hol, cât timp îl alăptezi.
Ioana l-a privit și ea cu o sinceră părere de rău, fără să spună nimic, iar în timp ce-l privea cum se îndreaptă spre ușă, în ea se dădu o adevărată luptă. Știa că ar fi straniu, stânjenitor și poate și dificil pentru ea să facă acel lucru în prezenta lui. Dar realizând că bărbatul acela, pe care ea practic l-a dat afară, doar pentru faptul că urma să-și alăpteze copilul, era nimeni altul decât Ioan, cel care a avut grijă de ea și i-a fost alături necondiționat și într-un mod remarcabil, realizând că el va fi tatăl fiului ei și că, de fapt, avea tot dreptul să ia parte la acele momente unice și prețioase din viața copilului, și că n-ar fi drept să-l priveze de aceste lucruri, realizând că urma să locuiască în casa lui și că nu era normal să-l dea afară de fiecare dată când acest lucru se va întâmpla, realizând că el i-a arătat de atâtea ori prin diferite mijloace că poate avea încredere în el, iar aceea era cea mai veritabilă dovadă, pe care i-o putea arăta deocamdată, că ea nu se îndoiește nicicum de încrederea lui, realizând toate acestea rezultatul luptei a fost următorul:
- Ioan!
- Da, a răspuns el, chiar înainta de a închide ușa în urma sa.
- Nu este nevoie să pleci, poți rămâne.
- Ești sigură?! întrebă el mirat, dar și vădit emoționat.
- Da, sunt absolut sigură, i-a confirmat Ioana cu un sentiment plin de siguranța pe care a simțit-o întotdeauna în preajma lui și fiind ferm convinsă că nu va regreta acea decizie.
Ioan i-a mulțumit pentru încrederea acordată cu ajutorul unui zâmbet încântător. După care s-a așezat în capătul opus al patului, cât mai departe posibil și încercă să nu se uite stăruitor la ei. Doar că, oricât de mult s-a străduit i-a fost imposibil să nu o facă, acea imagine oferită de Ioana cu micuțul ei în brațe, alăptându-l, îl atrăgea mult prea mult. Și fiind încurajat de faptul că ea și-a ridicat privirea la el de vreo două ori și i-a zâmbit cu drag, a continuat să-i privească fără nicio reținere. Era pentru prima dată când vedea acea parte a trupului ei dezgolită, însă, cu toată iubirea, pasiunea și atracția pe care le simțea pentru ea, nu i se păruse nimic excitant sau că ar avea vreun caracter erotic acel moment. Din contră, avea impresia că asistă la cel mai pur, divin, frumos, și firesc de altfel, eveniment petrecut între mamă și copil.
- Pot să vă fac o poză? o întrebă Ioan în șoaptă, după ce copilul, sătul fiind, adormi la sânul ei, și după ce Ioana se acoperi, simțind nevoia să imortalizeze cumva acel moment unic și plin de iubire pe care l-au trăit toți trei.
- Cu ce ai putea să faci poză? întrebă ea cu naivitate.
- Cu telefonul.
Ioana a dat din cap arătând că nu s-a gândit la o astfel de posibilitate, după care i-a oferit un răspuns:
- Da, sigur că poți. Cred că ar fi o amintire frumoasă.
Imediat ce avu confirmarea, Ioan și-a scos telefonul și și-a oferit libertatea să facă două poze și nu doar una. Un cadru a fost când Ioana privea cu o imensă dragoste la fiul ei în timp ce acesta dormea la pieptul său, iar cel de-al doilea cadru a surprins-o exact când și-a ridicat la Ioan privirea catifelată, cu care l-a cucerit, și i-a zâmbit cu drag în felul ei grațios.
În timpul acelei vizite prelungite a lui Ioan, și-a făcut apariția și domnul doctor, care le-a dat frumoasa veste, că în cazul în care recuperarea ei va evolua pe același făgaș pe care a intrat acum, în două zile vor fi externați atât ea cât și copilul și vor putea pleca acasă. Vestea i-a bucurat enorm de mult pe amândoi, ceea ce a făcut ca ziua să devină și mai frumoasă.
Așezat în patul din dormitorul lui, încerca din răsputeri să se concentreze asupra cărții pe care o ținea în mână, doar că-i era cam imposibil să o facă, pentru că nu putea să rețină nici măcar un cuvânt din ceea ce citea și orice frază din carte i se părea de neînțeles, din simplul motiv că toate gândurile lui îi zburau la Ioana și la fiul lor. În cele din urmă, lăsă cartea jos, știind că se chinuie în zadar, și își luă de pe noptieră telefonul său mobil, cu dorința să privească din nou cele două poze. De când a plecat de la spital și până în acea clipă, s-a uitat de nenumărate ori la acele cadre, aducându-i o stare de fericire deplină doar privindu-le.