Memoria unei inimi

VIII - O Ioana fără teamă

„Dragostea e compusă dintr-un singur suflet care locuiește în două corpuri." - Aristotel 

***

În seara următoare, Ioana a avut parte de o întâmplare asemănătoare cu cea din seara precedentă, doar că acum sora a luat locul fratelui. Iolanda a venit singură în vizită la prietena ei, iar lipsa lui Ioan a surprins-o pe aceasta și a făcut-o să întrebe motivul încă din primul minut de la sosirea Iolandei:

- Ioan nu a venit cu tine? Mi-a spus aseară că te va aduce el.

- Nu, nu a putut să vină din cauza pregătirilor pentru plecarea de mâine.

- Înțeleg, murmură viitoarea mămică.

Iolanda a făcut o mică pauză după răspunsul ei și a lăsat loc de interpretare, în mod voit, pentru că a dorit să vadă reacția prietenei sale la posibilitatea că avea să nu-l vadă pe Ioan în acea seară. A zâmbit pe sub mustăți foarte mulțumită când a sesizat o urmă de dezamăgire pe chipul Ioanei, după care i-a spus și continuarea, totodată făcându-i cunoscute și planurile din acea seară:

- Dar ne vom întâlni cu el peste aproximativ o oră la restaurant.

- Unde? întrebă aceasta extrem de surprinsă.

- La restaurant. Draga mea, în cazul în care nu știai, eu și Bogdan vom împlini mâine patru luni de zile de când suntem împreună și ne-am gândit să sărbătorim acest eveniment toți patru. Așa că îmbracă-te, fă-te frumoasă, deși nu știu dacă poți fi mai frumoasă de atât și hai, să mergem, pentru că Bogdan este jos, ne așteaptă în mașină.

- Ioli, dar...

- Hai, Ioana, că nu avem timp acum de alte explicații, o întrerupse aceasta brusc, înțelegând din atitudinea Ioanei că avea de gând să refuze, dar ea nu avea de gând să-i lase timp pentru asta. Pregătește-te mai repede, că nu vreau să-l las pe Bogdan să ne aștepte prea mult, în plus, Ioan cu siguranță este deja în drum spre restaurant. N-ar fi prea frumos din partea noastră să-i facem să ne aștepte. Mă duc pe hol, ca să te poți schimba, o anunță aceasta în felul ei furtunos, îndreptându-se deja spre ușă și ieșind grabnic pe ea, ca nu cumva să mai fie nevoită să mai depună și alte eforturi pentru convingerea Ioanei.

Așteptând pe acel hol, zâmbi când își aminti de dezamăgirea ce o văzuse mai devreme pe chipul prietenei sale. Și din această cauză, mintea ei năstrușnică unelti un alt plan, care după convingerea sa avea să o ajute în descoperirea sentimentelor Ioanei în privința fratelui ei. Prin urmare, fără să stea prea mult să analizeze acel plan, cu o strălucire nebunatică în ochi, scotoci după telefonul său mobil prin poșetă și-l sună pe Ioan.

- Alo, scumpul meu frățior, vezi că noi vom mai întârzia cam o jumătate de oră, așa că nu este nevoie să te mai grăbești. Ai plecat deja?

- Nu, nu am plecat încă. Acum mă pregăteam. Dar, de ce veți întârzia? întrebă Ioan îngrijorat.

- Nu mai pune și tu atâtea întrebări. Ne vom vedea mai târziu cu treizeci de minute față de ora stabilită. Ok! rosti aceasta foarte categorică, după care închise telefonul fără să mai aștepte vreun răspuns, ca nu cumva să mai fie obligată să dea mai multe explicații pe care oricum nu le avea.

Doar că în următoarea secundă, telefonul ei suna, iar pe ecran îi apăru numele de Ioan, ceea ce a făcut-o să-și dea ochii peste cap de exasperare și să rostească înainte de a răspunde:

- Ah, enervantule. Alo! Da, ce mai vrei?

- Domnișoară, ce sunt manierele astea la tine? Fii atentă cum răspunzi la telefon! o certă imediat Ioan cu un glas sever. Vreau să mă lămurești din ce motive întârziați. Ce s-a întâmplat?

Iolanda înainte de a-i răspunde își dădu din nou ochii peste cap, după care îi zise:

- Nu s-a întâmplat nimic. Vom întârzia pentru că Bogdan trebuie să-i ajute pe băieții din trupă la căratul instrumentelor muzicale în clubul în care vor avea cântarea din noaptea aceasta. De aceea vom întârzia.

- Și nu puteai să-mi spui asta de la început? Ca să nu mă mai îngrijorez?

Nu, pentru că nu m-am gândit la minciuna asta înainte, gândi ea în sinea ei.

- Scuze, nu mi-am dat seama că te vei îngrijora, își ceru Iolanda iertare cu un glas și o atitudine ce contraziceau din plin sinceritatea scuzelor prezentate. Pe bune, ce era așa de îngrijorat la o întârziere de treizeci de minute? continuă ea să vorbească, arătându-și iritarea pe care o avea pentru faptul că trebuia să dea atâtea explicații.

- Și toată treaba asta cu căratul instrumentelor este posibil să dureze mai mult de o jumătate de oră? întrebă Ioan, făcând abstracție de întrebarea impertinentă a surorii lui. În cazul în care durează, trec eu să o iau pe Ioana de acasă pentru că am terminat tot ce aveam de făcut.

- Nu este nevoie să treci tu să o iei pentru că eu sunt deja la ea. O aștept să se pregătească. Așa că, poți sta liniștit, o aducem noi pe scumpa ta de Ioana, îl înștiință ea, glumind puțin pe seama sentimentelor lui.

Ioan îi ignoră din nou cuvintele râzătoare, pentru că nu voia să se certe cu ea în telefon și în acea seară.

- Bine, atunci ne vom vedea acolo!

- Cu o întârziere de o jumătate de oră, ai înțeles, da? repetă Iolanda asigurându-se că planul ei va fi respectat.

- Am înțeles, Ioli. Spre deosebire de alții, eu încă mai am capacitatea de a înțelege ceea ce mi se spune, îi zise Ioan, adoptând, de această dată, atitudinea zeflemitoare de la ea. Pa și aveți grijă pe drum! termină el acea conversație telefonică cu un glas autoritar.

- Vom avea, pa! Ah, enervantule, pentru tine fac asta, iar tu mă exasperezi cu întrebările tale, adăugă ea, după ce închise telefonul, privind fix la acesta, de parcă îl suplinea pe fratele ei.

Imediat ce s-au urcat în mașină la Bogdan, Iolanda i-a șoptit acestuia:

- Vezi că înainte să mergem la restaurant tu a trebuit să te duci să-i ajuți pe băieții din trupă la căratul instrumentelor.

- Ce să fac?! întrebă acesta confuz de cuvintele ei, iar ea îl privi fix și foarte categorică rosti:

- Ai auzit ce ți-am spus?

- Da am auzit, dar...

- Bun, atunci să ții minte. Explicațiile le vei primi mai târziu, când vom fi singuri, îl înștiință ea cu o privire și un zâmbet extrem de fermecătoare, la care știa mult prea bine că iubitul ei nu putea să reziste.

- Ok, așa voi face. Dar să știi că treaba asta am făcut-o de dimineață.

Se aflau de un sfert de oră la restaurant și tot amânaseră să comande ceea ce doreau să mănânce din pricina întârzierii bizare a lui Ioan. Cum Ioana era genul de persoană care nu știa prea bine să-și ascundă gândurile, emoțiile și ceea ce simțea, de acest fapt s-a folosit și Ioli și în tot acest timp, a privit-o discret pe viitoarea mămică. Iar observațiile ei au făcut-o să fie extrem de mândră și mulțumită de planul său. Și asta pentru că, încă de când au intrat și Ioana a văzut lipsa lui, a fost ușor dezamăgită. Și cum timpul trecea, iar el nu-și făcea apariția, de aceea devenea și ea din ce în ce mai neliniștită și privea din ce în ce mai des spre ușa de la intrare.

- Ioana, s-a întâmplat ceva? o întrebă Iolanda după alte câteva minute, când frământarea acesteia devenise mult prea evidentă.

- Nu, Ioli, nu s-a întâmplat nimic, răspunse ea, privind din nou spre ușă. De fapt, mă... întreb, dacă lui Ioan nu cumva i s-a întâmplat ceva de întârzie atâta? El de obicei este foarte punctual.

- Nu avea ce să i se întâmple. Poate că nu ma vine. Oricum, mi-a spus că este foarte ocupat din cauza plecării de mâine și că există posibilitatea să nu aibă timp să ajungă, o informă Iolanda, arătându-se foarte nepăsătoare la posibila absență a fratelui ei, dar fiind extrem de atentă la felul în care primește Ioana această veste.

Văzu limpede cum dezamăgirea ei luă amploare și cum pe față îi apăru treptat o mică tristețe, pe care a vrut să o mascheze cu un surâs slab, când a văzut că Iolanda o privește insistent. Acesteia din urmă, pentru un moment, i se făcuse milă de ea, când îi văzu neliniștea și tristețea tipărite pe chipul ei și se întrebă dacă nu cumva se juca prea mult cu sentimentele prietenei sale și dacă nu a mers prea departe cu planul ei. Doar că era mult prea târziu să dea înapoi, iar ea știa asta

- Atunci, eu spun să comandăm dacă nu este sigur că vine, a propus Bogdan.

- Haideți, să mai așteptăm puțin. Ioan mi-a promis aseară că va face tot posibilul să vină azi, ținând cont că va fi plecat în următoarele zile. El este un om de cuvânt și poate... totuși va veni, s-a opus Ioana propunerii făcută de Bogdan, cu ultima rămășiță de speranță.

- Sau, iubita, ai putea să-l suni, ca să știm clar dacă mai vine sau nu.

- Nu-l sun, pentru că lui nu-i place să fie deranjat când are treabă, refuză Ioli, privindu-l încruntată pe Bogdan din pricina ideii lui, care nu făcea parte nicicum din planul ei și nu era prea benefică acestuia.

- Totuși, poate ar fi bine să-l suni. Pesemne chiar i s-a întâmplat ceva, iar noi stăm aici crezând că este ocupat, o sfătui Ioana cu o vădită și neîndoielnică îngrijorare născută din simplul gând că este posibil ca Ioan să se afle în vreun pericol.

- Uite cum facem, mai așteptăm zece minute și dacă nu apare îl voi suna, le-a spus Iolanda foarte hotărâtă, privind la ceas și observând că în tot timpul acestei dezbateri a lor, se epuizase jumătatea de oră cu care amânase venirea fratelui ei și în mod cert avea să apară din clipă în clipă.

Doar că acesta, în mod uimitor, se alăturase neintenționat planului ei, întârziind cu alte zece minute în plus. În acest timp, Iolanda a încercat să o atragă într-o discuție pe prietena sa, dar a fost ca o misiune imposibilă pentru ea. Deoarece, Ioana se uita din minut în minut spre ușă, cu o privire descumpănită, își frământa de zor degetele de la mâna stângă și în mod cert mintea nu-i era prezentă acolo, dovada fiind faptul că lua parte la acea conversație cu răspunsuri monosilabice și deloc potrivite pentru ceea ce se discuta.

Nu peste mult timp, aceasta când își văzu din nou prietena că privește spre intrarea restaurantului, observă că a încetat să-și sucească degetele, remarcă cum îi apare o strălucire în ochi și pe buze un surâs grațios, fapt pentru care dezamăgirea de pe față i se risipi într-o secundă și a fost înlocuită numaidecât cu o încântare pe care încerca din răsputeri să și-o camufleze. Aceste observații au făcut-o să privească și ea înspre ușă, iar atunci când văzu motivul Ioanei de încântare, îi venea să se aplaude și să se pupe singură pentru reușita planului ei.

Ioan tocmai se apropia de masa lor și simți că-i sare inima din piept când văzu zâmbetul grațios și privirea încântătoare cu care îl întâmpina Ioana. Până a ajuns lângă ei nu și-a luat ochii de pe chipul acesteia și în mod involuntar îi zâmbi și el.

- Bună seara și îmi cer scuze pentru întârziere, rosti el imediat ce a ajuns, referindu-se doar la cele zece minute de întârziere, fără să bănuiască vreo clipă că în realitate el întârziase patruzeci de minute.

După care, a dat mâna cu Bogdan și îi oferi un sărut pe obraz surorii lui, așa cum îi era obiceiul, și o privi cu afecțiune.

- Nu-i nimic, frățioare, bine că ai putut veni, pentru că cineva începuse să-și facă griji pentru tine, vorbi Iolanda cu o fericire și mulțumire debordantă.

Fără să țină cont de ceea ce îi spusese sora sa și fără să-i ofere vreun răspuns acesteia, s-a întors cu fața la Ioana și o privi cu aceeași cantitate de afecțiune cu care o privise și pe Iolanda, doar că era una diferită, ce-i adusese o strălucire aparte în ochi.

- Bună, Ioana, o salută el în mod exclusiv, întrebându-se dacă ar fi potrivit să se aplece și să o sărute și pe ea pe unul dintre obraji.

- Bună, răspunse aceasta foarte sfioasă, dar continuând să-l privească cu aceeași încântare produsă de sosirea lui, ce era mult prea mare și de aceea nu și-o mai putea ascunde în niciun fel.

Încântare pe care o simți și Ioan în inima sa, datorită strălucirii ce încă era vie în ochii ei catifelați, și care îl încurajă pe acesta să se apropie de ea și să-i sărute cu delicatețe obrazul drept. La început Ioana a fost puțin surprinsă de gestul lui, dar fără să manifeste vreo nevoie de a se retrage sau vreun sentiment de neplăcere. Iar acest lucru l-a îndemnat pe Ioan să rămână cu buzele lipite pe obrazul ei mai mult decât ar fi fost normal și să lase fiorii acelei dintâi atingeri a lor, de acest fel, să-i pătrundă în tot corpul. Simți în mod clar cum pielea obrazului ei se încălzește sub atingerea buzelor lui, iar asta i-a dat de gândit că probabil și ea a avut parte de aceleași emoții ca și el. O privi amănunțit după ce a pus capăt acelei atingeri și îi observă roșeața din obraji, iar asta a fost o dovadă clară pentru acesta, că emoția gestului său a fost la fel de puternică și pentru ea.

Se așeză pe scaunul rămas liber de lângă Ioana, o privi în continuare cu căldură și o întrebă cu amabilitatea-i specifică:

- Ce faci? Ești bine?

- Da, sunt foarte bine, i-a răspuns ea plină de convingere, fără să poată renunța la surâsul dulce, care era creionat pe chipul ei din clipa în care Ioan apăruse acolo.

- Îmi cer scuze pentru faptul că n-am reușit să vin cu Ioli la tine! Dar a trebuit să las unele lucruri în ordine înainte de plecarea mea și mi-a luat mai mult timp decât am crezut.

-Nu trebuie să te scuzi, mi-a explicat sora ta situația. Oricum, mă bucur că ai reușit să ajungi aici, i-a spus ea cu o bucurie evidentă, ce a fost molipsitoare și pentru el.

- Și eu mă bucur că am reușit să ajung. Și cum ți-am promis că voi face tot posibilul să ne vedem și în această seară, nici prin gând nu mi-a trecut să nu ajung.

Ioana nu a mai adăugat nimic la cele spuse de el, în schimb i-a oferit bucuria unui alt zâmbet sincer și plin de grație.

- Și, Bogdan, sunteți gata de cântare, ai terminat cu mutatul instrumentelor? îl întrebă Ioan, la întâmplare, pe acesta, știind că trebuia să facă ceva pentru a-și îndrepta atenția în altă parte, deoarece risca să devină penibil dacă mai continua să se tot uite la ea în modul acela insistent și pătrunzător, mai ales că bătăile inimii începuseră să nu-l mai asculte.

- A, am terminat cu treaba asta de dimineață, răspunse acesta grabnic uitând complet de avertizarea Iolandei, dar aducându-și iute aminte de ea, când aceasta l-a ciupit pe sub masă de piciorul stâng, iar asta l-a făcut să adauge: De fapt, o parte le-am dus de dimineață și o altă parte acum pe seară.

- Haideți, să comandăm, pentru că îmi este foarte foame și am așteptat destul de mult! rosti Iolanda, dorind încheierea subiectului cu instrumentele, mai ales când văzu privirea suspicioasă a fratelui ei.

Au petrecut toți patru o seară încântătoare, la fel ca și precedenta, asta până în clipa în care Bogdan a fost nevoit să plece la clubul în care trebuia să cânte alături de trupa sa. Și pentru faptul că Iolanda și-a însoțit iubitul, Ioana și Ioan au rămas singuri spre finalul serii și în mod vădit s-au bucurat unul de compania celuilalt.

Ca de obicei a însoțit-o acasă, până în camera ei, unde nu a mai zăbovit prea mult din pricina orei târzii. Și cum introducerea acestor gesturi fusese deja făcută, și-a luat rămas- bun de la ea cu o îmbrățișare delicată și un sărut cast pe unul dintre obraji.

Timpul s-a scurs grabnic și astfel s-au împlinit patru zile de la plecarea lui Ioan. În acest timp, Iolanda a lipsit doar o singură zi din camera aceea ce semăna foarte mult cu un mic atelier de croitorie. Și-a vizitat prietena și i-a ținut companie ore bune, cu același drag cu care a făcut-o încă de la început. În fiecare vizită de-a sa, a avut grijă ca întotdeauna să-i aducă Ioanei o sacoșă cu mâncare, fie cumpărată, invocând că nu poate să vină cu mâna goală la ea și că o vor mânca împreună în orele cât va sta ea pe acolo, fie gătită de doamna Olga, spunând în ajutorul ei, că aceasta a insistat să-i trimită acele bucate. Era nevoită să găsească întotdeauna câte o scuză, pentru că Ioana îi spunea mereu să nu-i mai aducă nimic pentru că nu are nevoie și că se va supăra dacă va mai continua să facă asta.

Se aflau amândouă în camera acesteia, unde Ioana îi arăta un model nou de rochie, pe care voia să o confecționeze în zilele ce urmau, încercând din răsputeri să o facă pe Iolanda să înțeleagă modelul din tiparul construit de ea. Doar că explicațiile i-au fost întrerupte de soneria telefonului mobil al acesteia din urmă.

- Scuză-mă puțin, Ioana, îi zise aceasta în timp ce-și căuta de zor telefonul prin geantă, iar imediat ce-l găsi și văzu cine o sună, zâmbi larg și înainte de a răspunde o privi cu mare atenție pe prietena sa. Alo! Bună, scumpul meu frățior. Ce faci? Da, sigur că da. Păi nu ți-am răspuns pentru că nu am auzit telefonul, a rostit ea după o mică pauză în care ascultă ceea ce îi spusese fratele ei, ca apoi imediat să-și dea ochii peste cap și să se strâmbe, probabil din cauză că nu era pe placul său ceea ce auzea. Da, am văzut apelurile, dar am uitat să te sun înapoi, explică Iolanda, ascultând din nou fără prea multă încântare, ceea ce avea Ioan să-i spună. De asta m-ai sunat ca să îmi faci morală că nu ți-am răspuns la telefon? se răsti ea, schimonosindu-și iar frumosul său chip. Da, Ioan, am înțeles, așa am să fac. Sunt bine, nu te îngrijora. Ți-am spus doar, că nu l-am auzit și din cauza asta nu ți-am răspuns și apoi am uitat să te sun. Acum sunt la ea în vizită, vorbi aceasta după altă pauză, zâmbind larg și privind-o fix pe Ioana, dându-i de înțeles că despre ea vorbeau. Uite, vrei să vorbești cu ea?

Viitoarea mămică, imediat ce auzi întrebarea Iolandei, pe lângă roșeața din obraji, ce își făcu simțită prezența imediat ce a aflat identitatea celui care sunase, acum i se măriră ochii de surprindere și îi făcea semne disperate acesteia că ea nu vrea să vorbească cu el.

Dar cum Iolandei îi lipsea finețea necesară pentru a ține cont de astfel de lucruri, îi întinse acesteia telefonul, prefăcându-se că nu a observat semnele ei disperate și negative.

-Ia-l și răspunde! o îndemnă ea, când văzu că prietena ei ezita să ia telefonul din mâna sa.

Aceasta îl luă în cele din urmă, știind că nu mai avea nicio șansă să se opună, și cu o emoție mult prea mare și cu o rușine mult prea evidentă, a răspuns la telefon:

- Alo!

- Bună, Ioana, o salută el, cu un glas cald și vesel pentru faptul că măcar îi putea auzi vocea după atâtea zile.

- Bună, Ioan, rosti și ea, cu o voce tremurată de la emoția pe care nu prea reușea să și-o alunge, începând să se joace cu tivul rochiei pe care o purta și să privească doar în jos.

- Ce faci? Ești bine?

- Da, sunt foarte bine. Tu ce faci?

- Eu tocmai am venit de la piscină. Am fost să înot o oră, pentru că am avut o zi cam aglomerată și agitată și mi-am spus să o închei cu o activitate mai plăcută.

- Înțeleg. Atunci, sper că ai avut parte de un sfârșit al zilei mai plăcut și mai relaxant.

- Da, chiar am avut și continui să am parte de o seară plăcută, îi zise Ioan, având pe chip un surâs ce exprima mulțumirea lui sufletească din acele clipe, totodată arătând cu ajutorul lui, la ce a făcut referire cu ultimele sale cuvinte.

Așteptă un moment să vadă dacă ea avea ceva de spus sau de adăugat, deși era mai mult decât convins că nu o va face, pentru că se emoționase exagerat de mult și în mod clar se ivise în starea ei timiditatea aceea ieșită din comun. Și-o imagina cum își sucea energic degetele de la mâna stângă, dar realiză grabnic că nu avea cum pentru că într-o mâna avea telefonul. Chiar și așa, era încredințat că și-a găsit ea o preocupare care să o ajute să facă față situației.

- Micuțul Ioan ce face? Este bine și el? întrebă acesta, punând astfel capăt momentului de tăcere ce intervenise între ei.

- Da și el este foarte bine, i-a răspuns Ioana cu o voce ceva mai dezinvoltă, zâmbind slab și renunțând la tivul rochiei pentru a-și mângâia pântecul.

- Mă bucur să aud că amândoi sunteți bine.

- Ai o voce schimbată în telefon, îi spuse ea, reluându-și joaca cu tivul rochiei, mototolind astfel poalele acesteia și privind doar la ceea ce făcea.

- Da?! întrebă Ioan mirat, dar cu aceeași veselie. Nu știam asta.

- Da, este diferită. Cred că este mai groasă decât în realitate.

- În schimb, a ta este la fel de plăcută, o înștiință el cu o vădită sinceritate, ceea ce o făcuse pe viitoarea mămică să păstreze tăcerea pentru o clipă.

- Ioan, rosti ea, în cele din urmă, cu un glas șovăielnic, revenindu-i în voce timiditatea aceea excesivă.

- Da, Ioana, spune! o îndemnă acesta cu un surâs și mai larg, de la care nu se putea abține, și asta pentru că-i plăcea foarte mult să o audă vorbind.

- Mâine vei reveni acasă? Adică..., începu ea să se bâlbâie, dându-și seama că a formulat întrebarea aceea mult prea direct, ceea ce vreau să spun este că... au trecut cele patru zile... pentru care ai... spus că pleci și... de fapt...mă gândeam dacă... au fost suficiente pentru rezolvarea acelui caz dificil?

Ioan simți cum un val de căldură îi inundă inima și de acolo se răspândește în tot corpul când o auzi, fiind mult prea clar pentru el ceea ce a vrut Ioana să spună cu adevărat, gândindu-se și la faptul că probabil, la fel ca și el, și ea a numărat zilele până când aveau să se revadă. Oftă în sinea lui, închise ochii strâns, și își spuse în gând: „Și mie îmi este dor de tine, micuțo. Și deși au trecut doar patru zile, am impresia că a trecut o eternitate de când nu ți-am văzut ochișorii ăia catifelați." În urma acestor gânduri, păstrate doar pentru el, Ioan i-a răspuns cu o bucurie evidentă în glas pentru faptul că va reveni acasă:

- Da, deocamdată au fost suficiente și mâine mă voi întoarce acasă. De fapt, voi pleca spre București chiar de dimineață, pentru că trebuie să fiu la tribunal în prima parte a zilei. Iar seara, dacă ai plăcerea să mă primești la tine, ne putem vedea.

- Normal că am plăcerea să te primesc, rosti ea grabnic, fără nicio urmă de ezitare, iar asta l-a făcut pe Ioan să zâmbească și mai larg, cu o mulțumire și mai mare.

- Atunci, ne vom vedea mâine seară, Ioana.

- Da, ne vom vedea mâine seară, repetă ea cu emoție în glas, fără să mai adauge și altceva.

- Acum, te las, până nu își va pierde răbdarea Ioli, așteptându-te să termini de vorbit, pentru că sunt sigur că asta se va întâmpla, rosti acesta, zâmbind amândoi de remarca făcută, apoi continuă să-i vorbească pe un ton serios și extrem de protector: Te rog, să ai grijă de tine și de micuțul Ioan, da?

- Îți promit că voi avea. Și tu să ai grijă de tine și să conduci cu atenție.

- Așa voi face, o asigură el cu blândețe. Te mai rog, să-i amintești tu Iolandei să mă sune când ajunge acasă, pentru că sunt sigur că a uitat deja.

- Bine, nu-ți face griji, îi voi aminti eu.

- Mulțumesc! Pa, Ioana!

- Pa, Ioan! își luă ea la revedere de la el cu un surâs pe buze de care nici nu era conștientă, apoi îi înapoie telefonul Iolandei, spunând: A spus să-ți amintesc să-l suni când ajungi acasă.

- Doamne, ce enervant este! Îți jur, că și dacă trăiau părinții noștri, amândoi la un loc, nu erau așa stresanți cum este el.

- Nu căuta aprobare de la mine pentru că știi foarte bine că sunt perfect de acord cu fratele tău, în ceea ce te privește, o înștiință Ioana, observându-i clar privirea ce cerșea o susținere în cuvintele ei.

- Normal, sunteți amândoi la fel, de ce nu mă mir? se întrebă aceasta, oarecum resemnată că nu găsea susținerea pe care o dorea de la cei doi. Apropo, de ce nu ai vrut să vorbești cu Ioan, și-mi făceai semne disperată să nu-ți dau telefonul?

- Deoarece... știu că el este foarte ocupat și n-am vrut să-l mai fac să piardă timpul vorbind și cu mine, găsi Ioana acest răspuns salvator la întrebarea neașteptată.

- Hm, ai fi surprinsă dacă ai afla că el este în stare să..., se opri brusc, pentru că realiză gafa pe care era să o facă și astfel schimbă imediat subiectul: Știi ce, hai, să revenim la treburile noastre! Te rog, mai explică-mi încă o dată modelul rochiei pentru că n-am prea înțeles.

Imediat ce a ajuns acasă și a urcat la ea în cameră, Iolanda îl sună pe fratele ei, știind că acesta nu va adormi până ce ea nu-l va suna.

- Alo! Ioan, acum am ajuns acasă.

- Bine, Ioli. Doamna Olga a plecat?

- Da, a plecat acum un minut. M-a așteptat pe mine să ajung acasă și după aceea a plecat și ea.

- Să încui ușa și să pornești alarma, da?

-Știu, Ioan, ce trebuie să fac, pentru că am făcut asta în fiecare seară când ai lipsit tu de acasă, nu trebuie să-mi repeți întruna, îi zise ea cu o voce plictisită că trebuia să audă din nou aceleași îndrumări.

- Îți tot repet lucrurile astea, pentru că au fost mult mai dese serile în care ai uitat complet să le faci, explică el cu un glas autoritar. Pentru mâine dimineață ai vreun plan sau vei fi acasă când ajung eu?

- Voi fi acasă cu siguranță, pentru că mi-am propus să dorm până mai târziu.

- Da, de ce nu mă mir? rosti el răzând de planurile surorii lui.

- Și chiar dacă te miri, mâine când ajungi vreau să mă trezești, da?

- De ce?! se minună acesta.

- Cum de ce? Pentru că îmi este dor de tine și vreau să te văd, îl anunță ea foarte decisă și chiar dacă fratele ei nu a avut nimic de adăugat, era convinsă că l-au bucurat nespus cuvintele ei. Și să știi că ți s-a cam dus lipsa pe aici pentru că nu sunt singura căreia i-a fost dor de tine, îi zise ea cu vocea și privirea ei poznașe.

- Da?! La cine te referi, la doamna Olga? o întrebă acesta, râzând din nou de sora lui, deși știa mult prea bine la cine face ea referire.

- Nu fi prost, că știi bine la cine mă refer! țipă Iolanda în telefon la fratele ei.

- Cum mi-ai zis? a întrebat-o Ioan, răstindu-se serios la ea și fiind oripilat de ceea ce tocmai auzise.

Iolanda își puse palma peste gură imediat ce realiză ce a spus și cu un glas sincer își ceru iertare:

- Scuze, n-am vrut, mi-a scăpat.

Ioan încă supărat de purtarea surorii lui, continuă să-i vorbească foarte sever, în pofida scuzelor ei:

- Domnișoară, observ că ai început să nu mai ții cont de niciun respect și de cuvintele pe care le folosești. Iar asta nu-mi place. Tocmai de aceea, să nu se mai repete! M-ai auzit?

- Da, am auzit și promit că nu se va mai repeta. Chiar îmi pare rău pentru ce am spus, își ceru ea scuze cu o voce ce exprima o căință sinceră de această dată. Eu de fapt voiam să-ți spun despre Ioana.

- Ce să-mi spui despre Ioana? Ce a pățit?

- Nu a pățit nimic, nu te mai alarma degeaba. Voiam să-ți spun că sunt sigură că și ea a început să te iubească?

- Și de unde atâta siguranță? o întrebă el cu o stare ceva mai liniștită.

Iolanda își scoase vocea ei mieroasă și alintată la înaintare și plină de încredere în observațiile sale, zise:

- Păi, am ghicit eu.

- Ai ghicit tu?!!! Cumva, ai început să ghicești în stele sau cum? o ironiză Ioan, fiind convins că ceea ce urma să audă și concluziile ei erau doar niște copilării.

- Nu am ghicit în stele, dar am făcut eu ceva care m-a ajutat să-mi dau seama.

- O, Doamne, ce-ai făcut? întrebă el îngrozit de posibilitățile ce-i treceau prin minte cu faptele surorii lui.

- Îți spun, dacă îmi promiți că nu te superi și nu mă cerți.

- Deja îmi este groază de ceea ce voi auzi. Ce-ai făcut, Iolanda?

- Promite-mi și vei afla! insistă aceasta.

- Este clar, nu va fi pe placul meu ceea ce voi auzi, dar fie, îți promit că nu te voi certa.

Odată ce a avut promisiunea fratelui său, Iolanda a început să-i relateze cu lux de amănunte purtarea Ioanei din timpul conversației telefonice dintre ea și Ioan, continuând cu expunerea planul ei, din seara aceea de la restaurant, și toate reacțiile avute de aceasta din pricina întârzierii lui.

- Ce-ai făcut?!!! întrebă Ioan contrariat de cele aflate. Iolanda, nu doar că m-ai mințit și m-ai făcut să par un neserios, întârziind o jumătate de oră, dar te-ai jucat și cu liniștea ei.

- Îți amintesc că mi-ai promis că nu mă cerți și să știi că în realitate ai întârziat vreo patruzeci de minute, pentru că ai mai adăugat și tu zece minute în plus, îl anunță ea cu o voce șăgalnică.

- O, Doamne, nu-mi vine să cred, rosti Ioan după ce oftă puternic, încă minunându-se da faptele surorii lui. Oare, când te vei maturiza și tu? Ioli, vreau să-mi promiți că nu vei mai face niciodată așa ceva și că nu vei mai interveni cu absolut nimic în situația mea cu Ioana.

- Dar de ce? întrebă aceasta foarte dezamăgită.

- Pentru că nu este bine ceea ce faci, nu este o soluție. Ioli, nu te cert, știu că intențiile tale sunt bune și că tot ce vrei este să mă ajuți. Dar crede-mă că sunt capabil să mă descurc și singur în situația mea cu Ioana și consider că sunt suficient de bărbat încât să pot cuceri singur o femeie, fără să am nevoie de ajutorul surorii mele mai mici în treaba asta.

- Ioan, dar eu tot ce vreau este ca voi doi să fiți împreună și fericiți, îi explică Iolanda cu îmbufnarea ei specifică prezentă în voce și atitudine.

- Știu, Ioli, că asta vrei, începu el să-i vorbească blând de această dată. Îți repet, sunt conștient că intențiile tale nu sunt rele, dar nu vreau ca din pricina dorinței tale prea mari, a entuziasmului tău necontrolat sau a impetuozității care te caracterizează să faci lucruri nu tocmai potrivite și să-mi îngreunezi mie situația. În momentele astea, să grăbim lucrurile între mine și Ioana nu este o soluție, crede-mă. Ai înțeles?

- Da, am înțeles.

- Atunci, promite-mi că nu vei mai face nimic de acest gen, de asemenea, vreau să-mi promiți că nu o vei mai influența în niciun fel pe Ioana. Și aici mă refer la faptul că sunt absolut convins că tu mi-ai creat în fața ei o imagine de om perfect, spunând prea multe cuvinte de laudă despre mine. Iar eu nu vreau asta. Îmi doresc ca ea singură să-și creeze o impresie despre mine, fără influențe și elogieri exagerate, ci una bazată pe ceea ce observă ea din faptele și purtările mele și să mă cunoască așa cum sunt eu de fapt, cu bune și rele. Așa că, promite-mi aceste două lucruri, îi ceru el cu glasul său autoritar caracteristic unui frate mai mare.

- Bine, îți promit, dar vreau să-mi promiți și tu mie, că vei face tot posibilul să o aduci pe Ioana lângă tine, îi porunci Ioli, arătându-și din nou dorința mult prea mare.

Ioan zâmbi larg, auzindu-i cerința, realizând că Iolanda își dorea acest lucru la fel de mult ca și el și că unicul ei scop era acela de a-l vedea pe el fericit.

- Îți promit, Ioli, și ca să fii și mai liniștită, să știi că înainte să-ți promit ție, mi-am promis mie însumi că voi face tot ce-mi stă în putință ca Ioana să fie a mea, împreună de micuțul Ioan.

După ce a primit și această încredințare în plus, Iolanda a fost mulțumită și nu mai adăugă nimic. Ioan a încheiat acea convorbire telefonică, repetându-i măsurile de siguranță de care ea trebuia să țină cont când era singură acasă. A închis telefonul, și chiar dacă în alte circumstanțe l-ar fi supărat cu adevărat faptul că sora lui l-a mințit și că l-a folosit din nou în realizarea planurilor ei copilărești, de această dată nu și-a putut reține zâmbetul larg apărut pe chipul său, când și-a amintit de ceea ce i-a povestit Iolanda despre purtările Ioanei din acea seară și din timpul convorbirii lor telefonice. Într-adevăr și el o simțise din voce foarte emoționată când a vorbit cu ea la telefon și zâmbetul acela pe care ea i l-a oferit când el a intrat în restaurant, îl făcea să creadă că de data aceasta presupunerile surorii lui erau veritabile sau măcar o parte dintre ele. Oftă cu putere, își trecu degetele prin păr, indecis dacă să-l așeze după urechi sau pe spate, și gândi cu voce tare:

- O, micuțo, oare este posibil ca în ciuda tuturor temerilor și a problemelor tale, să dezvolți aceleași sentimente pentru mine așa cum eu deja le am pentru tine?

Motivul pentru care Ioan trebuia să se afle la tribunal în prima parte a zilei, era pentru divorțul lui. Se afla acolo singur, pentru că în pofida tuturor insistențelor ale nașului său a ales să se reprezinte el însuși. Nu de mult sosise și femeia, care din punct de vedere legal încă îi era soție, alături de avocatul ei, care îl salută pe Ioan cu respect colegial, iar acesta i-a răspuns în aceeași manieră, dar ignoră în totalitate prezența Andreei, cât timp au trebuit să aștepte pe hol pentru a se elibera sala de judecată.

Aceasta era mult prea conștientă de ignorarea lui, dar asta nu a împiedicat-o să-l privească cu insistență, având o atitudine ce-ți lăsa impresia că încearcă să-și facă curaj pentru a vorbi cu el. Deși, Ioan nu i-a acordat nicio privire, simți limpede că ea se tot uită la el și știa și care îi sunt intențiile, dar spera că nu va cuteza să se apropie. Doar că speranțele i-au fost năruite când a văzut-o că se îndreaptă hotărâtă spre el. A întâmpinat-o cu o privire aprigă și deloc prietenoasă, folosind aceleași elemente și în voce, fără să aștepte să spună ea ceva:

- Ce vrei?

- Vreau doar să vorbesc ceva cu tine și mă întrebam dacă ai putea să-mi oferi cinci minute? i-a spus Andreea cu o voce exagerat de pașnică pentru felul ei de a fi.

- Cred că am fost destul de clar cu tine ultima oară oară când ne-am văzut.

-Da, știu asta. Vreau doar să-ți spun două cuvinte și după aceea îți promit că nu vei mai auzi nimic de mine.

Ioan o privi îndoielnic, știa ce valoare minusculă aveau promisiunile Andreei și totuși se înduplecă pentru ultima oară în privința ei.

- Spune, ce vrei! o îndemnă el cu un glas ceva mai domol.

- Aș vrea să vorbim între patru ochi, să fim undeva singuri, dacă se poate.

Îi făcu semn să-l însoțească afară și odată ajunși acolo, Andreea, adoptând o voce și o purtare care indicau căință, ce arăta una ridicolă venind din partea ei, îi zise:

- Ioan, știu că ți-am greșit foarte mult și că n-am știut să-ți fiu alături și să te apreciez așa cum ai fi meritat și crede-mă că regret enorm. Nici nu știu ce am avut în cap de m-am încurcat cu vărul meu, dar să știi că a fost doar o rătăcire de moment, pentru că niciodată n-a fost nimic serios între mine și el și niciodată n-am avut sentimente pentru el. Oricum, am terminat-o definitiv cu el. Singurul bărbat pe care l-am iubit și îl voi iubi în toată viața mea, ești tu. Tocmai de aceea, voi regreta amarnic toate astea și vreau să-mi cer mii de scuze în fața ta pentru ele. Să știi că acum am învățat din propriile greșeli și dacă ești dispus să uităm trecutul, să mă ierți și să o luăm de la capăt, îți promit că voi fi cea mai minunată și înțelegătoare soție pentru tine. Și asta pentru că eu încă te iubesc și știu că tu ești genul de bărbat care merită tot ce-i mai bun. Orice femeie care ar fi alături de tine și care ar ști să te aprecieze cu adevărat sunt absolut convinsă că ar fi cea mai fericită și vreau ca eu să fiu aceea, așa cum am fost și până acum. Te rog, hai, să plecăm amândoi de aici și să uităm de divorțul ăsta stupid și...

Andreea își continuă expunerea în aceeași manieră. Ioan la început a făcut eforturi să o asculte, ocazie cu care a putut să remarce limpede falsitatea crasă din scuzele și regretele ei prezentate. Doar că eforturile acestea s-au epuizat repede și datorită cuvintelor folosite de viitoarea fosta sa soție, în minte îi apărură doi ochi negri speriați, ca de căprioară, gândindu-se că el nu vrea tot ce este mai bun, așa cum i-a spus aceasta că ar merita, ci el o vrea pe Ioana. Și dacă orice femeie ar fi fericită alături de el, oare la fel ar fi și Ioana dacă l-ar accepta în viața ei mai mult decât un simplu prieten așa cum o face acum? Oare ar fi capabil să o facă fericită lângă el și să o vindece de toate temerile ei? Pentru că el în mod cert ar fi foarte fericit dacă ea ar fi fericită în compania lui. Mai erau doar câteva ore până avea să o vadă după patru zile, iar asta îl bucura cu adevărat, zâmbi la gândul și la posibilitate că și ea aștepta cu nerăbdare să-l vadă pe el și...

A fost întrerupt din aceste gânduri frumoase de către vocea aspră, de această dată, a Andreei, care văzând că nu este ascultată, iar bărbatului din fața ei îi apăru un zâmbet visător pe buze, care nu-și avea locul în acea împrejurare, zise:

- Ioan, mă asculți sau vorbesc ca proasta?

Acesta o privi cu ochii lui albaștri măriți de surprinderea avută pentru faptul că ea era în fața lui. Parcă trezit dintr-un vis frumos, își aminti unde se afla, pentru ce și faptul că ieșise să vorbească cu femeia de care urma să divorțeze, astfel că-i spuse pe un ton nu prea amabil:

- Nu, Andreea, nu te ascult. Și asta pentru că nu mă mai interesează nimic din tot ce-ai tu să-mi spui și nici scuzele tale, false de altfel, nu mă interesează. La fel și minciunile tale, cum că nu a însemnat nimic pentru tine vărul tău și că nu mai este nimic între voi, țin să te anunț că nu mă mai interesează nici dacă era adevărat acest lucru. Oricum, știm amândoi pentru ce vrei să te întorci lângă mine și că sunt doar niște minciuni, pentru că aseară ați fost văzuți împreună, așa că nu mai încerca să pledezi în fața mea ca o inocentă și plină de regrete. Nu îndrăzni să negi, pentru că am dovezi veritabile care pot demonstra cele spuse de mine, o avertiză el în momentul în care a văzut-o că intenționa să dezmintă acel fapt. Te rog, hai, să încheiem acest capitol din viețile noastre într-un mod civilizat, fără prefăcătorii ieftine, victimizări și regrete inexistente. Crede-mă că am obosit psihic și fizic să mă tot cert cu tine și să port astfel de discuții inutile. Am făcut asta patru ani de zile și cred că atât eu cât și tu am suportat suficient atmosfera războinică dintre noi doi. Și deși știu că ți-am mai spus asta, te rog, ca data viitoare să mă scutești de prezența ta și de născocirile tale, încheie el acel răspuns, după care se urni din loc și se îndreptă spre intrarea în tribunal.

- Să nu crezi că scapi așa ușor de mine, îi replică ea vorbindu-i cu ură de această dată.

Ioan s-a întors din drumul său și o privi cu ostilitate și îi vorbi cu un aer de superioritate și plin de încredere în cele spuse:

- Ba ai să fii surprinsă cât de ușor pot face asta. Așa că, privește-mă cum voi pleca de aici, în următoarele minute, un bărbat complet liber.

- Crede-mă că nu-ți va fi așa ușor. Te asigur că sunt în stare să spun în fața judecătorului toate minciunile posibile și să-ți distrug imaginea ta de marele, onestul și respectabilul avocat Ioan Damadian. Și pot să fac asta chiar dacă ești tu avocatul lu' pește, îl anunță aceasta cu toată răutatea existentă în ea, alegând să nu mai poarte nicio mască și să-și arate autentica sa față.

- Știi ce este uimitor? o întrebă el zâmbindu-i ironic, fără să aștepte un răspuns. Că în mod paradoxal, chiar am început să apreciez la tine faptul că nu te poți preface prea mult timp. Este suficient să fii puțin provocată, că doar după câteva minute îți arăți adevăratul caracter, care nu este prea plăcut când ai de-a face cu el. Nu, nu, te sfătuiesc să nu mai rostești niciun cuvânt, o anunță el foarte autoritar când a văzut-o că a deschis gura cu intenția să riposteze, pentru că, îți jur că mă aduci în stare să-mi abandonez orice comportare etică și orice urmă de cavalerism și să-ți spun în față tot ceea ce meriți într-un mod nu prea plăcut. Nu mă forța să mă cobor la un astfel de nivel și să ajung să-mi regret eu însumi purtările.

Imediat ce a terminat de rostit aceste cuvinte, a plecat de lângă ea, fără să-i mai lase timp de vreo reacție.

Exact după o oră de la această întâmplare, Ioana suna la ușa proprietarului apartamentului în care locuia ea, dorind să-i plătească o parte din banii datorați, pentru că deja se apropia termenul limită și risca să fie dată afară, și totodată să-i ceară o nouă amânare pentru restul datoriei. Reușise cu mare dificultate să facă rost de acei bani, cerând, chiar insistând pe lângă clientele ei să-i plătească munca depusă la hainele lor. Dar mare i-a fost mirarea când respectivul a anunțat-o că nu mai există nicio datorie, că cele două luni restante au fost achitate și că la fel și luna în curs.

- Cum adică achitate? întrebă ea șocată.

- Exact cum ai auzit, ești la zi cu toate plățile pentru apartament, și asta pentru că suma datorată a fost plătită integral.

- De către cine? a întrebat ea cu aceeași stare de șoc.

- Îmi pare rău, dar nu îți pot spune. Cel care a făcut asta m-a pus să promit să nu-ți spun cine este.

- Dar, vă rog mult, să-mi spuneți! Tot ce vreau este să-i mulțumesc, măcar atâta să pot face și eu în schimbul acestui gest frumos.

Domnul proprietar refuză din nou în mod categoric, dar cum Ioana nu încetă deloc cu insistențele ei, dorind neapărat să știe cine este cel care a făcut asta pentru ea, acesta cedă presiunii acelor insistențe și îi spuse:

- Bine, așteaptă puțin să-ți aduc cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o, pentru că nu-i mai rețin exact numele.

Aceasta așteptă foarte nerăbdătoare să afle identitatea celui care a ajutat-o în acel mod anonim, lucru ce o intriga, mai mult decât să o bucure.

- Poftim, aceasta este. Mi-a dat-o și mi-a spus clar că în cazul în care va mai fi vreo problemă, să-l sun pe el înainte să te anunț pe tine, i-a spus domnul proprietar în timp ce întinse spre ea respectiva carte de vizită.

Ioana a luat-o cu mâinile tremurânde și când a văzut numele scris pe ea simți cum o tulburare violentă începe să pună stăpânire pe ea. Se întreba îngrozită cum a putut el să facă asta și pe la spatele ei și cu ce drept? Nu, în mod clar nu va permite una ca asta, nu voia mila lui, iar el nu avea nicio obligație în privința ei și nici în privința copilului ce-l purta, în pofida rolului avut de acesta în viața micuțului.

Privi la adresa trecută pe acea carte de vizită, se gândi că probabil era adresa de la serviciu, nu cunoștea zona și cum adresa de la casă nu o știa, aceea rămânea singura ei opțiune.

- Vă rog frumos, îmi puteți da mie această carte de vizită, îl rugă ea pe bărbatul din fața ei.

- Da, sigur că da. Oricum, mai am una, pentru că mi-a dat două, probabil din greșeală.

Îi mulțumi sincer domnului proprietar și plecă. Ajunsă în stradă privi din nou la adresa scrisă pe cartea de vizită. Nu avea nici cea mai mică idee cum ar putea să ajungă acolo, încă nu cunoștea Bucureștiul atât de bine, da fapt abia de învățase împrejurimile cartierului în care ea locuia. Dar toate acestea nu contau pentru ea în acele momente și chiar de îi va lua o zi întreagă să ajungă acolo sau chiar de va fi nevoită să-și cheltuiască toți banii pentru biletele necesare acelui drum și să suporte canicula după-amiezii, o va face, pentru că trebuia să-l facă să o asculte, să-i ceară să nu mai intervină în viața ei cu asemenea ajutor și în acel mod pe furiș. Trebuia să-i spună că nu avea nevoie de mila lui, mai ales a lui.

După ce a întrebat foarte mulți oameni de pe stradă cum poate ajunge la acea adresă, după ce a schimbat o mulțime de mijloace de transport în comun, după un drum anevoios pentru ea și pentru starea în care se afla, la care se mai adăuga și una plină de agitație și tulburare și după aproximativ o oră și jumătate, a ajuns în fața unei clădiri elegante ce avea aceeași adresă pe care o avea și ea scrisă pe cartea de vizită. Era conștientă că atunci când se va înapoia va trebui să treacă prin aceeași situație, pentru că în mod clar nu a reținut absolut nimic din tot acel drum întortocheat și nu avea nici cea mai mică idee cum să se întoarcă acasă. Dar nu voia să se gândească acum la acel lucru.

Simțea că-i tremură picioarele și tot corpul îi era slăbit în urma acestei aventuri, mai ales că resursele ei de energie nu erau prea mari, iar micuțul Ioan nu o ajuta deloc, pentru că devenise și el foarte agitat. Își trase sufletul, parcă adunându-și ultimele rămășițe de putere, și-a mângâiat burtica și și-a făcut curaj să intre în clădire.

Acolo a fost îndrumată, într-un mod extrem de amabil, de către recepționeră la etajul cinci, unde avea să găsească biroul în care se afla cel pe care-l căuta. Se apropie timidă de doamna aceea drăguță, care în mod clar ocupa postul de secretară și în timp ce-și frământa energic degetele de la mâna stângă, o întrebă care este biroul lui și dacă el se mai afla acolo.

- Aveți programare? a întrebat-o aceasta cu un glas blând.

- Nu, nu am programare, vreau doar să vorbesc câteva minute cu el.

- Îmi pare rău, dar momentan nu se poate. Va trebui să mai așteptați pentru că dânsul mai are vreo două programări în următoarea oră și după aceea vă va putea primi și pe dumneavoastră.

Ioana se uită complet descumpănită la femeia din fața ei. Cum să aștepte? Dacă putea să aștepte, o făcea până în acea seară în care el trebuia să vină la ea. Dar ea în mod clar nu era dispusă să mai aștepte niciun minut, de aceea s-a aventurat să ajungă până acolo, pentru că voia să-i spună tot ce avea de spus cât mai curând.

Înainte ca ea să insiste, a ieșit dintr-un birou o altă doamnă care avea câteva dosare în mână, se apropie de ele și îi vorbi celeilalte:

- Alexandra, domnul Damadian a cerut să-i duci dosarul cu cazul pe care l-a preluat azi.

- Ok, i-l voi duce imediat. Tu ce faci mai ai treabă peste vreo oră? Mergem și noi la o pauză de țigară?

- Da, peste o oră putem merge, oricum am nevoie de o pauză pentru că nu m-am ridicat toată ziua de pe scaun și...

În timpul conversației celor două femei, Ioana privea fix la ușa de pe care tocmai ieșise cea de-a doua și care rămăsese întredeschisă. Din spusele ei realiză că acela era biroul lui și odată aflat acest lucru și cum ea nu era dispusă să mai aștepte, profită de neatenția celor două și se urni din loc înaintând cu hotărâre spre acel birou.

- Doamnă, unde vă duceți? strigă secretara în urma ei, observându-i lipsa de lângă ea.

Ioana nu i-a oferit niciun răspuns, iar în clipa următoare trecuse deja de respectiva ușă și intră. Îl găsi pe Ioan așezat în spatele biroului său, cu privirea aplecată asupra unor hârtii întinse pe acesta.

- Doamnă, nu puteți intra așa, v-am spus că trebuie să așteptați! îi spuse foarte supărată doamna secretară, care a intrat după ea, încercând să o dea afară.

În clipa aceea, Ioan a realizat că nu se afla singur acolo și și-a ridicat privirea din acele hârtii și se uită surprins la scena ce se desfășura în biroul său. Iar când a văzut-o pe Ioana ochii i s-au mărit de uluire.

- Lăsați-mă, v-am spus că vreau să vorbesc cu el doar câteva minute și nu plec de aici până nu o fac, se împotrivi Ioana secretarei, care tot încerca să o tragă de mână dincolo de ușa biroului.

- Ioana, ce cauți aici? o întrebă acesta șocat de apariția ei acolo, în timp ce se ridică de la biroul său și își dădu jos ochelarii de la ochi, apoi își aranjă bretonul după urechi. Alexandra, las-o în pace și nu mai trage așa de ea, nu vezi că este însărcinată? îi ceru acesta destul de imperativ și deranjat de gestul secretarei lui, când a văzut că ea tot insista să o scoată afară pe Ioana.

- Domnule avocat, îmi cer scuze, dar doamna a intrat fără permisiunea mea. I-am spus să aștepte până veți termina cu programările, pentru că dânsa nu are programare și...

- Alexandra, totul este în ordine, stai liniștită, o asigură Ioan, făcând-o să înceteze cu acele explicații, de care oricum nu avea nevoie. Te rog frumos, să te retragi și să ne lași singuri.

- Sunteți sigur? întrebă secretara cu îndoială.

- Da, sunt foarte sigur, rosti el ușor deranjat că trebuia să piardă timpul convingând-o pe aceasta.

După ce au rămas singuri, o privi cercetător pe viitoarea mămică și observă limpede starea ei agitată și complet răvășită. Apropiindu-se de ea, o întrebă cu o vădită îngrijorare:

- Ioana, ce s-a întâmplat, ce-i cu tine aici?

- Cum ai putut, Ioan, să faci asta? Cum ai putut? repetă ea întrebarea, cu aceeași voce tulburată și întreruptă de respirația ei sacadată.

- Să fac ce? Ce am făcut? întrebă Ioan total nedumerit.

- Asta să..., se opri pentru că trebuia să-și tragă sufletul, deoarece din pricina tulburării ei lăuntrice risca să rămână fără aer în următoarele secunde sau să izbucnească în plâns. Asta..., mai făcu ea o încercare, repetând cu o voce sugrumată și cum era conștientă că nu putea vorbi în acea clipă, a întins spre el cartea de vizită pe care încă o mai avea în mâinile sale și care devenise șifonată în urma frământării degetelor de la mâna stângă.

Ioan privi spre ceea ce-i întindea ea și recunoscând acea bucată de hârtie, o întrebă și mai confuz:

- De unde ai cartea mea de vizită?

- De la domnul care deține apartamentul în care locuiesc eu, a reușit ea în cele din urmă să-i răspundă, cu un glas în care se putea sesiza ușor reproșul.

Auzind-o, Ioan a respirat ușurat când a realizat motivul venirii ei acolo și că, de fapt, nu se întâmplase nimic grav și nici acuzațiile ei în privința lui nu erau așa grave.

- Aaa, asta era?

- Da, asta era. Nu ți se pare suficient sau ce? întrebă ea cu un reproș și mai mare, devenind și mai agitată.

- Ioana, te rog, stai jos, o îndemnă el arătându-i un scaun, și încearcă să te liniștești. Te-ai agitat mult prea mult pentru un lucru atât de minor.

- Nu, nu vreau să stau jos și nici să mă liniștesc, deoarece mie nu mi se pare a fi un lucru minor, se răsti aceasta la el.

Ioan o privi complet surprins, era pentru prima dată când îi auzea glasul ridicat și când o vedea cu acea atitudine bătăioasă și ripostând în fața unei situații sau a unei persoane. Nu mai era timidă, docilă și nici fricoasă, din contră, starea ei de tulburare îi provocase o cutezanță de care el nu a crezut-o în stare. Se abținu să nu zâmbească când realiză că tocmai are ocazia să cunoască și o altă latură a caracterului ei. Și se întrebă dacă nu cumva aceea era o parte ce o definea pe adevărata Ioana? Ioana cea normală, fără temeri, fără probleme și fără traume suferite.

Ar fi fost o ocazie bună să o provoace și să afle mai multe despre acea parte a ei, doar că o văzu că respiră greu și privind spre pântecul acesteia remarcă limpede prin materialul rochiței ei, că micuțul Ioan era la fel de agitat ca și mama lui, iar acest fapt îl îngrijoră.

- Ioana, stai jos! îi porunci el. Nu vezi în ce stare ești?

- Tu nu auzi că nu vreau să stau jos? Tot ce vreau este să-mi explici, cum ai putut să faci așa ceva?

- Nu-ți explic nimic până nu te liniștești! o anunță el foarte categoric.

- Nu mă pot liniști, dacă nu-mi explici cum ai putut să faci așa ceva și de ce ai făcut-o?

- Ioana, stai jos, i-a poruncit Ioan mai autoritar ca niciodată.

- Nu vreau, se împotrivi ea din nou.

Acesta inspiră și expiră cu putere, ca apoi cu un glas mai domol, îi zise:

- Foarte bine, dacă nu vrei să te așezi și să te liniștești pentru că ți-o cer eu, sau chiar pentru binele tău, atunci fă-o pentru binele micuțului Ioan. El nu are de ce să suporte toată această situație. Pentru că, în mod cert, tulburarea ta nu-i este prea benefică.

Ioana chibzui cu capul în jos la cuvintele lui, după care oftă, încercând să se calmeze și să se liniștească. Știind că are dreptate, căută cu privirea un scaun și se așeză pe cel mai apropiat de ea.

Păstrară amândoi tăcerea. Ioan o privi oarecum mulțumit de rezultatul vorbelor lui, se îndreptă spre biroul său, ridică receptorul telefonului fix, apăsă pe un buton și așteptă să i se răspundă în timp ce o privea stăruitor pe Ioana.

- Alexandra, te rog, adu un pahar cu apă la mine în birou!

Secretara apăru imediat cu ceea ce i se ceruse:

- Poftiți, domnule avocat. Unde îl pun?

-Pune-l pe birou, îi zise el fără să-și ia ochii de la Ioana, care rămăsese cu privirea în podea în tot acest timp. Te rog, anunță-l tu pe nașul meu să preia el programările pe care le mai am eu. Spune-i că a intervenit ceva și eu nu o mai pot face.

- Sigur că da, mă duc îndată. Altceva mai doriți?

- Nu, nu mai doresc nimic.

După ce Alexandra a plecat și au rămas din nou singuri, el luă paharul cu apă și îl întinse spre Ioana.

- Poftim, bea puțin ca să te mai liniștești!

- Nu vreau, refuză ea foarte hotărâtă.

- Ioana, nu mai fi încăpățânată că nu rezolvi nimic. Din contră, îți faci mai mult rău și ție și copilului, se răsti el la aceasta, simțind că refuzurile ei continue îi pun la grea încercare paciența. Ia-l și bea!

Ea ascultă și luă paharul din mâna lui și bău o gură zdravănă. Nici nu știa că îi este atât de sete, până când nu simți lichidul în gura sa și cât de bine îi este înghițindu-l. În toată aventura ei, cu soarele acela dogoritor de vară, n-a avut la ea nici măcar o sticlă cu apă.

În momentul în care a văzut că a dus paharul la gură cu mâini tremurânde și că a băut apa cu acea poftă, Ioan simți că mâhnirea își face loc în starea lui, iar atunci când îi vorbi a făcut-o cu o voce înverșunată, neobișnuită lui:

- Pot să știu cu ce Dumnezeului ai venit din capătul celălalt al orașului până aici?

- Nu știu exact. Am luat vreo două autobuze, un tramvai și am mers și cu metroul o porțiune, apoi am mers cu un alt tramvai, dar nu era cel bun și l-am schimbat cu un autobuz, cred că autobuz era, îi zise ea confuză, pentru că fusese atât de agitată încât nu a reținut mai nimic din tot drumul făcut până acolo, după care a mai băut o gură zdravănă din paharul cu apă. Ți-am spus că nu știu exact.

- Ce a fost în capul tău, Ioana, ca să vii până aici, în starea ta, pe căldura asta și cu mijloacele de transport în comun? Tu ești conștientă că ai străbătut orașul de la un capăt la celălalt? o certă Ioan cu o voce severă.

- Nu, nu sunt conștientă, pentru că n-am știut că adresa de pe cartea ta de vizită se află aici...în celălalt capăt al orașului. Și oricum nu-mi păsa chiar dacă știam, trebuia să te văd și să-ți cer explicații.

- Și nu puteai să aștepți până seara, când veneam eu la tine? Știi foarte bine că urma să ne vedem în seara aceasta. Dar nu, tu nu te-ai gândit nici măcar o clipă, nici la asta și nici la ce riscuri te-ai expus pe tine și pe copil cu toată aventura asta a ta. Uită-te la tine cum ești de agitată și în ce stare ești! o certă el și mai aprig, țipând la ea așa cum nu o mai făcuse niciodată.

- Nu mă mai tot certa că nu sunt un copil, s-a plâns ea.

- Ba te cert pentru că meriți din plin și într-adevăr, nu ești un copil, dar de data aceasta te-ai comportat la fel de inconștient precum un copil, i-a replicat Ioan cu același glas mustrător.

- Și cum ai fi vrut să reacționez când am văzut ce ai făcut? îl întrebă ea cu reproșul revenit în vocea sa, realizând că ea venise acolo să-i ceară socoteală pentru fapta lui și sfârșise a fi ea cea certată.

- Pentru numele lui Dumnezeu nu te mai consuma din pricina asta și nu mai exagera în acest fel. Pentru că n-am făcut altceva decât să te ajut.

- Să mă ajuți?!! Așa, fără să mă întrebi și acționând pe la spatele meu? îl întrebă Ioana foarte supărată.

- Nu te-am întrebat și am acționat pe la spatele tău din simplul motiv că nu ai fi acceptat niciodată ajutorul meu de acest gen.

- Și chiar și știind asta, totuși ai făcut-o?

- Și ce-ai fi vrut să fac? Să te las să fii dată afară? o întrebă el continuând să folosească mai mulți decibeli decât era nevoie, ținând cont că Ioana se afla la niciun metru depărtare de el. Și ca să fiu sincer, pentru o clipă chiar m-am gândit să permit să fii dată afară de acolo, fiindu-mi mai ușor, după aceea să te conving să te muți în altă parte, deoarece, să fim realiști Ioana, acelea nu sunt condiții în care să continui să locuiești, cu atât mai puțin potrivite să aduci un nou născut, a adăugat el, văzând că ea nu avea nimic de spus și își coborî privirea în podea, Ioan a ales ca de această dată să nu o mai menajeze deloc și să spună lucrurilor pe nume. Dar m-am hotărât să-ți plătesc cele două luni restante și luna în curs, însă nu o voi mai face în continuare, pentru că în acest timp și chiar înainte să naști, vreau să te gândești bine dacă ești dispusă să vii să locuiești cu Iolanda și cu mine, în casa noastră sau căutăm o altă locuință, ceva mai decentă în care să locuiești singură, fără ciudata aceea de colegă a ta.

- Ce să fac? l-a întrebat ea șocată, ridicându-și ochii ei catifelați din podea și privindu-l fix.

- Exact ce ai auzit, i-a răspuns Ioan foarte ferm, încercând să-și alunge emoția dulce ce-l cuprinse în urma privirilor ei, de care i-a fost dor.

- Nici tu și nici Iolanda nu trebuie să vă sacrificați intimitatea locuinței voastre pentru mine și nici să vă simțiți obligați să mă ajutați în vreun fel. Nu-mi doresc mila voastră, Ioan, cu atât mai puțin a ta.

Auzind-o vorbind de milă, acesta simți cum inima i se crapă în două. Milă era ultimul lucru pe care îl simțea pentru ea și care îl făcea să o ajute în acel mod. O privi încruntat și fără să se gândească prea mult, a ales să-i spună un motiv pe care nici măcar el nu l-a crezut, dar era mult prea revoltat pe cuvintele ei:

- Despre ce milă vorbești, Ioana? Te-ai gândit vreo clipă că nu fac toate astea pentru tine, ci le fac doar pentru micuțul Ioan? Sau tu crezi, că am ales să fiu nașul acestui copil doar cu numele, fără să mă intereseze de soarta lui?

Ioana îl privi uluită, doar pentru o secundă, deoarece nemaisuportând privirea lui plină de convingerea cuvintelor spuse, își lăsă ochii în jos pe paharul pe care încă îl mai ținea în mâinile sale. Se așternu o clipă de o tăcere apăsătoare între cei doi, timp în care ea bău cu nesaț și ultima picătură de apă.

După care Ioan se apropie de ea și îi luă paharul din mână, o întrebă cu blândețe de această dată:

- Mai vrei apă?

- Nu, mulțumesc, i-a răspuns ea fără să-l privească.

Odată ce a avut mâinile libere, Ioana a putut în voie să-și sucească degetele între ele, parcă într-un ritm mai energic ca niciodată. Ioan și-a întors privirea la viitoarea mămică după ce a lăsat paharul pe biroul său și a văzut-o făcând acel gest al ei. S-a apropiat imediat de ea, s-a lăsat în jos în fața ei, a cuprins-o grabnic de mâini, adăpostindu-le din nou în căușul palmelor lui bărbătești și i-a vorbit pe un ton blând, dar și autoritar în același timp:

- Încetează, pentru că într-o zi ai să-ți rupi degetele cu frământarea asta!

- Ioan, începu ea să-i vorbească mai pașnic, privindu-l adânc în ochi, știu că situația mea este drastică și că oricât de mult mă străduiesc tot nu reușesc să-mi acopăr toate cheltuielile și știu că intenția ta a fost să mă ajuți, dar nu pot accepta acest ajutor. A fost suficient că am acceptat toate acele cadouri de la Iolanda, care au fost cumpărate tot cu banii tăi, dar... deja simt că asta este mult prea mult și...

- Ioana, tu chiar nu poți vedea că amândoi, atât eu cât și Iolanda, vrem să te vedem bine și că nu mai duci lipsă de nimic, iar asta pentru că tu și micuțul tău ne-ați devenit foarte dragi? Te rog eu, nu mai fi orgolioasă. Nu știi că orgoliul este un păcat? apelă el la această abatere religioasă, știind că ea este un om ce poartă o credință pură în sufletul ei.

- Da, Ioan, dar eu..., făcu o mică pauză, deoarece lacrimile se strânseseră deja în ochii ei și încercă să și le frângă printr-un oftat puternic, cum voi putea vreodată să te răsplătesc la fel pentru tot ajutorul tău? Nici măcar nu voi putea să-ți înapoiez toți banii aceștia cu care mi-ai plătit datoriile și asta...

- Hei, dar nu vreau niciun ban înapoi, a întrerupt-o el pentru a doua oară, vorbindu-i cu blândețea și amabilitatea sa specifică, revenită în glasul său, în timp ce-și oferi plăcerea să-i ascundă după urechi, cu degetele sale, buclele blonde ce-i ieșiseră din împletitura părului și ce-i încadrau frumosul și grațiosul său chip. Și chiar dacă ai fi avut posibilitatea să mi-i înapoiezi tot nu i-aș fi acceptat. Și să știi că ajutorul într-o prietenie nu se oferă pentru a primi ceva în schimb sau pentru a întoarce acel ajutor în mod egal. Iar eu n-am făcut altceva decât să ajut un prieten, a rostit el cu o reținere evidentă cuvântul „prieten". De ce nu poți privi așa situația?

Ioana l-a privit foarte atentă și cu un glas chinuit de lacrimile cărora le dăduse frâu liber, îi explică:

- Poate pentru că eu n-am avut niciodată astfel de prieteni.

- Atunci, va trebui să te obișnuiești cu astfel de prieteni, i-a spus Ioan, ștergându-i lacrimile de pe obrajii ei. Hai, te rog eu, nu mai plânge, pentru că mi se frânge sufletul când te văd plângând. Ți-am spus doar, că nu vreau să-ți mai văd ochișorii ăștia înlăcrimați.

Ioan continua să-i șteargă lacrimile și după ce ea s-a oprit din plâns, au rămas așa aproape unul de celălalt și s-au privit visător unul pe altul. Doar că el, fiind mult prea conștient că dorința de a o săruta devenea mult prea intensă în inima și mintea lui, s-a ridicat de acolo și rămânând cu spatele la ea, cu un glas din care a încercat să alunge emoția, i-a spus:

- Hai, să te duc acasă!

- Nu este nevoie să mă duci, din câte am înțeles tu mai ai programări și nu vreau să te deranjez și în acest fel.

- Ba este nevoie să te duc acasă pentru că nu voi permite să te întorci singură și în aceleași condiții în care ai venit. Iar programările le-a preluat nașul meu, așa că nu mă deranjezi deloc.

- Ioan, îi rosti ea numele în timp ce se apropie, scoase din geanta sa niște bani și îi întinse spre el, știu că sunt foarte puțini, față de datoria pe care tu ai plătit-o pentru mine, de fapt, acoperă doar o lună și jumătate din restanțele mele, dar doar pe aceștia am reușit să-i strâng deocamdată și vreau să-i iei tu. M-aș simți mai bine dacă aș ști că...

- Hei, micuțo, păstrează-i, a întrerupt-o el, luând-o de mâini, forțând-o cu tandrețe să-și strângă degetele ei mici și firave în jurul banilor, vorbindu-i cu un glas plin de afecțiune și privind-o cu niște ochi plini de dragoste. Ți-am spus doar că nu vreau niciun ban înapoi. Folosește-i la ceea ce ai tu nevoie sau cumpără-i ceva cu ei micuțului Ioan, dacă vrei. Eu nu am nevoie de ei.

- Cum aș putea să-i mulțumesc lui Dumnezeu că te-a adus în calea mea? îl întrebă ea plină de sinceritate, oglindindu-și ochii în ochii lui.

Datorită cuvintelor și privirilor ei, Ioan simți același val de căldură și emoție că-i inundă inima, ca și în seara precedentă. A ales ca de această dată să nu-și mai curme năzuința ce se ivise în el și a tras-o ușor în brațele lui, lipind-o cu tandrețe de pieptul său. Iar faptul că Ioana, spre deosebire de data trecută, a îndrăznit să-și încolăcească și ea brațele pe trupul lui, l-a îndemnat să o apropie și mai mult, ocazie cu care i-a putut simți atât de intens și intim forma pântecului ei dezvoltat. L-a bucurat nespus acel moment, pentru că a fost clipa în care s-a simțit cel mai aproape de ea și de micuțul Ioan.

- Îți mulțumesc din suflet pentru tot ajutorul tău, murmură ea cu fața îngropată în gulerul cămășii lui, apoi, fără să se desprindă din brațele acestuia, își înălță ochii în ochii lui albaștri și îi vorbi cu o mare încredințare: Iar dacă voi avea vreodată ocazia, în toată viața mea, ca tu să ai nevoie de vreun ajutor din partea mea, să știi că îți voi acorda acel ajutor negreșit și neîntârziat.

- Chiar voi ține minte această promisiune, îi zise el, zâmbindu-i blând și privind-o intens, după care și-a permis să-i sărute cu tandrețe fruntea.

- Înainte să te duc acasă ne vom opri undeva să mâncăm, a anunțat-o Ioan foarte hotărât, privind în fața sa la drum, în timp ce conducea.

- Nu vreau să ne oprim nicăieri, vreau să mă duci direct acasă.

- Ioana, de câte ori ai mâncat pe ziua de azi? o întrebă el bănuitor și cu mustrarea obișnuită în glas.

- O singură dată, murmură viitoarea mămică, plecându-și capul de rușine.

- Atunci, fără nicio discuție mergem să mâncăm și după aceea te duc acasă.

- Ioan, chiar nu vreau să mai merg nicăieri, pentru că mă simt foarte obosită după toată ziua asta.

El privi pentru câteva clipe la ea și observă că într-adevăr, părea foarte extenuată, și avea și de ce, după tot drumul acela anevoios pentru starea ei delicată. Cu această ocazie își aminti de aventura ei inconștientă și simți din nou nevoia să o certe pentru fapta sa. Oftă puternic, încercând să se liniștească, iar oboseala ei l-a făcut să schimbe planul.

- Atunci, mergem direct la tine acasă, comandăm mâncare la domiciliu și mâncăm amândoi acolo, pentru că și mie îmi este foame.

- Nu trebuie să comanzi nimic pentru că am și eu mâncare, tocmai ce am gătit ieri, ripostă ea foarte deranjată de faptul că în ultima perioadă și el și Iolanda au început să-i umple frigiderul cu tot felul de alimente, prin diferite pretexte.

- Foarte bine, îți vei păstra ceea ce ai gătit tu pentru mâine, iar azi mănânci ceea ce voi comanda eu, a anunțat-o Ioan foarte ferm, fără vreo urmă de cedare în planul lui.

- Eu vreau să mănânc ceea ce am gătit eu, nu ce vei comanda tu, se revoltă ea din nou cu o inflexiune a vocii mai ridicată.

Ioan o privi mustrător, dar și surprins, în același timp, de faptul că ea începea să aibă lângă el din ce în ce mai mult curaj și asta îi plăcea, dar cu toate acestea foarte ferm îi spuse:

- Nu te certa cu mine, Ioana, pentru că eu nu vreau să mă mai cert cu tine și riști să te cerți singură.

În doar câteva ore i-a răspuns în contradictoriu, spunându-și punctul de vedere, ba chiar a cutezat să și țipe la el, așa cum el nu ar fi crezut-o în stare și începea să-i placă să o vadă așa. Pentru prima dată în viața lui îi plăcea ca o femeie să țipe la el și să o vadă cum ripostează. Era clar, mai avea multe de descoperit la ea și doar simplul gând îl fascina. La fel cum îl fascina faptul că Ioana nu și-a mai manifestat niciun gram de teamă în fața lui, mai ales că apropierile sale fizice s-au înmulțit. Zâmbi discret în urma acestor gânduri și se uită la ea cu încântare, observând-o cum privea pe geamul portierei, alegând să tacă de această dată și să nu se mai certe cu el.

Seara s-a desfășurat conform planului lui Ioan. Au comandat mâncare și au mâncat împreună în bucătăria mică și sărăcăcioasă a apartamentului în care locuia Ioana. Aflându-se singuri acolo, atmosfera devenise extrem de plăcută, liniștită, dar și atât de intimă cum nu mai fusese niciodată între ei doi și deși nu o spuneau, amândoi erau conștienți de asta.

- Azi am primit o veste bună, l-a anunțat ea zâmbindu-i larg, curmând un moment de tăcere ce s-a așternut între ei în timp ce mâncau.

- Da? Ce fel de veste? întrebă Ioan cu un real interes.

- Am fost la atelierul de croitorie unde sunt angajată și le-am propus să-mi dea produse și să le lucrez acasă și au fost de acord. Îmi va fi folositor mai ales după ce voi naște, pentru că voi putea să stau acasă cu micuțul Ioan, dar voi putea să și lucrez și voi avea de lucru în mod constant și implicit o sursă de venit în plus.

- Asta chiar este o veste bună. Dar să știi, că dacă vei alege să locuiești în casa mea, doamna Olga te va putea ajuta foarte mult în îngrijirea bebelușului și vei avea mai mult timp să lucrezi. Bineînțeles că și Iolanda va fi foarte dispusă și dornică să te ajute, o înștiință el cu o manifestare șăgalnică.

- Ioan, eu...

- Hei, nu trebuie să spui nimic acum, a oprit-o el cu blândețe, luând-o ușor de mână. Ți-am spus, ai timp de gândire încă vreo trei săptămâni, iar în cazul în care chiar nu vrei să locuiești cu mine și cu Iolanda, vom căuta un alt apartament mai decent pentru tine, dar aici nu vei mai rămâne, să fie clar.

Ioana a tăcut, fără să se mai împotrivească planului lui și a continuat să mănânce.

După ce au terminat, Ioan nu a lăsat-o să spele ea vasele pe motiv că era prea obosită, așa că a făcut-o el. Ioana se afla așezată la masă privindu-l cu admirație și vorbindu-i la fel:

- Nu știam că știi să speli și vase!

- Și ce este așa de uimitor în acest lucru? o întrebă el, în timp ce se ștergea pe mâini, după ce a pus și ultima farfurie spălată la locul ei.

- Credeam, că de aceste lucruri se ocupă doar doamna Olga la tine acasă.

- Îmi pare rău dacă îți contrazic convingerile, dar în toți acești ani, de când lucrează pentru noi, doamna Olga nu a găsit nicio farfurie murdară în urma mea. În urma Iolandei da, dar nu și a mea. Să știi că nu sunt genul de bărbat care așteaptă să fie servit tot timpul, o înștiință Ioan ușor mândru de acest aspect.

- Asta dovedește faptul că femeia pe care o vei alege să-ți fie soție pentru totdeauna, va fi una foarte norocoasă și fericită, i-a spus Ioana cu o prețuire și mai mare.

Ioan zâmbi la auzul cuvintelor ei, se așeză pe un scaun lângă ea și o întrebă în glumă:

- De ce spui asta, pentru faptul că spăl vasele?

- Nu doar din acest motiv, dar și pentru faptul că ești un bărbat cu purtări onorabile, foarte grijuliu cu cei din jurul tău și pentru că ești înzestrat cu un temperament foarte rezervat și calculat.

- Ai uitat să spui că sunt și înveșmântat în miere, i-a spus el amintindu-i de alte cuvinte de elogiere spuse de ea și glumind pe seama felului său de a fi, deși acea părere a ei despre el, pe care i-a făcut-o cunoscută cu toată certitudinea sa, i-a adus o mângâiere lăuntrică de care s-a bucurat pe deplin.

Ioana a râs cu poftă la gluma lui, iar el i s-a alăturat și astfel și-au zâmbit cu plăcere unul celuilalt, sfârșind prin a se lăsa amândoi înlănțuiți de privirile lor. Momentul devenise mult prea intim și cum lui Ioan îi era din ce în ce mai greu să-și stăvilească dorințele și impulsurile pe care le avea din pricina sentimentelor ei pentru ea, se ridică hotărât de pe scaun, spunând:

- Cred că ar trebui să plec și să te las să te odihnești.

- Pleci? l-a întrebat ea, ridicându-se în picioare și devenind dintr-o dată foarte dezamăgită.

- Da, cred că oricum am stat prea multe ore, iar tu ești foarte obosită după toată ziua asta și ar trebui să te odihnești.

- Dar nu sunt chiar atât de obosită, de fapt acum mă simt mult mai bine și aș vrea să...

A încetat să mai vorbească, deoarece nu a avut curajul să spună exact ce vrea, devenind foarte stânjenită. Dar pentru el a fost clar, încă de când a remarcat dezamăgirea de pe chipul ei, doar că voia o confirmare, de aceea se apropie mai mult de ea și o întrebă blând:

- Ai vrea să mai rămân?

- Da, mi-ar plăcea să mai rămâi, a mărturisit Ioana foarte rușinoasă, dar convingătoare în privința dorinței ei. Bineînțeles, dacă nu ești ocupat și ai alte planuri.

- Ce planuri să am? Îți amintesc că această seară am avut-o rezervată pentru revederea noastră.

- Atunci, te rog frumos, mai rămâi! Este mult prea devreme și nu pot adormi de la această oră și n-aș vrea să rămân singură, l-a rugat ea cu obrajii înroșiți din pricina timidității ei excesive.

Ioan a privit-o foarte atent în timpul acestei conversații a lor și în acele clipe, în care ea l-a rugat cu atâta inocență și delicatețe să mai rămână lângă el, i s-a părut atât de frumoasă și plăpândă, încât ar fi vrut să o cuprindă puternic în brațele lui să o sărute cu toată dragostea lui și să nu-i mai dea drumul niciodată, nici măcar dacă ea i-o va cere. Dar, ca de obicei, era o dorință ce nu putea fi împlinită deocamdată, așa că se limită să-i spună că mai rămâne bucuros alături de ea câteva ore.

S-au mutat în camera ei și așa cum se întâmpla de fiecare dată, el s-a așezat pe singurul fotoliu existent, iar ea pe canapea. Și-au povestit unul celuilalt ce au făcut în zilele în care nu s-au văzut, iar de acolo au căpătat viață și alte subiecte de discuții. Până la un moment dat, când Ioana își mângâie burtica și zâmbi larg și plină de fericire, ca în următoarea secundă foarte nerăbdătoare îl chemă pe Ioan lângă ea, înainte ca acesta să apuce să o întrebe dacă este totul în regulă.

- Ioan, vino, vino repede!

Acesta se ridică de la locul său și se apropie de ea, iar Ioana i-a luat imediat mâna și i-a așezat-o pe pântecul ei, vorbindu-i foarte veselă:

- Uite, cred că aici este o mânuță și aici, continuă ea, mutându-i mâna lui Ioan cu mâna ei în locul cu pricina, un picioruș. Nu crezi?

- Așa pare, rosti el foarte emoționat de momentul pe care îl trăia, deși lui nu i se părea că formele pe care le-a simțit prin pipăieli se asemănau cu o mânuță și un picioruș.

- Ai simțit? Tocmai și-a mișcat piciorușul, l-a întreba Ioana, revărsându-și bucuria ce o simțea în acele momente prin toate trăirile ei.

-Da, am simțit foarte clar mișcarea, i-a răspuns Ioan, în timp ce și-a întors privirea pe chipul ei.

S-a uitat fix la ea, fascinat de fiecare milimetru de pe chipul ei, lipsit de griji, teamă și tristețe. Ioan arăta în acea clipă de parcă îi era imposibil să-și desprindă ochii de acolo.

- De-abia aștept să-l țin în brațele mele, continuă ea să vorbească cu un surâs larg pe buzele ei și cu privirea aplecată spre pântecul său, sunt atât de bucuroasă numai când mă gândesc la acel moment.

Terminând de spus asta, își înălță și ea ochii la el și rămase surprinsă de încântarea ce o văzu pe chipul lui. Fără să rupă contactul lor vizual, Ioan și-a mutat mâna, pe care încă o mai avea așezată pe burta Ioanei, de sub mâna ei, deasupra acesteia, acoperindu-i-o cu totul și rămânând în același loc, iar cu cealaltă a început din nou să-i așeze buclele în spatele urechilor și îi vorbi cu o voce groasă din pricina emoțiilor:

- Iar eu sunt atât de bucuros când tu ești atât de fericită. Așa vreau să te văd de aici înainte, micuțo, cu zâmbetul pe buze și cu ochii sclipindu-ți de fericire, nu cu ei înlăcrimați și triști.

S-a lăsat o clipă de tăcere, în care el nu s-a depărtat niciun milimetru de lângă ea și nu și-a desprins ochii de pe chipul ei. O simțea atât de aproape de corpul, dar și se inima lui încât ar fi vrut ca acel moment să nu se sfârșească niciodată.

- Ioan, pot să-ți mărturisesc ceva? îi șopti ea cu timiditate.

- Sigur că da, o asigură acesta, în timp ce bătăile inimii îi deveniră și mai năvalnice.

- Mă bucur tare mult că te-ai întors.

- De ce? a întrebat-o Ioan foarte mișcat de cuvintele auzite, renunțând să se joace cu șuvițele ei blonde și începând să-i mângâie cu tandrețe pielea obrazului drept.

- Pentru că prezența ta îmi face mult bine și îmi aduce o liniște după care am tânjit atâta timp.

Ioan inspiră cu greu, încercând să-și regleze respirația, deoarece, pentru un moment a uitat să și respire, iar după ce reuși să facă asta, îi răspunse șoptit:

- Atunci, stai lângă mine, micuțo, și îți promit că voi face tot ce-mi stă în putință să-ți fie bine și să ai parte de liniște!

Ioana nu i-a răspuns prin cuvinte, dar în schimb i-a oferit privirea ei catifelată și cel mai grațios zâmbet pe care l-a văzut el vreodată. Și ca și cum ar fi fost prea mult de îndurat pentru el, se apropie de ea mai mult ca niciodată și își ascultă îndemnul inimii, lipindu-și ușor buzele lui groase pe buzele ei.

În mod uimitor, Ioana nu s-a retras nici măcar un centimetru la acea atingere, iar asta l-a încurajat și mai mult, și atunci când ea, probabil din lipsă de aer, și-a întredeschis ușor buzele sub presiunea tandră a buzelor lui, Ioan a putut să-i simtă gustul și să o sărute în voie. A cuprins-o în brațele sale, lipind-o de el cât de mult a putut și a simțit-o cum tremură în acea îmbrățișare, dar asta nu l-a făcut să se retragă pentru că îi era mult prea clar că nu era un tremurat de frică, ci era tremuratul și emoția specifice celui dintâi sărut. Iar asta i-a fost și mai clar când ea s-a abandonat cu totul în brațele sale și sub atingerea buzelor lui, ajungând să se sărute amândoi clipe bune cu o pasiune pură și o eliberare sufletească de care aveau amândoi nevoie în egală măsură.

După ce au pus capăt sărutului, deși niciunul nu a arătat vreun semn că ar vrea să se sfârșească acel moment, Ioan o păstră în brațele lui și o privi cu o mică neliniște, așteptându-i reacția.

Doar că reacția Ioanei se lăsa cu adevărat așteptată. Nu a zis nimic și nu a făcut niciun gest, în afară de a-și lăsa capul în jos, rămânând cu ochii închiși. Ioan îi ridică chipul, vrând să o privească în ochi, dar ea continua să-i țină închiși.

- Ioana, uită-te la mine, te rog!

- Nu, nu pot, murmură ea cu o voce sugrumată de emoție.

- Cum să nu poți? Deschide ochii și privește-mă! Micuțo, te rog, uită-te la mine, mă sperii cu reacția ta! insistă el, văzând că ea nu avea nicio intenție de a face asta și simțind că doar simplul gând că el i-a pricinuit vreun șoc sau vreun rău îl cutremura.

Ioana continuând să fie tulburată de ceea ce tocmai se petrecuse, și-a acoperit fața cu palmele și complet descumpănită, rosti:

- Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat asta. Nu, cu siguranță nu s-a întâmplat așa ceva, ci doar am visat eu.

- Nu ai visat nimic, Ioana, chiar s-a întâmplat, o asigură Ioan, neștiind dacă să zâmbească de cuvintele ei sau să se îngrijoreze de reacția ei, pentru că ea continua să refuze să deschidă ochii și să se uite la el.

- Adică..., încercă ea să vorbească cu mâinile așezate în continuare pe fața ei, vrei să... spui că...noi doi tocmai..., se opri pentru a trage aer în piept, deoarece emoțiile nu o mai lăsau să respire normal, iar de această pauză profită el, pentru a continua ceea ce ea nu a terminat de spus.

- Da, Ioana, noi doi tocmai ne-am sărutat.

Ca și cum de o astfel de confirmare a avut nevoie, Ioana și-a descoperit fața și și-a deschis ochii, privindu-l fix pe acesta. Ioan îi cercetă amănunțit privirea și chipul asigurându-se că ea este bine. Da, era bine, părea tulburată și emoționată de ceea ce se petrecuse între ei, dar era bine, pentru că nu văzuse teamă sau vreo repulsie.

Ea a întins mâna spre chipul lui și cu vârful degetelor îi mângâie gingaș buzele lui groase, convingându-se că nu era doar o închipuire de-a ei ceea ce simțise mai devreme. De data aceasta Ioan a fost cel care și-a închis ochii, savurând cu fiecare părticică din ființa lui atingerea aceea electrizantă a Ioanei.

- O, Cerule, nu este posibil așa ceva, rosti ea foarte înflăcărată, când realiză în cele din urmă, că este pură realitate ceea ce trăiește, ridicându-se iute de lângă el și depărtându-se cât mai mult posibil. Ioan, iartă-mă, te rog, iartă-mă!

- Pentru ce să te iert? întrebă acesta nedumerit, în timp ce se ridică și el în picioare.

-Pentru ceea ce s-a petrecut mai devreme între noi.

- Nu am pentru ce să te iert, Ioana, pentru că inițiativa acestui sărut a fost a mea.

- Da, dar eu..., eu...

- Tu m-ai lăsat să te sărut, a terminat tot el ceea ce voia ea să spună. Dar tot nu am pentru ce să te iert, pentru că nu a fost nimic greșit în asta, din contră mi-ai oferit o mare fericire permițându-mi asta.

- O mare fericire... eu... ție... vorbi ea din nou neclar, dar foarte uluită.

- Da, tu, o asigură el, păstrând tăcerea preț de o clipă, după care a continuat să vorbească hotărât: Ioana, cred că nu mai are rost să mă ascund și cred că este timpul să-ți fac cunoscute sentimentele mele pentru tine.

- Ce vrei să spui? întrebă ea cu ochii măriți de uluirea ce devenise și mai mare.

- Vreau să-ți spun că mi-ai pătruns în inimă și rămânând acolo i-ai devenit foarte dragă inimii mele și de aici nu a mai fost mult până când m-am îndrăgostit de tine. Și nu știu de ce, dar ținând cont de ceea ce s-a întâmplat adineauri, tind să cred că și tu simți ceva mai mult. Nu, în mod clar, totul este mult prea intens și nu pot fi singurul care simte toate astea, termină el această destăinuire cu o mare speranță în glas.

Ioana privi la el parcă șocată, sprijinindu-se cu spatele de una dintre mesele mașinilor de cusut, din pricina faptului că picioarele nu-i mai ofereau stabilitatea necesară.

- Micuțo, te rog, spune ceva! o îndemnă el, văzând-o că doar îl privește șocată fără să rostească vreun cuvânt. Fii sinceră și cu mine, dar și cu tine însăți și spune-mi ce simți!

- O, Cerule, te rog, Ioan, nu mă întreba asta, îi ceru ea speriată.

- De ce să nu te întreb?

- Pentru că nu contează ce simt eu.

- Cum să nu conteze? întrebă el, devenind din ce în ce mai confuz.

- Pentru că... începu ea să spună, doar că se răzgândi imediat. Ioan, cum ai putut să te îndrăgostești de mine? Uită-te la mine, îi zise ea arătând spre burta ei, în ce situație sunt. Urmează să nasc copilul altui bărbat, iar tu nu știi absolut nimic despre trecutul meu și ceea ce m-a făcut să ajung în situația asta. O, Doamne, îți reproșez ție toate astea, dar poate că eu te-am încurajat, dar, îți jur, că am făcut-o fără voia mea. Dacă aș fi știut cât de puternică și intensă este afecțiunea pe care mi-o porți, probabil aș fi pus capăt la această prietenie și la aceste întrevederi ale noastre. Sau poate m-aș fi purtat mai sever și mai respingător cu tine, dar mi s-a părut imposibil ca tu să nutrești sentimente de asemenea proveniență pentru mine și...

- Încetează, strigă el la ea foarte înverșunat pe vinovăția ce și-o aducea, pentru că nu m-ai încurajat cu nimic, din contră, la început nici nu m-ai lăsat să mă apropii de tine. Iar în privința trecutului tău și cum că vei naște copilul altui bărbat, crede-mă că nu-mi pasă. Pentru mine contează doar viitorul tău și ca el să se fie alături de mine. Tocmai de aceea, nu am insistat să-mi povestești nimic din ceea ce tu nu ai vrut și nu te-am întrebat nimic despre tatăl copilului, pentru că nu-mi pasă. Nu mă interesează să știu nimic despre identitatea lui și despre cine a fost el și ce a însemnat el pentru tine.

- Și dacă m-ai fi întrebat toate astea tot n-aș fi știut ce să-ți răspund, pentru că nici măcar eu nu știu cine este tatăl copilului, îi strigă ea cu lacrimi dureroase în ochi, simțind că nu mai poate să poarte povara aceea și că toate cuvintele lui i-au adus amintiri mult prea chinuitoare.

Ioan rămase complet dezorientat câteva clipe și privi la ea năucit. Se apropie de ea și cu un glas aprig, o întrebă:

- Cum adică, Ioana, nu știi cine este tatăl copilului? Pentru numele lui Dumnezeu, răspunde-mi! îi ceru el nervos, ridicându-i capul pentru a o putea privi în ochi.

- Te implor nu-mi cere să-ți spun asemenea lucruri, pentru că n-aș mai avea curajul să mă uit în ochii tăi după aceea, se rugă aceasta cu lacrimile șiroaie pe obrajii ei.

Ioan simți o durere atât de cruntă, de parcă trupul îi era despicat în două, la auzul cuvintelor și la gândurile lui negre, care începuseră să se dezvolte în mintea sa. Îi cuprinse și mai bine chipul în strânsoarea palmelor sale, își adânci ochii întunecați în ochii ei speriați și cu un glas autoritar și foarte sever îi zise:

- Ba de data aceasta îți cer, de fapt îți impun să-mi spui tot. Așa că, uită-te în ochii mei și spune-mi tot adevărul, acum!