„Cei slabi nu pot niciodată să ierte. Iertarea este atributul celor puternici." - Mahatma Gandhi
***
- Poftim!!! Cum adică, a fugit așa pur și simplu și și-a luat adio de la noi prin niște scrisori stupide? rosti Iolanda, fiind oripilată după ce auzi explicația lui Ioan la faptul că s-a întors fără Ioana acasă și după ce primi de la el scrisoarea ce-i era destinată. Mie mi se pare că s-a purtat ca o nerecunoscătoare, după cât am ajutat-o și i-am fost alături. Așa se întâmplă dacă ești bun ești luat de prost. Ioan, ceea ce a făcut dovedește clar că nu te merită, așa că nu are rost să suferi pentru una ca ea.
Ioan își privi sora încruntat și îngrozit de cuvintele ei și de ușurința cu care le-a rostit înainte să le treacă prin filtrul minții. Dar era prea secătuit ca să mai aibă puterea să se certe și cu ea. Își fixă privirea aceea mustrătoare în ochii ei, dorind să-i arate că acele cuvinte ale ei trebuiau să rămână nerostite, deoarece nu-și aveau locul și nici momentul nu era cel mai prielnic pentru ele, mai ales pentru starea în care el se afla. Fără să spună ceva, s-a urnit din loc, dorind să urce în camera lui, să fie singur și să nu mai audă nimic sau să nu mai fie nevoit să mai dea vreo explicație în plus. Dar după ce se îndepărtă trei pași, răzgândindu-se, s-a întors hotărât și vrând să o facă să realizeze profunzimea lucrurilor și judecarea imatură făcută de ea, i-a spus:
- Bucură-te că nu ai trecut prin tot ce a trecut ea și că nu vei simți niciodată efectul unor astfel de întâmplări, iar ca apoi să fii nevoită să te descurci singură cu ele și după toate astea, să mai fii și capabilă să iei cele mai bune decizii în orice situație!
N-a așteptat niciun răspuns sau vreo reacție și doar și-a continuat drumul spre camera lui.
- Ioli, mamă, nu trebuia să spui așa ceva. Îl vezi bine cât este de afectat și de supărat, iar ceea ce ai spus tu nu i-a făcut bine deloc, i-a zis doamna Olga cu o voce joasă.
- Tocmai pentru că este afectat și suferă din cauza Ioanei, am spus asta! replică Iolanda foarte înverșunată. O înverșunare care avansa în timp ce a continuat să vorbească: Ioan nu merită să sufere pentru nimeni, și nu înțeleg de ce naiba toate femeile din viața lui îl fac să sufere și își bat joc de el? Chiar dacă Ioana mi-a devenit cea mai bună prietenă și am început să țin la ea cu adevărat, nu o voi pune niciodată înaintea lui Ioan, de asta să fiți sigură! Pentru mine, acum ea se află în aceeași oală cu Andreea, pentru că l-a făcut să sufere la fel de mult. Orice, doamna Olga, dar toate până la fratele meu, dacă cineva, chiar și cea mai bună prietenă a mea, cum este cazul Ioanei, îl face pe Ioan să sufere, cu mine a terminat-o pentru totdeauna și ar fi bine să se dea și din calea mea, pentru că nu mai răspund de faptele mele.
- Nu fi atât de aspră în judecarea ta, pentru că nu știi ce a fost în mintea și în sufletul bietei fete, sau ce a făcut-o să ia această decizie. Chiar dacă a ales să plece, poate că și ea suferă la fel de mult ca și fratele tău, a rostit doamna Olga cu un glas cald și matern.
Iolanda a privit-o pentru un scurt moment, analizându-i presupunerea, ca apoi, fără să mai spună ceva, să urce și ea în camera ei destul de nervoasă și supărată pe toată acea situație în care fratele ei avea cel mai mult de suferit. Aruncă furioasă scrisoarea în coșul de gunoi, de sub biroul ei, foarte hotărâtă în sinea ei să nu o citească niciodată. Doar că, după niciun minut se răzgândi, și s-a dus și a recuperat-o dintre celelalte hârtii aruncate acolo. Lacrimile se iviseră în ochii ei încă de la primele rânduri citite, iar supărarea ei impulsivă se risipi încetul cu încetul. Chiar dacă, tot nu era de acord cu fapta Ioanei, a înțeles din scrisoarea ei că doamna Olga a avut dreptate. Prin faptul că a ales să plece de lângă ei doi, și-a creat ei înseși, în mod voit, o mare durere. Iar Iolanda nu înțelegea, cum a a avut ea puterea să-și facă asta, după tot ce a pătimit?
Spre deosebire de fratele ei, ea a avut puterea să citească scrisoarea de mai multe ori, timp în care a analizat amănunțit toată acea situație. În urma acelei analize, a ieșit hotărâtă din cameră și cum știa că nu-l va găsi pe Ioan în dormitorul lui, trecu pe lângă ușa acestuia și coborî la subsol unde se afla piscina. Acela fiind refugiul lui dintotdeauna, locul în care s-a retras mereu pentru a se elibera de tensiunile lui nervoase sau pentru a medita la toate problemele cu care a trebuit să se confrunte în viața lui. De cum deschise ușa, se uită în piscină, dar surprinzător, apa era liniștită și nimeni nu înota în ea. Privind în jurul ei, îl zări așezat pe unul dintre șezlonguri, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu capul așezat în palmele lui și cu privirea pierdută în apa din piscină. Se întristă și mai mult văzându-l atât de dezolat.
Ioan auzi pași apropiindu-se și își ridică privirea pentru o clipă ca să vadă cui îi aparțineau acei pași, apoi reveni la poziția inițială. Sora lui luă loc lângă el, și-i cuprinse umerii lui lați, cu brațele ei subțiri, fără să-i pese că se va uda de la apa care rămăsese pe corpul fratelui său, apoi își așeză capul pe el și cu o voce plină de regret, îi spuse:
- Iartă-mă pentru ce am spus mai devreme, știu că nu au fost cele mai potrivite cuvinte!
Ioan și-a pus cu afecțiune mâna pe brațul ei, încercă să schițeze un surâs încrezător și privind-o cu drag, îi zise:
- Stai liniștită, nu-ți face griji. Iartă-mă și tu pe mine, probabil că nici cuvintele mele nu au fost cele mai potrivite!
- Am citit scrisoarea de la ea și m-a îndurerat foarte mult. Mi-a scris că...
- Te rog, nu-mi spune și de conținutul scrisorii tale, pentru că mi-a fost suficientă a mea, a întrerupt-o el, ridicându-se iute în picioare și rămânând o clipă cu spatele la ea.
- Ioan, ce vom face ca să o găsim? Nu putem să o lăsăm așa de izbeliște, deoarece este clar că ea a făcut asta dintr-un impuls fără să se gândească măcar o clipă la consecințe. La fel cum fac eu când vorbește gura fără mine și apoi regret.
El zâmbi în sinea lui de conștientizarea Iolandei, însă păstră tăcerea și nu-i răspunse la întrebarea pe care și-o pusese și el fără încetare, de când plecase spre casă fără Ioana, și la care nu avea un răspuns clar.
- Ioan, ai de gând să nu o cauți? întrebă sora lui cu teamă.
- M-am gândit și la acest lucru, să-i respect dorința și să renunț la ea. Și... deși, despărțirea asta mă doare mai tare decât mi-aș fi putut imagina, probabil că aș fi făcut-o, pentru că în mod clar nu-mi doresc să țin lângă mine o femeie cu forța, dar, grijile mele pentru ea nu mă lasă să o fac. Mă tot gândesc cu disperare, unde este, unde va dormi în noaptea asta și în ce condiții și ce va mânca? Și pe lângă toate astea, urmează să nască și ea este complet singură, iar asta mă îngrijorează cel mai tare.
- Atunci, trebuie să o căutăm și să o facem să-și bage mințile în cap și să rămână lângă noi! vorbi Iolanda foarte hotărâtă. Ioan, știm că lucrează la un atelier de croitorie și am putea să pornim de la această informație căutările.
-Ar putea fi și aceasta o soluție, deși ar însemna să cauți acul în carul cu fân la cât de multe ateliere de croitorie sunt în București. O altă soluție și om de legătură cu ea, ar fi medicul pe care i l-am recomandat. Îl voi suna ca să-l întreb când are următoarea programare, iar dacă aflu asta totul va fi mai ușor. O altă speranță o am la ciudata aceea care locuia cu ea. I-am spus, că în cazul în care Ioana se va întoarce după restul de lucruri, să mă sune imediat. Deși nu mă încred eu prea mult în ea.
-În nebuna aia, clar nu te poți baza prea mult, rosti aceasta cu dezgust. Ioan, continuă ea să-i vorbească cu drag, nu-ți face griji pentru că o vom găsi și îi vom arăta cât de mult a greșit cu decizia ei.
- Cu siguranță o voi găsi, pentru că altfel eu nu voi mai avea liniște, i-a spus el foarte încrezător. Acum, scuză-mă, dar mă duc să fac un duș, a anunțat-o Ioan, luându-și prosopul de pe șezlong și după ce și-a sărutat părintește sora pe frunte, se îndreptă spre ieșire.
Iolanda înțelegea foarte bine plecarea lui subită. Ioan era obișnuit să ofere el însuși consolare și să poarte de grijă celor din jurul său, iar să se afle în postura de a fi el cel consolat și să i se poarte lui de grijă, cu certitudine i se părea nefiresc acest lucru.
Ioan l-a sunat pe respectivul doctor și a aflat de la acesta că Ioana avea programare în ziua de miercuri din acea săptămână. A așteptat acea zi și s-a dus la cabinetul doctorului, la ora stabilită, plin de speranțe că o va întâlni acolo și că măcar va putea să poarte o discuție cu ea. Doar că speranțele i-au fost năruite când așteptarea lui s-a dovedit a fi în zadar, deoarece Ioana nu și-a făcut apariția. Cum acest mijloc de a o găsi s-a epuizat, a luat în calcul și ideea Iolandei de a ajunge la ea prin intermediul locului ei de muncă. Trebuia să afle numele firmei la care ea lucra și de acolo totul ar fi fost mai ușor. Dar cum astfel de date personale sunt confidențiale, știa că n-ar fi putut afla singur, astfel că apelă la un fost client de-al său, de care știa că avea funcția de inspector șef la Inspectoratul Teritorial de Muncă. Doar că norocul nu a fost de partea lui nici de această dată, deoarece, respectivul era plecat din țară într-o vacanță cu familia și urma să se întoarcă abia peste trei zile. Perioadă în urma căreia, acesta l-a asigurat că-i poate da, fără nicio problemă, informația de care avea nevoie, doar că până atunci îi este imposibil să o facă, deoarece de acolo nu are acces la astfel de informații. Deși nu-l încântau trei zile în plus de așteptare, a decis să se conformeze, știind că aceea era cea mai sigură cale pe care o avea la îndemână.
Dar cum soarta îi favorizează pe cei cu inima bună și cu intenții nobile, înainte de împlinirea acelor trei zile, a fost sunat într-o dimineață, de doctorul Ioanei, pe care chiar el i l-a recomandat, și întrebat de acesta dacă îl găsește la cabinetul său de avocatură, pentru că este posibil să aibă în mâinile sale rezolvarea problemei lui. Plin de speranță și nerăbdare, Ioan i-a comunicat că se află la biroul său și că-l așteaptă acolo.
A trecut o jumătate de oră, perioadă ce lui i s-a părut o veșnicie, după care domnul doctor, foarte vesel și zâmbăreț, intră în biroul său.
- Bună dimineața, domnule avocat!
- Bună dimineața, domnule doctor! i-a răspuns Ioan la salut, strângându-i mâna cu respect și arătându-i unul dintre cele două fotolii libere din fața biroului. Vă rog, luați loc!
- Iertați-mă că am venit așa de dimineață, dar după aceea n-aș mai fi avut timp să o fac, am o zi plină de programări.
- Nu-i nicio problemă, din câte am înțeles din spusele dumneavoastră de la telefon, vă aflați aici pentru interesul meu, așa că nu aveți pentru ce vă scuza, l-a asigurat Ioan, dorind să afle cât mai repede posibila rezolvare de care acesta i-a vorbit.
- Ei, da, sper că nu m-am înșelat în observațiile mele, dar am văzut la dumneavoastră, în ziua aceea în care ați aștepta-o la ușa cabinetului meu, o mare speranță înainte să ajungă și o mare dezamăgire când ați văzut că ea nu mai vine. Din acest motiv, dar și din faptul că mi s-a părut destul de straniu faptul că nu a mai venit la consultațiile, care sunt foarte importante în perioada în care ea se află, am zis să vă ajut să o găsiți. Deși știu că încalc un articol din Codul penal referitor la confidențialitatea datelor cu caracter personal, oricum știți și dumneavoastră asta, așa că nu trebuie să vă spun eu, completă domnul doctor zâmbind și arătându-se nicicum afectat de încălcarea acelei legi, știu că o fac pentru o cauză nobilă, așa că restul nu mai contează. Cred că această hârtie vă poate fi de folos în găsirea ei, îi zise acesta, scoțând o hârtie din geanta lui și înmânându-i-o lui Ioan.
Era o adeverință de salariat pe care scria în cel mai citeț mod posibil numele atelierului de croitorie la care Ioana lucra și adresa acestuia. Ioan privi la bucata de hârtie din mâinile sale de parcă tocmai intrase în posesia celei mai mari comori pe care ar fi descoperit-o vreodată, și doar într-o clipă îi dispăru de pe față expresia aceea de împovărare și îngrijorarea, cu care trăise în toate acele zile, luându-i locul una plină de speranță.
- Sunteți foarte norocos să știți, reluă domnul doctor, fiind foarte mulțumit de reacția lui Ioan și de faptul că nu s-a înșelat în importanța acelei hârtii pe care el o deținea, pentru că acum nu le mai cer astfel de acte pacientelor. Cu o simplă verificare pe site-ul CNAS pot afla dacă o pacientă este asigurată sau nu. Doar că ea, cum era nouă angajată la firma asta, încă nu fusese trecută în sistem și mie îmi apărea ca fiind neasigurată, și de aceea i-am cerut o astfel de adeverință. Mi-am adus aminte de această situație, i-am făcut o copie și m-am gândit că trebuie să vă sar în ajutor, dacă tot am posibilitatea să o fac și astfel că v-am adus-o și sper să vă fie de folos.
- Vă mulțumesc foarte mult și credeți-mă că vă voi rămâne veșnic recunoscător pentru gestul dumneavoastră! i-a spus Ioan, cu mulțumire în privire și cu un zâmbet extrem de amabil.
- Domnule Damadian, nu știu prea multe despre trecutul ei, știu doar că este orfană de ambii părinți și că este doar o copilă fără niciun ajutor, dar nu mi-a fost greu să-mi dau seama că a suferit o traumă majoră în viață, sechelele rămase sunt mult prea vizibile. De asemenea, nu știu ce legătură aveți cu această domnișoară, dar sunt sigur că vreți să o găsiți pentru binele ei și asta mă bucură, deoarece chiar mi-a fost milă de ea și cazul ei m-a impresionat. Știți, astfel de oameni se obișnuiesc atât de bine cu greul și răul din viața lor, încât se complac în acea situație fără să mai aibă vreo speranță. Și de obicei, în urma unei umilințe le scade și stima de sine și ajung să creadă că o viață mai bună sau mai ușoară nu li se mai cuvine și greu acceptă ajutorul oferit. Tind să cred că acesta este și cazul domnișoarei și din această cauză a dispărut. Am aflat chiar ieri, că ea a renunțat la serviciile mele ca medic și s-a dus la un alt coleg de-al meu și cred că motivul principal sunteți dumneavoastră. Tocmai de aceea, v-aș sugera, ca după ce o găsiți și clarificați situația cu ea, să o convingeți să revină la mine. Nu doar că-i cunosc evoluția sarcinii foarte bine, dar cel la care a apelat nu are o reputație prea bună și este cunoscut ca un șarlatan. Și consider că nu este tocmai bine pentru ea, ținând cont de toată situația ei, să se afle pe mâinile unui astfel de om.
- Nu vă faceți griji, domnule doctor, pentru că după ce o voi găsi, nu doar că o voi ajuta cu tot ce-mi stă în putință, dar vă asigur că va reveni ca pacientă a dumneavoastră și că va renunța imediat la serviciile respectivului doctor. Iar dacă va fi necesar, o va face chiar și obligată, după ceea ce tocmai mi-ați spus. Tot ce vreau este ca ea și copilul ei să fie bine. Din acest motiv, vă mulțumesc enorm de mult pentru informația dată și pentru gestul pe care l-ați făcut! Credeți-mă că mi-ați fost de un real ajutor.
- Bun, observ că în dorința aceasta a dumneavoastră de a o găsi, inima este cea care tronează, iar acest aspect m-a convins și mai mult că nu am făcut nimic greșit venind la dumneavoastră și dându-vă această adeverință, a spus domnul doctor, cu o mimică a feței binevoitoare și plină de subînțeles, nefiind deloc greu pentru el să-și dea seama de aceste lucruri din strălucirea aparte ce era prezentă în ochii lui Ioan și din speranța ce s-a așternut pe chipul lui. Mă bucur sincer că v-am putut fi de ajutor și sper să o găsiți și să fiți răsplătit pe măsură pentru intențiile bune pe care le aveți. La revedere, domnule avocat, mă retrag pentru că datoria mă așteaptă, i-a spus acesta, în timp ce se ridică și întinse mâna, pe deasupra biroului, către Ioan.
- La revedere, domnule doctor, și toate cele bune! Și vă mulțumesc încă o dată pentru ajutorul acordat! i-a răspuns și el, ridicându-se în picioare și dând bărbătește mâna cu el.
Imediat după plecarea medicului, Ioan l-a urmat și a plecat și el spre adresa respectivului atelier de croitorie. Nu era o fabrică mare așa cum se așteptase el, ci era mai degrabă un atelier de cartier, într-o clădirea destul de deteriorată. Tocmai fusese invitat în biroul patronului, de către secretara acestuia. Ioan îl salută cu respect și amabilitate pe respectivul bărbat, care binevoi să-și ridice ochii spre el, din ecranul laptopului, doar pentru o clipă, și care îi vorbi într-un mod deloc prietenos sau ospitalier:
- Bună ziua! Ce doriți?
- Înainte de toate, cred că ar fi frumos să mă prezint; numele meu este Ioan Damadian, îl informă acesta, întinzând mâna către el, dar fără să primească mâna bărbatului, care continua să nu-i acorde nicio privire sau atenție.
- Așa, și ce doriți de fapt? Dacă ați venit să-mi vindeți cine știe ce prostii, vă rog, să plecați înainte să vă dau eu afară.
- Nu vreau să vă vând nimic, domnule. Aș vrea să știu dacă Ioana Ioniță lucrează la firma dumneavoastră și dacă se află în firmă la această oră, i-a răspuns Ioan, devenind chiar deranjat de ignorarea și lipsa de politețe a bărbatului, dar încercând să-i facă față pentru a putea afla ceea ce-l interesa pe el.
- Ce treabă aveți cu ea?
- Este o problemă personală.
- Păi, dacă este o problemă personală, atunci ar trebui să vă rezolvați problemele personale în afara orelor de serviciu. Programul se termină la ora cincisprezece și jumătate, domnule, l-a înștiințat acesta cu o privire agresivă și cu o manifestare ostilă. De fapt cine sunteți, în calitate de ce o căutați pe fata asta? întrebă el, de parcă în acea clipă și-a dat seama că cineva se afla la el în birou.
Ioan îl privi nu prea plăcut și deși, n-ar fi vrut să apeleze la profesia lui pentru rezolvarea acelei probleme, se văzu nevoit să o facă, simțind că altfel bărbatul din fața sa nu-l va lua în serios.
- În calitate de avocat, domnule!
Acesta făcu ochii mari de uimire și îi apăru instant o expresie de teamă pe față, de parcă Ioan i-ar fi spus că este un extraterestru care a venit să-l răpească, și nu un simplu avocat.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule avocat? întrebă bărbatul cu o atitudine complet schimbată, de data aceasta fiind el cel care a întins mâna spre Ioan, pentru a da noroc cu el, dar rămânând cu ea la fel de goală, deoarece, acesta din urmă i-a răspuns comportării lui de mai devreme în egală măsură. Ce problemă vă aduce pe aici? continuă bărbatul, lăsându-și mâna jos și încercând să fie cât mai amabil.
- V-am spus acum un minut cu ce mă puteți ajuta și care este problema care m-a adus aici, i-a răspuns Ioan săturat de discuția aceea care părea fără nicio noimă și devenind chiar scârbit de schimbarea mult prea evidentă și penibilă, din punctul lui de vedere, a bărbatului.
- Așa este, domnule avocat. Vă rog, să mă scuzați pentru comportarea mea, dar eram ocupat cu niște e-mailuri. Dar, vă rog, luați loc! îl îndemnă bărbatul.
-Nu, mulțumesc, îmi este bine așa! l-a refuza el foarte categoric.
- Cum doriți dumneavoastră. Deci, spuneați că ați venit în calitate de avocat pentru fata asta, nu? Și care este plângerea de fapt?
- Nu există nicio plângere, domnule, și oricum nu la mine se fac plângerile, pentru că nu lucrez nici la poliție și nici la parchet. V-am spus doar, că sunt avocat și că mă aflu aici pentru o problemă personală, îi explică Ioan acestuia, ca unui om fără vreo capacitate de pricepere.
- A, da?! exclamă bărbatul foarte ușurat de aflarea acelui lucru. Atunci, cred că n-am înțeles eu bine. Adevărul este că în ultima perioadă am avut tot felul de plângeri și vreo cinci tute, care mi-au fost angajate, s-au gândit ele să mă dea în judecată pentru nu știu ce motive idioate și de atunci vin tot felul de controale peste mine. Așa se întâmplă când le oferi un loc de muncă la nerecunoscători și te încurci cu oameni proști...
„Oare de ce nu sunt surprins că ai astfel de probleme?" gândi Ioan, în timp ce bărbatul își continua pledoaria despre problemele lui și știind că poate pierde inutil și mai mult timp, dacă nu va interveni, se văzu nevoit să-l întrerupă:
- Domnule, haideți, să nu ne mai pierdem timpul unul cu celălalt și spuneți-mi dacă Ioana Ioniță lucrează la dumneavoastră sau nu!
- Sigur că da, aveți dreptate! Sincer, n-am auzit de numele acesta, dar mă duc să o chem pe soția mea. Ea vă poate răspunde la întrebare, pentru că ea este cea care se ocupă de angajați, eu mă ocup de alte treburi în firmă, l-a anunțat acesta, ridicându-se imediat de pe scaun.
Doar că nu a mai fost nevoie să plece, deoarece pe ușă tocmai intrase o doamnă la vreo patruzeci și ceva de ani, nu prea înaltă, dar cu o înfățișare plăcută, cu o privire blândă și un zâmbet extrem de amabil. Însușiri pe care le observai numaidecât și care erau într-o totală opoziție cu cele ale soțului ei.
- A, uitați-o, ea este! Draga mea, dânsul vrea să știe dacă o anume Ioana lucrează la noi.
- Bună ziua, doamnă! o salută politicos Ioan.
- Bună ziua! i-a răspuns aceasta foarte prietenoasă. Cu ce vă pot fi de folos?
- O caut pe Ioana Ioniță, știu că este angajată la firma dumneavoastră.
- Cum vă numiți și ce legătură aveți cu ea? întrebă femeia, arătându-se bănuitoare.
- Numele meu este Ioan Damadian, iar problema pentru care mă aflu aici, este una personală, i-a răspuns el, deloc intimidat de întrebarea în care s-a simțit puțin reproș.
- Deci tu ești domnul Damadian?
- Din atitudinea pe care o aveți, înțeleg că vă este cunoscut numele meu, încă de dinainte să mă prezint eu însumi. Tocmai de aceea, vă întreb; de unde îmi știți numele? se miră Ioan.
- De la însăși Ioana.
- Așadar, lucrează la firma dumneavoastră? Se află acum, aici? a întrebat acesta cu speranțele și mai înfloritoare.
- Nu doar că lucrează și se află acum aici, dar fata asta, de aproape o săptămână și locuiește aici, în atelier. Neavând unde să se ducă în altă parte, mi-a fost tare milă de ea și i-am amenajat o cameră aici. Uitați, ce este, reluă femeia cu același reproș în glas, nu vă cunosc și poate că n-ar trebui să mă bag. Vă știu doar numele și asta pentru că ea m-a rugat ieri să-i fac rost de adresa sau numărul dumneavoastră de telefon și...
- De ce v-a rugat asta? continuă Ioan să întrebe foarte surprins de cele aflate.
- Nu știu, n-am întrebat-o. Însă bănuiesc, ca să vă ceară să vă asumați răspunderea pentru ea și copilul pe care urmează să-l nască în câteva zile. După cum am spus, poate că n-ar trebui să intervin, continua ea să vorbească cu o manifestare plină de indignare, dar fetița asta, după câte îmi dau eu seama, a fost lovită de soartă în cel mai crunt mod posibil și nu merită o astfel de viață. Este un suflet și este un suflet tare bun și nu pot să înțeleg cum ați avut dumneavoastră puterea, fiind un bărbat matur după câte se pare și nu un puștan fără cap, să profitați de inocența ei și după aceea să o abandonați? Chiar nu v-ați gândit la răul pe care...
- Doamnă, vă rog, îmi arătați mai exact unde este Ioana, pentru că vreau să o văd și să vorbesc cu ea cât mai repede posibil! a întrerupt-o Ioan, știind că aceasta poate continua vreme îndelungată cu reproșurile, la cât era de îndârjită.
- Acum vreți să o vedeți cât mai repede?! reluă femeia, devenind și mai supărată și exprimându-se cu un glas dojenitor ce avansa, asemenea unei mame căreia i-a fost dezonorată fiica. Dar timp de nouă luni de zile, nu v-a interesat de soarta ei sau a copilului, nu v-ați gândit o clipă cât de greu îi este, iar acum veniți aici cu pretenții și...
- Doamnă, nu eu sunt tatăl copilului, a întrerupt-o Ioan, vorbind răspicat, văzându-se nevoit să spună adevărul, din simplul motiv că femeia era hotărâtă să-și golească întreaga desagă de reproșuri, pe care o avea și care părea inepuizabilă.
- A, nu?! exclamă aceasta extrem de surprinsă.
- Nu, doamnă, din păcate nu eu sunt tatăl copilului pe care Ioana îl așteaptă.
- Atunci, vă rog, să mă iertați pentru imprudența mea! s-a scuzat aceasta cu franchețe.
- Nu-i nicio problemă, doamnă! a asigurat-o Ioan în felul său amabil. Din contră, vă mulțumesc foarte mult pentru implicarea dumneavoastră și pentru faptul că vă pasă!
- Chiar îmi pasă de ea, să știți!Este o fată foarte bună, muncitoare și serioasă și de când lucrează la noi, mi-a devenit dragă. De aceea, am și ajutat-o cu tot ce am putut și eu.
- Cum cu tot ce ai putut? Ai ajutat-o suficient de mult, draga mea, pentru că altfel ar fi dormit pe stradă, interveni pentru prima dată în discuția lor soțul acesteia, vorbind cu o răutate și supărare, pe ajutorul oferit de ea, mult prea evidente.
Ioan și-a întors o privire încruntată la el, iar femeia din fața lui și-a privit soțul cu niște ochi aprigi, în care se putea observa un singur sentiment prezent în ei și acela era de ură. După care și-a întors scârbită privirea de la acesta și amândoi l-au ignorat, reluându-și discuția lor.
- Ați spus că din păcate nu sunteți tatăl copilului, să înțeleg că interesul dumneavoastră pentru ea și copil este unul avantajos pentru ei?
- Da, am spus că din păcate. Dacă aș fi fost tatăl copilului, nu doar că Ioana n-ar fi ajuns în situația aceasta în care se află acum, dar probabil că lucrurile dintre noi doi ar fi fost și mult mai simple, iar ea n-ar mai fi fugit de mine, iar eu n-aș mai fi trăit clipe de coșmar din pricina îngrijorării pentru ea, neștiind unde este.
- Înțeleg și îmi este destul de clar, că dumneavoastră vă aflați aici tocmai pentru a repara răul făcut de tatăl copilului. Iar eu v-am învinuit pe nedrept. Așteptați aici, mă duc să o chem și imediat veți putea vorbi cu ea!
- Doamnă, a strigat-o Ioan, oprind-o din înaintarea ei, vă rog, să nu-i faceți cunoscută prezența mea aici, pentru că îmi este teamă că nu o să vrea să vină!
- Nu vă faceți griji, că nu-i voi spune. Voi inventa alt motiv. Dar, vă rog și eu, să nu o abandonați și dumneavoastră, indiferent de situație, pentru că fetița aceasta nu se va putea descurca singură, cu un copil în brațe, niciodată, l-a rugat ea, cu un chip pe care se putea observa limpede compătimirea ei sinceră în privința Ioanei.
- Pentru asta mă aflu acum, aici și nici nu mai este loc de vreo îndoială că mă voi asigura să-i fie bine, atât ei cât și copilului, doamnă! De asta să fiți mult prea sigură! a asigurat-o Ioan, cu toată puterea sa de convingere.
Bărbatul care rămăsese alături de el în acel birou, se apropie de Ioan și cu o purtare exagerat de amabilă, din care se putea sesiza imediat prefăcătoria crasă care-l definea, îl întrebă:
- Domnule avocat, vă pot servi cu o cafea sau ceva de băut?
- Nu, mulțumesc, nu doresc nimic! l-a anunțat Ioan, privind doar spre ușă, fiind chiar nerăbdător să o vadă pe Ioana intrând pe ea.
- Știți, mă gândeam, reluă acesta cu un glas fals, dacă tot ne-am cunoscut prin această împrejurare, dacă nu ați putea să mă ajutați cu problemele de care v-am povestit. Avocatul pe care îl am acum și care mă reprezintă în procesele alea nu este unul prea strălucit și...
- Îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta în problemele dumneavoastră, deoarece cabinetul la care lucrez eu, oferă doar servicii de drept familial, așadar este specializat doar în divorțuri, l-a întrerupt și l-a înștiințat Ioan, cu un aparent regret, care contrazicea din plin seriozitatea vorbelor sale, apoi adoptând o atitudine plină de ipocrizie, la fel ca și a bărbatului din fața sa, continuă: Dar în cazul în care veți divorța vreodată, mă puteți căuta. Vă voi ajuta cu cea mai mare plăcere."De fapt, o voi ajuta, cu cea mai mare plăcere, pe soția dumneavoastră ca să scape de unul ca și tine" , adăugă el în gând, schițând un zâmbet forțat.
În clipa următoare, ușa biroului se deschise, iar pe ea își făcu apariția soția acestuia, urmată de o Ioana confuză, probabil, neînțelegând exact, de ce este adusă acolo. Doar că expresia de confuzie de pe chipul ei, a fost înlocuită cu una de stupoare, imediat ce l-a zărit pe Ioan acolo. A rămas pe loc, incapabilă să mai facă vreun pas, sau să schițeze vreun gest. Îl privi cu ochii ei mari, negri și rotunzi doar pentru o fracțiune de secundă, clipă în care li s-au întâlnit privirile, ca apoi să-și plece capul în podea cu rușine și umilință, conform stilului ei.
- Noi ieșim, ca să puteți discuta în liniște, le zise doamna aceea extrem de drăguță, care îi zâmbi cu încredere lui Ioan, după care îi făcu semn soțului ei să o însoțească afară.
După ce au rămas singuri, s-a lăsat o tăcere chinuitoare în acel birou, deoarece niciunul dintre cei doi nu a rostit nici măcar un cuvânt. El a profitat de acel moment de liniște și a studiat-o amănunțit pe viitoarea mămică, iar rezultatul acelei analize nu i-a plăcut deloc. Părea și mai slabă și arăta destul de palidă și parcă lipsită de vlagă și asta l-a făcut să devină și mai supărat pe ea și fapta ei.
Cu pași mărunți se apropie de Ioana, adunându-și toată puterea de abținere pe care o avea, ca să nu o cuprindă în brațele sale, de fericire pentru faptul că a găsit-o. Pentru un moment i se păru chiar ireal faptul că ea chiar se afla acolo, lângă el, după zile pline de îngrijorare pentru soarta ei.
Ioana a rămas pironită în același loc și în aceeași poziție, respirând din ce în ce mai greu din cauza consternării ce o cuprinse. Ioan așteptă o clipă, dorind să vadă dacă își ridică măcar privirea la el. Însă ea nu dădea nici cel mai mic semn că ar avea de gând să facă asta și din acest motiv, cu glasul său mustrător, a pus capăt acelei tăceri apăsătoare:
- Nu ai curajul să te uiți la mine? De fapt, să știi că de această dată ești chiar îndreptățită să-ți lipsească un astfel de curaj, după felul în care ai plecat.
Cuvintele lui au făcut-o pe Ioana să se întoarcă cu spatele la el și cu o voce sugrumată de emoția ce o trăia, l-a întrebat:
- O, Cerule! Cum m-ai găsit?
- Ai sperat că nu te voi găsi? Sau că eu voi accepta o simplă scrisoare de adio și că nu voi avea nicio reacție, ținând cont de toată situația ta? Înseamnă că nu mă cunoști deloc, Ioana, dacă ai avut asemenea așteptări din partea mea. Oricum, poți sta liniștită, nu mă aflu aici pentru a te ruga să mă accepți lângă tine, mi-a fost destul de clar că nu vrei asta, ci mă aflu aici pentru faptul că eram îngrijorat pentru tine, cunoscându-ți destul de bine problemele cu care te confrunți, adăugă el, continuând să-i vorbească pe un ton mai sever. Așteptă o clipă și văzând că ea nu are nimic de spus și că a rămas tot cu spatele la el, deja plictisit de modul în care ea continua să-l trateze, cu o admonestare și mai mare prezentă în vocea sa, i-a spus: Chiar crezi că merit să-mi întorci spatele de fiecare dată?
De data aceasta întrebarea lui i-a produs Ioanei o reacție total opusă față de precedenta, deoarece s-a întors imediat cu fața la el, s-a apropiat suficient de mult încât să-și poată așeza mâinile pe pieptul lui și capul pe umărul său, la fel cum făcuse și în seara de dinaintea plecării ei. Încercând să-și rețină lacrimile și rostind cuvintele cu o căință mult prea evidentă, i-a cerut:
- Iartă-mă, te rog! Te implor, dacă este necesar, dar iartă-mă pentru fapta mea!
Ioan simți cum întreg trupul i-a fost cuprins de cele mai intense și plăcute senzații, pe care le-a trăit el vreodată, din pricina gestului ei, total neașteptat pentru el, dar și a cuvintelor folosite de ea. Pentru moment nu a fost în stare să vorbească și deși, ar fi vrut cu ardoare să-și încolăcească brațele pe trupul ei și să o strângă la pieptul său, supărarea lui era încă acolo, vie și aceasta a dominat în mod categoric dorința și nu o făcu, rămase cu brațele pe lângă corp. Mai ales că voia ca mai întâi să o facă să conștientizeze gravitatea faptei ei și dezamăgirea cruntă pe care i-a provocat-o. Oftă reținut, făcând eforturi să se adune după toată explozia de emoții care a avut loc în interiorul său și care i-au făcut inima să vrea să-i sară din piept.
Ioana, parcă simțindu-i acele bătăi năvalnice de inimă, își mută palma dreaptă așezată pe pieptul lui, chiar în dreptul inimii și a rămas cu ea acolo. Pentru Ioan acest lucru nu i-a fost de niciun ajutor, deoarece simți că odată cu acel gest al ei, tot tumultul său interior se amplifică. Își coborî privirea în locul cu pricina, parcă așteptându-se să-și vadă inima ieșind prin materialul cămășii pe care o purta și mirându-se că acest lucru nu s-a întâmplat încă. Știa că ea i-a simțit mult prea clar bătăile puternice și nestăpânite ale inimii sale și că probabil la fel ca și el se temea de același lucru, pentru că simți cum își apasă cu blândețe palma în acel loc, vrând să-i facă inima să se liniștească și să o împiedice ca să nu-i părăsească trupul. Ioan rămase cu privirea pe palmele micuțe ale Ioanei, așezate acolo pe pieptul lui lat și musculos, contrast ce făcea ca mâinile ei să pară și mai fragile și mici. Și cu toate acestea, avea senzația că cel mai potrivit loc pentru acele mânuțe slabe și delicate este acolo, unde se află acum, pe trupul său.
Ioana, văzând că tăcerea lui persista, își repetă rugămintea de mai devreme, iar acest fapt l-a făcut să o ia de bărbie și să-i ridice capul de pe umărul lui, pentru a o putea privi în ochi și cu o privire întunecată și încruntată o întrebă:
- Crezi că meriți să fii iertată pentru faptul că m-ai mințit, trădat, dezamăgit și ai dispărut în felul acela? Tu ai putea să ierți pe cineva în condițiile acestea?
- Știu că ți-am greșit enorm, dar sper să mă poți ierta. Și sper aceasta, pentru că tu ești un om extrem de bun și...
- Bunătatea mea are o limită, Ioana, a întrerupt-o el, înștiințând-o de acest lucru foarte categoric. Și te anunț, că pe cât sunt de bun pe atât sunt și de drastic, chiar și cu cei la care țin. Pentru că niciodată n-am putut tolera ca persoanele de lângă mine să mă mintă și să-mi înșele încrederea în felul acesta, în care ai făcut-o tu.
- Într-adevăr, te-am dezamăgit cu plecarea mea, iar tu nu meritai absolut deloc acest lucru, la cât ai fost de bun cu mine. Dar să știi că acum regret enorm ceea ce am făcut, a mărturisit ea cu o atitudine în care s-a simțit o căință și mai mare, așezându-și din nou capul pe umărul lui, ca și când voia să-i ceară nu doar iertarea, dar și să nu o îndepărteze de el.
Auzind-o, pentru prima dată de când o cunoaște, Ioan și-a dat seama că are de-a face cu o copilă de doar nouăsprezece ani, vulnerabilă oricând în fața unor astfel de decizii necugetate și regretate imediat ce au fost luate. Dar cu toate acestea, el o voia cu atâta patimă lângă el, tocmai pentru a o ocroti și alina în urma unor astfel de regrete, pentru a fi acolo lângă ea, susținând-o oricând și în orice moment. Apoi regretele ei, ce păreau mult prea sincere, îl bucurau pentru că-i ușurau lui situația și drumul până la ea. Astfel că a renunțat la tortura aceea la care s-a supus el singur și și-a încolăcit brațele pe trupul ei, apropiind-o și mai mult de el și păstrând-o acolo, într-o îmbrățișare tandră, protectoare și benefică pentru amândoi.
- Te rog, Ioan, iartă-mă! și-a reluat ea rugămințile, încurajată de gestul lui, cu un ton în care se făceau simțite lacrimile din ochii ei. Am sperat că mă vei căuta și găsi totodată, pentru că mi-am dat seama că am greșit foarte mult, plecând în felul acela și din această cauză am plâns în fiecare seară, pentr...
Mărturisirea Ioanei i-a readus în starea sa, supărarea aceea pe ea și fapta ei, văzând că nu doar el a suferit în urma acesteia, dar și ea. Îi era clar că pe lângă condițiile precare în care a trăit în aceste zile, ea a trebuit să suporte și suferința despărțirii lor. Suferință creată chiar de ea însăși prin decizia aceea nechibzuită, iar acest fapt l-a mâhnit și mai mult și l-a făcut să o întrerupă imediat, să renunțe la îmbrățișarea lor și să o apuce de umeri, depărtând-o puțin de el, atât cât să o poată privi cu ochii încruntați, și să-i reproșeze în felul său mustrător:
- Dacă tu ai plâns în fiecare seară, ei bine află că inima mi-a plâns în piept în fiecare secundă din aceste zile de coșmar, în care n-am făcut altceva decât să-mi fac griji ca un disperat pentru tine. O clipă, Ioana, o singură clipă de liniște n-am avut în aceste zile, în care m-am întrebat neîncetat, unde ești, unde dormi, ce mănânci și dacă tu și copilul sunteți bine?
Ea nu a spus nimic, ci doar și-a lăsat privirea în jos cu vinovăție, fiind mult prea conștientă de greșeala făcută, căzându-i alte două lacrimi mari pe obraji. Ioan și-a mutat mâinile de pe umerii ei pe fața acesteia și ștergându-i lacrimile, a continuat să-i vorbească:
- Mi-ai scris în scrisoarea aceea că am o mare însemnătate în inima ta, dar să știi că n-ai făcut altceva decât să-mi demonstrezi contrariul cu plecarea ta. Ioana, continuă el cu un glas ceva mai pașnic, dar păstrându-și autoritatea din el, în timp ce o forță să-l privească în ochi, atunci când ții cu adevărat la cineva nu-l părăsești, ci rămâi alături de el, indiferent de situație și lupți, te zbați pentru îndreptarea lucrurilor și pentru fericirea ta și a lui. Eu ce ar trebui să cred în aceste condiții, cuvintele scrise sau faptele tale?
- Știu că prin ceea ce am făcut ți-am demonstrat contrariul și că n-ar fi trebuit să te părăsesc, când inima mea te vrea lângă ea, dar... Ioan, dacă mă ierți și mă primești înapoi, îți promit că nu voi mai pleca niciodată și...
- Nu, nu, micuțo! a întrerupt-o el din nou. Nu-mi promite nimic, pentru că mi-ai arătat destul de clar că promisiunile tale nu valorează nimic și că nu mă pot încrede în ele, așa că va trebui să-mi demonstrezi acest lucru. Îmi pare rău pentru tine, dar va trebui să rămâi lângă mine pentru totdeauna și să-mi demonstrezi, în fiecare zi, că nu vrei să mai pleci niciodată.
- Asta înseamnă că mă ierți? întrebă ea, privindu-l cu niște ochi negri catifelați și sclipitori de speranță, priviri ce uneltiră în interiorul lui o mângâiere și o liniște de care chiar avea nevoie.
- Nu! Asta înseamnă că va trebui să-ți câștigi singură iertarea asta, demonstrându-mi ceea ce ți-am spus mai devreme, a înștiințat-o Ioan cu o privire blândă cu care îi arăta, în mod cert, că în inima lui este deja iertată. Și te sfătuiesc să începi acest lucru încă de acum. Așa că du-te și strânge-ți lucrurile, pentru că nu vreau să mai rămâi aici nici măcar o clipă!
- Ioan, îi rosti ea numele cu niște ochi măriți de spaimă, vorbind cu o voce tremurată, nu cred că este o idee bună pentru că...
- Cum adică nu este o idee bună? întrebă el oripilat. Ne întoarcem din nou la aceeași discuție? Îmi ceri să te iert și să te primesc înapoi, dar refuzi în continuare să vii cu mine și...
- Ioan! îl strigă ea din nou în același fel. Cred că ar trebui să lăsăm discuția aceasta pe mai târziu.
- Ioana, tu îți bați joc de mine? se răsti acesta la ea, privind-o cu severitate. Acum îmi ceri să lămurim lucrurile mai târziu, când mai devreme...
- Ioan! Ioan! îl strigă aceasta pentru a treia oară, prinzându-l de mână și strângându-l foarte tare, pentru a-l face să tacă. Te rog, mă poți duce la spital? Cred că tocmai mi s-a rupt apa și în curând voi naște, termină ea de explicat, privind în jos.
Ioan rămase înmărmurit auzindu-o și se uită și el în jos, în același loc în care privea și ea și văzu că podeaua era udă în locul în care Ioana stătea, ceea ce însemna că nu mai era loc de nicio îndoială.
- O, Doamne! exclamă el, ridicându-și ochii la ea. Micuțo, nu te speria, totul va fi bine, da! o asigură Ioan, devenind dintr-o dată agitat și la fel de speriat ca și ea sau poate chiar mai rău.
- Da, totul va fi bine! repetă Ioana, încurajându-se singură și punându-și mâinile pe pântec.
- Hai, să ne grăbim, cu cât ajungem mai repede la spital, cu atât mai bine.
Acesta a vrut să o ia în brațe, însă ea l-a oprit spunându-i:
- Nu, stai! Trebuie să iau geanta.
- Ce geantă, Ioana? Las-o încolo de geantă, că nu avem timp acum de geantă! Voi veni eu mai târziu după toate lucrurile tale, i-a răspuns el foarte agitat și aproape indignat de preocuparea genții, pe care și-o manifestă Ioana tocmai în acele momente.
- Nu, Ioan, nu putem să o luăm mai târziu, pentru că este geanta cu toate cele necesare, i-a explicat viitoarea mămică, cuprinsă deja de teamă.
Ioan îi dădu dreptate de această dată, știa și el că în astfel de cazuri se pregătește un bagaj care trebuia luat la maternitate, fiind din ce în ce mai agitat îi zise:
- Ok, spune-mi unde este că mă duc eu după ea!
- Ultima ușă pe dreapta din capătul holului, este o geantă albastră, chiar lângă pat.
- Vin imediat, să mă aștepți aici, da!
- Unde crezi că aș putea să mă duc în starea mea? îl întrebă ea, neștiind dacă să se amuze de cerința lui sau să se supere, în timp ce se ținea cu mâinile de burtă, aplecându-se în față din pricina durerilor care începeau să se simtă.
- Ai dreptate, micuțo, iartă-mă! își ceru el scuze, mângâind-o pe păr și sărutând-o tandru pe frunte. Hai, să stai jos până mă duc eu după geantă! Sau rămâi în picioare? Cum ți-ar fi mai bine? o întrebă Ioan pierzându-și echilibrul acela cu care acționa el de obicei și devenind chiar tulburat de situația în care se găsea.
- Rămân aici, unde sunt și mi-ar fi mai bine, dacă te-ai duce odată după geantă, ca să ajungem mai repede la spital, îl înștiință ea, foarte agitată la rândul ei, văzând că el nu are de gând să se urnească din loc.
- Bine, vin imediat! îi zise acesta plecând de lângă Ioana, dar doar după doi pași a întors capul spre ea, ca și când se afla în cumpănă dacă să o lase singură acolo sau nu.
În cele din urmă plecă în mare grabă ca să ia respectiva geantă. Odată intrat în camera indicată de ea, a putut să vadă cu propriii săi ochi condițiile jalnice în care a trăit Ioana în ultimele zile. Camera era cu mult mai rea decât cea din apartamentul în care a locuit înainte de plecarea ei. De fapt, aceasta nici nu era o cameră de locuit, ci era o cameră de depozitat sulurile de materiale textile, printre care fusese înghesuit un pat, un dulap mic și o masă într-un colț. Închise ochi strâns și oftă puternic, simțind că îl doare inima în urma acelei constatări. Dar cum știa că nu este timpul pentru astfel de supărări, apucă geanta respectivă în mâna dreaptă, ieși iute din cameră, trântind puternic ușa în urma sa și s-a dus la Ioana alergând.
Imediat ce a instalat-o cât mai confortabil posibil în mașină și au plecat spre spital, Ioan și-a scos telefonul său mobil, a format un număr și a cerut să i se facă legătura cu medicul, de care tocmai se despărțise de dimineață, anunțând că este vorba despre o urgență. Acest lucru a făcut-o pe Ioana să intervină, rostind cuvintele cu greutate din pricina unei noi contracții:
- Nu, Ioan, nu-l anunța pe dânsul, pentru că eu nu mai sunt pacienta dânsului. Mi-am schimbat medicul.
- Știu perfect acest lucru și schimbarea făcută de tine, să știi că este o altă greșeală de-a ta. Așa că te vei întoarce la medicul pe care ți l-am recomandat eu și vei naște sub supravegherea lui, fără nicio altă discuție!
- Dar nu vreau! ripostă Ioana, țipând la el, neștiind dacă a făcut-o din pricina durerii sau a împotrivirii ei.
- Îmi pare rău, micuța mea, dar în urma prostiei făcută de tine, ți-ai cam pierdut dreptul de a alege. Așa că, de aici înainte vom face lucrurile cum spun eu, mai ales când sunt ferm convins că așa îți va fi mai bine, cum este în acest caz. Iar dacă te ajută cu ceva, faptul că țipi la mine în aceste momente, te rog, țipă cât vrei și cât poți! Eu sunt aici să te susțin, i-a vorbit el cu blândețe, dar și cu o mare hotărâre în același timp. Alo! Bună ziua, din nou, domnule doctor...
După ce termină conversația cu respectivul doctor, care îl asigurase că îi așteaptă la spital pregătit, lăsă telefonul jos și o privi preț de o clipă, cu tandrețe și compătimire, în timp ce conducea, gândindu-se că are doar nouăsprezece ani și că în mod normal n-ar trebui să se afle într-o astfel de situație la vârsta ei. Îi cuprinse cu delicatețe mâna în mâna lui și cu felul acela blând, plin de încredere și protector, îi zise:
- Micuțo, îți jur că vei trece cu bine prin asta și că tu și micuțul Ioan veți fi la fel de bine și sănătoși. Nu vei mai fi niciodată singură, pentru că eu nu voi mai permite asta, îți promit!
- Îți mulțumesc pentru încurajările tale, care, ca de obicei, îmi fac foarte mult bine! rosti Ioana, reușind chiar să-i și zâmbească puțin, aflându-se în intervalul dintre două contracții. Îmi este puțin teamă, murmură ea.
- Este normal, micuța mea, dar totul se va termina cu bine, vei vedea! Vreau să fii curajoasă pentru toți trei, adică pentru tine, pentru micuțul Ioan și pentru mine, da?
- Voi fi, îl asigură ea. Mă bucur că ești cu mine, în aceste clipe, mărturisi Ioana, privindu-l cu ochii ei catifelați.
- Eu mă bucur și mai mult că te-am găsit exact la timp, înainte ca acest lucru să se întâmple.
Se afla deja de vreo treizeci de minute în sala de așteptare, neștiind nimic de Ioana de când a preluat-o medicul imediat de cum au ajuns. Iar acea lipsă de informație nu-i era prea benefică. Se hotărî să o o sune și pe Iolanda ca să o anunțe că a găsit-o și că acum se află cu ea la maternitate. Aceasta foarte fericită de faptul că a găsit-o pe prietena ei, dar și emoționată de faptul că micuțul Ioan era pe cale să vină pe lume, îl anunță că va pleca în mare grabă spre spital. După o oră, Iolanda intră în sala de așteptare a maternității, unde îl găsi pe fratele ei plimbându-se agitat de la un capăt la celălalt al camerei. Se apropie de el și-l atacă cu o mulțime de întrebări:
- Ioan, cum ai găsit-o? Ce face? Este bine? Ai aflat ceva? A născut?
- N-am aflat nimic concret, de o oră și ceva de când am ajuns, iar asta mă face să înnebunesc! o înștiință el foarte revoltat. În tot acest timp, a venit la mine doar o asistentă și mi-a spus că să nu-mi fac griji că Ioana este bine. Cum Dumnezeului să nu-mi fac griji și ea cum să fie bine, când se află în durerile nașterii? întrebă acesta foarte nervos, așa cum rar îl poți vedea pe Ioan.
- Liniștește-te! Dacă se întâmpla ceva rău cu siguranță aflai ceva, știi doar că lucrurile rele se află imediat, încercă Iolanda să-l liniștească. Mai bine, povestește-mi cum ai găsit-o, că sunt tare curioasă.
Ioan inspiră și expiră profund, încercând să se liniștească, după care îi relată toată întâmplarea din acea zi, care l-a ajutat să ajungă la ea.
Trecură alte zeci de minute în care el nu făcuse altceva decât să se plimbe agitat și să întrebe orice cadru medical care trecea pe acolo, de starea Ioanei. Tocmai oprise o asistentă, întrebând-o același lucru.
- Domnule, m-ați mai întrebat asta și acum zece minute! V-am spus că se află în travaliu, contracțiile au început să se înmulțească și ar trebui să nască cam într-o jumătate de oră. Liniștiți-vă, că nu rezolvați nimic dacă vă agitați așa!
- Ioan, îl strigă sora lui. Doamna asistentă are dreptate, liniștește-te că nu rezolvi nimic! Și vino aici și stai jos, că m-ai amețit pe mine de cât te-ai învârtit prin camera asta! Nu te dor picioarele?
- Nu mă pot liniști, Ioli, până nu aflu că este bine, atât ea cât și copilul. Îți jur că mă simt atât de rău și de neputincios pentru faptul că nu o pot ajuta cu nimic în aceste clipe. Și este și destul de frustrant să nu știu nimic concret despre ea.
- Păi și cu ce ai putea să o ajuți? Să naști tu în locul ei? îl întrebă aceasta, exasperată și plictisită de agitația fratelui ei, cu care nu prea era obișnuită. Înțelege, că nu ai cu ce să o ajuți în aceste clipe, decât să stai liniștit și să aștepți.
Acesta se așeză în cele din urmă, încercă să se adune, realizând că starea aceea nu-i era de niciun folos. După un moment, și-a întors privirea la sora lui și și-a dat seama că ceva în plus o preocupa și o făcea să cadă pradă gândurilor și frământărilor.
- Dar tu, ce ai păți? Ce te preocupă de ești atât de îngândurată?
Privi surprinsă la el, își zugrăvi pe chipul ei frumos un zâmbet discret și îi zise:
- Cât de bine mă cunoști! Doar dintr-o privire și ți-ai dat seama că ceva mă preocupă.
- Normal că te cunosc, domnișoară! Îți amintesc că sunt cel care te-a crescut de la vârsta de șase ani. Spune-mi, ce s-a întâmplat! o îndemnă el, oferindu-i încrederea lui vastă.
- Tu știai că Edi este îndrăgostit de mine? l-a întrebat Iolanda, încă uimită de posibilitatea acestui lucru.
- Ți-a mărturisit el acest lucru? se interesă Ioan, nevenindu-i să creadă că Edi a avut un asemenea curaj.
- Da. Mi-a spus azi. De fapt mă aflam lângă el când m-ai sunat, și tocmai îmi spusese că este îndrăgostit de mine de foarte mult timp. Tu știai, nu?
- Da, Ioli, știam. Nici nu era greu să nu-ți dai seama de acest lucru, când el te privea non-stop cu atâta drag, de parcă era hipnotizat de imaginea ta, imediat ce tu apăreai în ochii lui.
- Și de ce nu mi-ai spus?
- Cum să-ți spun un secret care nu-mi aparținea? Nu aveam niciun drept să-ți destăinui eu, sentimentele altcuiva, mai ales că el nu dorea asta.
- Da, probabil că ai dreptate, zise ea gânditoare. Ioan, acum ce mă fac sau ce ar fi cel mai corect să fac? rosti ea cu un glas implorator ca fratele ei să o ajute în acea problemă, așezându-și capul pe umărul lui.
- Corect ar fi să fii sinceră cu el și să faci ceea ce-ți dictează inima, Ioli, o sfătui Ioan, punându-și protector un braț pe umerii ei și cuprinzând-o într-o îmbrățișare plină de afecțiune.
- Eu țin la Bogdan cu adevărat și niciodată nu-l voi putea privi pe Edi ca pe un posibil iubit. În ochii mei el întotdeauna a fost un al doilea frate pentru mine.
- Atunci, ar trebui să-i spui și lui aceste lucruri.
- Da, dar nu vreau să sufere din cauza mea, chiar țin la el, dar ca la un frate și acum când mi-a mărturisit mi-a fost milă de el, îl înștiință ea cu regret.
- Știu, suflețel, dar nu prea există altă cale. În acest caz, cu cât vei fi mai sinceră cu el, cu atât și agonia lui va fi mai scurtă. Nu merită să-i dai speranțe false, din simplul motiv că nu vrei să-l faci acum să sufere și că-ți este milă de el.
- Of, Ioan, de ce a trebuit să mi se întâmple mie una ca asta?
Auzind-o, el zâmbi slab de inocența și lipsa ei de experiență în viață. Începea să se confrunte și cu părțile mai puțin frumoase ale vieții, iar el nu mai putea să intervină cu promptitudine la fel cum o făcuse când ea era mică și tot răul ei l-a luat asupra lui.
- Nu-ți face griji, vei trece tu și peste asta. Astfel de lucruri, întotdeauna au o rezolvare, Ioli, a informat-o Ioan cu echilibru acela revenit în vocea și starea sa, sărutând-o frățește pe frunte.
După un alt timp istovitor pentru liniștea lui, o asistentă veni la ei și îi anunță că domnul doctor îi așteaptă la dânsul în cabinet.
- Luați loc, vă rog! îi îndemnă acesta cu amabilitate, în momentul în care cei doi frați au intrat.
- Domnule doctor, v-aș fi recunoscător dacă în schimbul acestor amabilități și introduceri, îmi spuneți ce face Ioana și copilul. Credeți-mă că mă omoară lipsa asta de informație! îi spuse Ioan foarte categoric și lipsit de cea mai mică paciență, ceea ce-l făcu pe doctor să-l înțeleagă și să se conformeze.
- Bun, nașterea a decurs binișor, iar copilul este bine. Este destul de plăpând și mic, cântărește doar două mii cinci sute de grame, dar este bine, are o stare de sănătate stabilă și respiră singur.
- Și Ioana cum este? întrebă Ioan cu o imensă teamă, văzând că doctorul nu menționează nimic de ea.
Acesta din urmă oftă ușor descurajat și alegând să fie sincer și direct, răspunse:
- În privința mamei sunt unele probleme. Sincer, încă mă mir că a putut să ducă sarcina până aici. Îngrijirile ei din perioada sarcinii, dar mai ales presupun că, în special, cele din ultimele zile, au fost extrem de sărace, iar asta i-a adus o stare de sănătate precară. Pur și simplu are corpul vlăguit de orice strop de energie.
Ioan închise ochii cutremurându-se la aflarea acelor lucruri despre Ioana. Și simțind că se prăbușește cu totul, de data aceasta se așeză el singur pe scaunul din fața sa, fără să mai aștepte vreo indicație în acest sens și păstră tăcerea pentru un moment. Iolanda se apropie de el și îi puse de încurajare o mână pe umăr, dar fără să spună nici ea nimic.
- Vreau să o văd, ceru el cu un glas stins și plin de durere, dar foarte ferm în cerința lui.
- Îmi pare rău, domnule avocat, dar acum nu este posibil. Tocmai ce s-a trezit din leșin și am reușit cât de cât să-i aducem o stabilitate în starea ei de sănătate, iar în aceste clipe este imperios ca ea să se odihnească.
- Leșin?!! întrebă Ioan îngrozit
- V-am spus doar că nu mai are niciun strop de energie în ea, iar munca și durerile nașterii pur și simplu au secătuit-o. Dacă i-aș fi cunoscut starea asta generală de la început, n-aș fi lăsat-o să nască natural, dar s-a întâmplat totul prea repede și n-a mai fost timp de cezariană. La ultimul consult făcut la mine, lucrurile se prezentau bine, atât pentru mamă cât și pentru copil, tocmai de aceea nu mi-am făcut griji.
- Domnule doctor, vreau să o văd și vă rog, nu-mi spuneți că nu se poate, pentru că nu plec de aici până nu o văd! îl informă Ioan foarte decis și cu o atitudine prin care arăta că nimic și nimeni nu-l poate face să se răzgândească.
- Bine, o să vă las să intrați la ea un minut, dar va trebui să mai așteptați până ce o vor instala infirmierele într-un salon.
- Voi aștepta cât este nevoie, tot ce vreau este să nu plec de aici fără să o văd. Și vă rog, să faceți tot ce vă stă în putință din punct de vedere medical ca ea să fie bine. Nu contează costurile pe care le presupune îngrijirea ei, vreau doar ca ea să fie în afara oricărui pericol.
- Domnule avocat, normal că voi face tot ce-mi stă în putință, atât eu cât și colegii mei, care se vor ocupa de acest caz, îl asigură doctorul. Și nu vă faceți asemenea griji, situația ei nu este chiar atât de gravă pe cât îngrijorarea dumneavoastră vă face să percepeți informațiile date de mine. Într-adevăr, în clipele astea nu este tocmai bine sau într-o stare normală după o naștere, dar cu o îngrijire mai specială își va reveni. Mai ales că avem de partea noastră tinerețea ei. Un corp tânăr întotdeauna își revine mai repede față de unul cu o vârstă mai înaintată. Până va fi posibil să o vedeți pe ea, nu vreți să vedeți copilul? îi întrebă domnul doctor pe cei doi frați, după o clipă de tăcere.
- Ba da, vrem! răspunse Ioli foarte entuziasmată.
- Așteptați să chem o asistentă ca să vă conducă la salonul de nou-născuți!
Ioan în timpul acestei mici conversații și în cel care s-a scurs până la venirea respectivei asistente și tot drumul parcurs până la salonul de nou-născuți, a rămas destul de îngândurat, abătut și cu o privire dezolantă, durându-l mult prea mult ceea ce aflase despre Ioana.
Dar toate acestea până ce micuțul Ioan i-a fost pus în brațe de una dintre infirmiere. În momentul în care l-a simțit aproape de corpul său, iar ochii săi au făcut contact cu fețișoara aceea mai mică și decât pumnul lui, când i-a văzut ochișorii, năsucul acela minuscul, gurița mică ca un năsturel roșu, când l-a simțit atât de plăpând și lipsit de protecție, a uitat de imensitatea tristeții din inima lui, iar speranțele, cum că Ioana va fi bine în cele din urmă, că omulețul acela din brațele sale va crește sănătos și frumos, că toți trei vor fi împreună, au înflorit în inima sa cu repeziciune. Știa că-l va iubi cu adevărat pe acest copil, încă de dinainte să se nască, dar nu crezuse nici măcar o clipă că o va face cu o asemenea intensitate, că emoțiile lui vor fi atât de puternice când îl va vedea pentru prima dată și că picioarele i se vor înmuia când îl va lua în brațele sale. Îi cercetă amănunțit fiecare milimetru din corp, dorind să rețină în amintirile sale cât mai mult din acel moment în care l-a văzut pentru întâia dată. Și deși trăsăturile bebelușului nu erau prea clare, putea jura în acele clipe, că fără nicio îndoială va semăna cu Ioana.
- Bine ai venit printre noi, micuțule! îi vorbi el cu o voce tremurată din pricina emoțiilor mult prea puternice pe care le trăia. Ești o minune, cu adevărat o minune și nici nu ai idee cât mă bucur să te văd. Parcă nu-mi vine să cred că în sfârșit te afli la mine în brațe. Îți promit, micuțule, că mama ta va fi și ea bine cât de curând și că împreună vom fi foarte fericiți! Îți promit că orice s-ar întâmpla voi fi alături de tine și te voi ocroti mereu, de asta să nu te îndoiești niciodată!
A trebuit să renunțe la el, pentru că Iolanda tot stăruia pe lângă el, cu lipsa ei de răbdare ce o definea, ca să i-l dea și ei în brațe. Iar în momentul în care i-a fost luat din brațe, a avut un sentiment straniu de gol, de care s-a mirat și el.
- Dumnezeu să te binecuvânteze, copil frumos! Doamne, Ioan, este pur și simplu minunat copilul acesta! exclamă Iolanda și ea foarte emoționată de acel moment, iar Ioan o aprobă cu un zâmbet larg conturat pe buzele lui groase și perfecte.
Ioan a trebuit să aștepte ore bune, ore care au adus seara târzie a acelei zile, în salonul în care Ioana dormea profund din pricina epuizării sale fizice, dar și a medicamentației ce-i era administrată. I s-a permis să rămână acolo, după ce a insistat suficient de mult pe lângă doctor, repetându-i că el nu pleacă de acolo, până ce nu vorbește cu ea și se asigură că este bine. Iolanda, în urma stăruințelor lui, a plecat acasă, cu consolarea că va reveni a doua zi. Iar el a stat liniștit, așezat pe un scaun lângă patul ei, în tot acest timp, părând mai hotărât, cu fiecare secundă care trecea, să nu plece de acolo, până ce nu o vede că va deschide ochii. Pentru un singur moment a părăsit acea cameră și asta ca să-l mai vadă o dată pe micuțul Ioan și să se asigure că este bine.
O privea cu atâta drag cum doarme, așa cum o mai făcuse încă de două ori. Se gândi la toată situația ei plină de lipsuri, care a adus-o într-o asemenea stare, amintindu-și de faptul că lui i se păruse din ce în ce mai slabă, că știa mult prea bine că au fost dăți în care ea a mâncat doar niște resturi și probabil că asta s-a întâmplat, într-un mod și mai grav, și în ultimele zile după plecarea ei. Își reproșa cu duritate că nu a făcut mai multe pentru ea, că nu a convins-o sau chiar s-o oblige să se mute în casa lui mai devreme și că nu s-a zbătut mai mult ca să o găsească mai repede. Își jurase lui însăși că Ioana nu va mai duce lipsă de nimic, nici ea și nici copilul, nu atâta timp cât el va trăi. Își cufundă fața în palme, încercând să-și revină din revolta sa interioară, provocată de aceste gânduri și acela a fost momentul în care auzi un glas stins, ca și când cel căruia îi aparținea era sleit de orice putere:
- I...Ioa...n!
Și-a ridicat numaidecât capul și a privit-o plin de speranță și atunci i-a văzut ochii ei catifelați și somnoroși privind la el. Doar într-o fracțiune de secundă simți că inima lui se trezește din nou la viață, de parcă ar fi așteptat o eternitate pe acel scaun ca ea să se trezească și nu doar câteva ore.
- Da, micuțo, sunt aici, lângă tine, rosti el grabnic, începând să o mângâie ușor pe păr și față.
- L-ai vă...zut? întrebă ea, rostind cu dificultate cuvintele.
- Da, l-am văzut, chiar de două ori. Acum o oră am fost la el. Este bine, nu-ți face griji în această privință. Și este un copil atât de frumos! Seamănă cu mama lui, o informă el, zâmbindu-i cu drag.
Auzindu-l, Ioana încercă și ea să zâmbească, după care cu un glas vlăguit, spuse:
- Eu... l-am văzut doar o cli...pă, iar după aceea nu-mi m...ai amintesc nimic. Nici măcar n-am apucat să-l țin în brațe.
- Îl vei ține după ce te vei recupera! Acum, important este ca tu să te faci bine, pentru că el are nevoie de o mamă puternică și sănătoasă, da!
- Ioan, dacă... eu nu voi reuși să... supraviețuiesc, te rog, nu-l abandona! Promite-mi că... vei avea grijă de el!
- Ce prostii vorbești, Ioana! o întrebă acesta îngrozit de cuvintele ei. Cum să nu supraviețuiești? Normal că vei supraviețui și vom avea amândoi grijă de el! Până acum îmi spuneai că nu vrei să-mi complici viața cu un copil, care nu este al meu, iar acum vrei să mi-o complici mai rău, lăsându-mă singur cu un nou-născut? Nu, să nici nu îndrăznești să faci asta, micuțo! Să nu îndrăznești să mă părăsești din nou pentru că nu vei mai obține nicio iertare de la mine! M-ai auzit? îi vorbi el pe un ton sever, fără să aștepte vreun răspuns din partea ei. În plus, tot nu ai încredere în mine? Ți-am promis doar că totul va fi bine, că tu și copilul veți fi bine.
- Am încredere în tine. Și da, ai dreptate, trebuie ca totul să fie bine, doar că... acum mă simt atât de slăbită.
- Știu, Ioana, dar îți vei reveni, trebuie să-ți revii! Mi-ai promis că vei fi curajoasă pentru noi, pentru mine și copilul nostru, așa că va trebui să te ții de cuvânt!
Ioanei i se lumină întreg chipul, auzindu-l și cu un glas plin de emoție și fericire, întrebă:
- Copilul nostru?!!! Ai spus copilul nostru?
- Da, am spus copilul nostru, pentru că Ioan nu mai este doar copilul tău și este și al meu.
Se ivi pe fața ei un zâmbet larg, care arăta o fericire pe care nu a sperat-o niciodată. Își mișcă mâna, căutând mâna lui, iar el, înțelegându-i gestul, a cuprins-o iute de mână ei mică, absolvind-o de acea muncă. Realizarea acelei legături a mâinilor lor, a făcut-o să respire ușurată, ca și când ar fi avut nevoie de acea atingere ca de aer.
- Asta înseamnă că m-ai iertat cu adevărat?
- Asta înseamnă că tu și micuțul Ioan mi-ați îmbogățit inima și totodată și viața și că nu voi renunța niciodată la voi.
- Și înseamnă că-l vei accepta și-l vei iubi ca pe fiul tău? Adică, micuțul Ioan va avea un tată? întrebă ea nesigură, fiindu-i teamă că acea posibilitate era doar o închipuire de-a ei.
- De ce mă mai întrebi un asemenea lucru? Credeam că îți este destul de clar că îmi doresc sincer să fiu tatăl copilului tău. Micuțo, acest copil ne va încununa dragostea.
Era prea multă emoție și bucurie neașteptată în inima ei și aceasta a făcut-o să-i curgă lacrimi din ochi.
- Hei, de ce plângi? o întrebă el supărat, ștergându-i obrajii uzi.
- Plâng de fericire, mi-a fost teamă că nu mă vei ierta și că te-am pierdut și pe tine și pe Ioli.
- Nu ne-ai pierdut pe niciunul, Ioana. Ioli a fost și ea aici și a așteptat cu sufletul la gură să afle vești despre tine și copil. Și cu certitudine va reveni mâine ca să vă vadă pe amândoi. Să știi că s-a îndrăgostit iremediabil de micuțul Ioan, când l-a văzut.
- Nu... este supărată pe mine?
- Nu, nu este. Nu-ți face griji, nu ai pierdut prietenia ei, iar pe mine nici atât. Din moment ce sunt aici lângă tine.
Ioana zâmbi din nou și închise ușor ochii. Văzând-o, el îi sărută ușor fruntea și îi zise:
- Ar fi bine să plec și să te las să te odihnești. Ai nevoie de odihnă ca să te recuperezi cât mai repede. Ne vedem mâine, micuța mea, pentru că la prima oră voi fi aici!
- Nu, nu pleca! rosti ea pur și simplu îngrozită de acest gând, strângându-l de mână ca și cum ar fi vrut să-l rețină cu forța lângă ea. Te rog, nu vreau să pleci și să rămân singură!
- Bine, nu plec. Liniștește-te, că voi rămâne aici lângă tine cât vrei! a asigurat-o el, observând că s-a agitat destul de mult cu anunțul lui.
- Mulțumesc! Mă simt mult mai bine, dacă ești tu aici și dacă pot vorbi cu tine.
Ioan nu i-a răspuns prin cuvinte, ci i-a zâmbit cu dragoste și a sărutat-o din nou pe frunte, rămânând un moment destul de lung cu buzele lipite de fruntea ei.
- Aș vrea să-l văd, murmură ea.
- Nu cred că ar fi posibil acum, în starea ta. În plus cred că el doarme la această oră. Dar, mâine cu siguranță ți-l vor aduce și vei putea să-l vezi. Ai puțină răbdare, Ioana, în curând îl vei avea în brațele tale și nimeni nu ți-l va lua de acolo.
Ea zâmbi din nou, bucurându-se că în curând își va ține copilul în brațe.
- Da, ar trebui să am puțină răbdare, se încurajă singură. Ai spus că l-ai văzut, acum o oră? întrebă ea cu interes și cu o strălucire și mai intensă în ochii ei negri.
- Da, l-am văzut și era bine. Nu-ți face griji, este foarte bine îngrijit, chiar eu m-am asigurat de acest aspect.
- Îți mulțumesc! Mă liniștește cu adevărat să știu că tu te-ai îngrijit ca lui să-i fie bine. Ioan! îl strigă ea după o clipă de tăcere.
- Da, micuțo!
- Tot îmi este puțin teamă.
- De ce?
- Că te voi dezamăgi, că nu te voi putea iubi așa cum meriți.
Ioan știa mult prea bine la ce face ea referire, dar știind că nu este cel mai prielnic moment pentru acea discuție, îi zise, în felul său tandru:
- Ioana, nu vreau să purtăm această discuție acum, când tu ar trebui să te odihnești. Încearcă să adormi, eu voi rămâne aici lângă tine.
- Nu, nu vreau să dorm, l-a anunțat ea foarte hotărâtă. Acum mă simt mult mai bine. De fapt, de ce m-aș simți rău, când copilul meu este sănătos, când nu mi-am pierdut cea mai bună și prețioasă prietenă, din pricina greșelii mele, și când tu ești aici, lângă mine și m-ai iertat?
Ioan surâse larg auzind-o. Și da, parcă și lui i se părea că ea se simte puțin mai bine, că părea mai vioaie, că vorbea din ce în ce mai clar, că ochii îi erau mai limpezi, chipul mai luminat și că îi revenise până și culoarea în obraji. Nu mai era palidă, așa cum a văzut-o el în acea zi, când a găsit-o. Nu știa dacă din cauza medicamentației ce-i era administrată, a orelor multe de somn sau a liniștii survenită din acele lucruri enumerate de ea sau chiar a fericirii care i se putea citi pe chip. Dar tindea să creadă că bucuria viitorului care o aștepta, era vinovat de starea ei bună și de sclipirea aceea din ochi. Știa că iubirea poate face minuni, iar o dovadă clară era chiar cazul ei. Aceste observații i-au adus și lui o liniște interioară de care avea atâta nevoie. Acum îi era clar, că Ioana se va face bine, că se va recupera mai repede decât își imaginase el și că în curând îi va avea acasă, pe ea și pe micuțul Ioan. Iar dacă ea avea nevoie să se liniștească și în privința acelor temeri referitoare la viața lor de cuplu, atunci el se hotărî să-i ofere acea liniște chiar în acea clipă.
- Vrei să-ți repet ceea ce ți-am mai spus odată? Îmi doresc doar să rămâi lângă mine, Ioana! Nimic mai mult, pentru că restul vor veni de la sine.
- Da, dar tu meriți mult mai mult de atât.
- Și voi primi din partea ta tot ceea ce merit. De asta sunt sigur! i-a spus el plin de certitudine.
- De unde această siguranță? întrebă ea plină de speranță.
- Pentru că te voi aștepta oricât este nevoie, te voi aștepta atât de mult cât vei dori tu, iar brațele mele vor fi întotdeauna deschise pentru tine. Micuța mea, trebuie ca dragostea noastră să fie mai puternică decât trecutul și întâmplările nefericite pe care tu le-ai trăit. Și sunt sigur că așa va fi! Cu timpul îți vei da tu singură seama că mângâierile, atingerile și săruturile mele, care izvorăsc dintr-o dragoste pură, nu îți vor face niciun rău, nu te vor durea și nici nu te vor umili. Ioana, vei ajunge la concluzia că dragostea împărtășită și sinceră dintre un bărbat și o femeie, nu creează suferință sau vreo traumă atunci când este consumată în patul conjugal. Sunt absolut convins că mă vei accepta și în felul acela. Nu spun că drumul parcurs până acolo va fi ușor, dar îți pot spune că în mod sigur, te vei vindeca de aceste temeri și vom ajunge și acolo. Îți repet, faptul că nu-ți mai manifești acea stare de anxietate la apropierile mele, îmi oferă încredere. Nu doar că m-ai lăsat să te sărut în seara aceea, dar azi, când ne-am revăzut, tu singură ai venit în brațele mele, iar acest lucru îmi spune foarte mult. Tot ce-ți cer pentru moment este să ai încredere în mine.
- Am, Ioan! l-a asigurat ea cu fermitate. De fapt, cred că ești singurul bărbat existent în care pot avea încredere în această privință și pe care l-aș putea accepta și în felul acela, mărturisi ea cu timiditate.
- Probabil că de aceea ai și fost pusă în drumul meu. Ca tu să-mi oferi împlinirea care îmi lipsea în viață, și anume o familie, pe care n-am reușit să o am cu altă femeie, iar ca eu să te ajut să ieși din trecutul acela întunecos și să te vindeci de efectele lui dureroase. După cum vezi, amândoi avem nevoie unul de celălalt în egală măsură.
Ioana păstră tăcerea preț de o clipă, timp în care a reflectat la spusele lui. Iar unele cuvinte i-au adus aminte de încă o piedică pusă în calea lor.
- Ioan, dar tu încă ești un bărbat căsă...
- Nu, Ioana, nu mai sunt! a întrerupt-o el, știind ce vrea ea să spună și dorind să o liniștească cât mai curând. Divorțul meu s-a finalizat, iar acum sunt un bărbat liber. Cel puțin din punct de vedere legal, pentru că în cealaltă privință nu sunt liber, din moment ce tu te afli în inima mea, îi mărturisi el privind-o cu dragoste și zâmbind larg, lucru ce fusese molipsitor și pentru Ioana.
- Ioan, îi pronunță ea numele cu o atitudine din care se putea observa clar că voia să aducă în discuție a altă problemă, ar mai fi și diferența de vârstă dintre noi doi.
- Te deranjează acest aspect? o întrebă el cu teamă.
- Nu, nicidecum! rosti ea grabnic, în felul ei sincer și cu dorința aceea evidentă, de a fi cât mai convingătoare. Dar, mă gândesc că poate te deranjează pe tine, eu sunt doar o fată de nouăsprezece ani și...
- Pe care bărbat l-ar deranja să aibă alături de el o femeie cu unsprezece ani mai tânără, frumoasă, inteligentă și plină de blândețe? i-a răspuns el cu această întrebare, care o făcuse pe Ioana să se intimideze și mai mult și să-și ferească privirea de-a lui. Nu, micuța mea, reluă el, întorcându-i cu blândețe capul, ca să-i poată vedea ochii, nu mă deranjează și nici nu mă va deranja niciodată acest aspect, pentru că eu nu simt și nu-mi amintesc nici măcar pentru o clipă, această diferență de vârstă, când sunt cu tine.
Domni un alt moment de tăcere, care a fost curmat tot de glasul timid al Ioanei:
- Ioan!
- Spune! Ce altceva te mai preocupă?
- Nimic, voiam doar să te rog ceva.
- Ce anume?
- Ești bun, să mă iei în brațele tale?
Ioan simți cum inima îl izbește în piept, datorită fericirii ce-l cuprinse, odată cu cererea ei surprinzătoare, dar și extrem de plăcută.
- Cu cea mai mare bucurie, voi face asta, micuța mea!
Și spunând aceste cuvinte, se ridică imediat de pe scaun și se așeză pe marginea patului lângă ea, iar cu cea mai mare grijă își strecură mâinile sub ea și o ridică la pieptul lui, ținând-o acolo cu delicatețe. Au rămas așa tăcuți și îmbrățișați un moment destul de lung, în care el, cu una dintre mâini, o mângâia ușor pe spate și păr.
- Este atât de bine și atâta liniște aici, în brațele tale, murmură Ioana cu o voce în care s-a simțit emoția. Ioan, când tu ești lângă mine și când mă pot ascunde așa la pieptul tău, simt că niciun rău din lumea asta nu mă mai poate atinge. De aceea ți-am cerut să mă îmbrățișezi, aveam nevoie să simt liniștea și protecția pe care tu mi le oferi, fără să faci nimic special, ci trebuie doar să te știu lângă mine.
Dacă rugămintea ei l-a făcut fericit, destăinuirea ei i-a înzecit acea fericire. Ar fi vrut să o strângă în brațele lui cu toată forța, dar cum știa că ea este foarte sensibilă în acel moment, s-a limitat doar să o sărute din nou pe frunte, ca apoi să-i spună:
- De aici înainte te poți bucura de aceste lucruri pentru toată viața, pentru că locul tău este aici, la pieptul meu. Brațele mele te vor primi întotdeauna cu toată protecția și dragostea mea. Și să fii sigură, micuța mea, că nimeni și nimic nu-ți va mai face vreun rău, pentru că eu voi fi mereu alături de tine.
- Știu că așa va fi și din această cauză mă simt tare norocoasă, îi șopti ea, după care interveni o altă clipă de tăcere, căreia i-a pus capăt Ioan de această dată:
- Micuțo, mai sunt și alte aspecte care te preocupă și pe care vrei să le lămurim despre noi doi?
- Nu!
- Să înțeleg că acum te-ai liniștit și nu mai ai nicio îndoială în privința noastră?
- Nu, nu mai am nicio îndoială. Sunt sigură că totul va fi bine, așa cum ai spus tu.
- Mă bucur să aud asta, pentru că astfel voi putea sta și eu liniștit, a anunțat-o el, după care a rămas în aceeași poziție cu ea în brațele lui, până ce simți că trupul ei devenea din ce în ce mai greu, ceea ce însemna că era pe cale să adoarmă.
O așeză ușor pe pat, șoptindu-i că poate dormi liniștită, pentru că el va fi acolo cu ea. A mai rămas să o vegheze încă vreo oră, după care a plecat și el spre casă, mult mai liniștit din toate punctele de vedere și cu nerăbdarea de a reveni a doua zi și să-i poată vedea din nou pe amândoi.