☨☨☨ ☨☨☨ ☨☨☨
„ Fluture cu aripi frânte, zilele-ți sunt pictate-n izvoare de surâsuri - te încumeți să zbori? "
Am privit puțin nesigur spre patul rotund, înveșmântat în albastrul cerului însorit - era, într-adevăr, foarte mare. Dar să dormim toți trei în el? Dimensiunea părea perfectă chiar și pentru patru persoane, însă inima îmi bubuia cu putere în piept, la gândul că trebuia să împart același pat cu cei doi - eram speriat. De ce, nici eu nu știam.
- Aș putea să dorm pe jos, le-am propus, alegându-mă cu un oftat și o privire dezaprobatoare.
- Înainte mai erau două dormitoare, dar ăsta - începu brunetul să vorbească, uitându-se urât la bărbatul cu barbă - le-a transformat în depozit de papițoaie.
- Scuzele mele, dragă, replică sarcastic, dându-și ochii peste cap. Nu știam că-i o crimă atât de mare să iubești animalele de pluș.
- Ai treizeci și cinci de ani, i-o trânti celălalt.
- Fizic - sufletul încă șade-n brațele copilăriei.
Dimmi a oftat exasperat, lăsând-o baltă.
- Mă duc să fac un duș.
- Ține-ți ghiarele departe de gelul meu cu nucă de cocos, îl avertiză șatenul, alegându-se cu niște înjurături nu prea frumoase. Copil nerod, ce să-i faci. Și tu ce stai în picioare? adăugă, privindu-mă. Urcă-n pat, că nu te pap - cel puțin, deocamdată.
Zâmbi ștrengar, făcându-mi cu ochiul.
- A, și vezi că mâine mergem la shopping, continuă, ultimul cuvânt pronunțându-l pe-un ton pițigăit. Ai probleme cu trezitul de dimineață?
- Nu.
- E bine, atunci - că noi avem. Unde vrei să dormi? La mijloc sau la margine?
S-a așezat în poziție turcească, butonându-și telefonul.
- Ă, păi...
Mi-am mușcat buza, șovăind.
Și-a înălțat ochii de azur spre mine, lăsând mobilul pe noptiera din stânga patului.
- Știi că nu ai de ce să-ți fie teamă, nu-i așa?
- Da, doar că...E-eu...Nu sunt obișnuit. Întotdeauna am fost izolat de ceilalți - chiar și la orfelinat.
A oftat, zâmbind înțelegător.
- Ia-ți adio de la zilele alea, margaretă mică - de-acum încolo, te așteaptă numai distracție.
Am lăsat un zâmbet ușor să-mi însenineze chipul, ținându-mi lacrimile în frâu - sufletul îmi era atins până-n străfundurile sale cele mai ascunse; și voiam să plâng - de fericire, desigur. El și Dimmi erau singurele persoane care mi-au arătat atâta bunătate, după directoarea orfelinatului, și nici măcar nu știam cu ar trebui să le mulțumesc.
- Hai, hai, m-a îndemnat, bătând patul cu palma, iar eu mi-am făcut curaj, urcându-mă.
M-am trezit surâzând fericit, în timp ce pipăim așternutul pufos, bucurându-mă de moliciunea sa.
- Mă ucizi! exclamă deodată, făcându-mă să tresar și să-l privesc speriat. Ignoră-mă, adăugă rapid, trăgând aer în piept și expirându-l zgomotos, în timp ce-și trecea degetele prin buclele șatene.
M-am ghemuit confuz și tăcut, undeva la margine. Ce-a fost asta?
Deși gândurile-mi staționau la întâmplarea de adineauri, somnul m-a tras pe nepregătite în brațele sale colorate, și până a doua zi, deja am dat totul uitări. Când mi-am deschis pleoapele, aproape că era să-mi stea inima în loc din cauza șocului - fața lui Dimmi era atât de aproape de a mea, că-i puteam simți până și răsuflarea fierbinte. M-am tras mai departe, ajungând să pic pe jos - noroc că nu i-am trezit din cauza neatenției mele. M-am ridicat în picioare, uitându-mă la ceasul digital de pe noptieră: 6: 00. Am oftat, dându-mi seama că nu știam la ce ora urma să mergem la cumpărături, așa că mi-a trecut prin cap să pregătesc micul dejun - atât lucru să fac și eu, nu? Am ieșit din dormitor, îndoiala punând stăpânire pe mine - dacă îi supăram? Am bătut în retragere, pășind înapoi. I-am privit cum dorm, realizând abia peste câteva minute că zâmbeam ca prostul, fără vreun motiv anume. Mi-am tras o palmă mental, hotărând că până la urmă că n-ar fi o idee atât de rea să le pregătesc micul dejun.
Bucătăria se afla chiar lângă intrare, așa că nu mi-a fost prea greu s-o descopăr. Frigiderul era aproape gol, însă cele șase ouă și feliile de salam mi-au atras atenția - m-am decis să pregătesc o omletă. Am inspectat sertarele și dulapul, uitându-mă după tot ce-mi trebuia, apoi m-am apucat de treabă - în maxim cincisprezece minute totul era gata. Am învelit farfuriile cu niște prosoape de bucătărie, vrând să mă duc să-i verific, dar ușa încăperii s-a deschis, cei doi intrând în raza mea vizuală - Dimmi pe jumătate adormit, îmbrăcat tot în pantalonii de pijama gri cu Batman, iar Maius căscând somnoros și frecându-se la ochi, doar în boxeri.
- Bună dimineața, i-am salutat. Ăm, e-eu...
- Simțurile mele olfactive sunt în extaz, mă, zise șatenul, inhalând adânc.
- Au trecut secole de când n-am mai mâncat acasă, afirmă Dimmi, trântindu-se pe-un scaun.
- Într-adevăr, fu de acord și Maius, șezând și el pe-un scaun. Mulțumim, Lavi.
- Cu plăcere, am șoptit.
Brunetul a înfipt furculița în omletă, ducând la gură.
- Mmm, delicios, murmură.
- Ia loc, mă îndemnă bărbatul cu ochi de azur, punându-se și el pe mâncat. Mmm, foarte delicios.
- Mă bucur că vă place, am zâmbit eu, luându-le pe urme.
Imediat ce am terminat cu mâncatul, am spălat farfuriile, ei pregătindu-se de plecare. Mi-au mărturisit că voiau să-mi cumpere de îmbrăcat și alte chestii, și-n ciuda protestelor mele, n-au dat deloc înapoi. Acum eram într-o cabină de probă, înveșmântându-mi trupul într-un tricou cu trupa Stratovarius și o pereche de blugi skinny - când au aflat că iubesc tot ce ține de muzica rock, m-au târât într-un magazin specific genului, entuziasmați mai ceva ca niște copii de grădiniță.
Am ieșit timid, așteptându-le părerile.
- Splendid! exclamă Maius, împreunându-și palmele, ca într-o rugăciune.
- Eu tot cred că tricoul cu Bullet for My Valentine era mai potrivit, replică brunetul.
- Ăsta-i mult mai mișto, îl contrazise șatenul. Și-n plus, Stratovarius e trupa ta favorită, nu-i așa? continuă, adresându-mi-se zâmbăreț.
- Eu îi iubesc pe toți, am șoptit, mușcându-mi buza.
- Vezi? rânji Dimmi.
- Nu contează, i-o tăie celălalt. Așa rămâne.
Dimmi a lăsat un oftat să-i părăsească buzele, alegând în sfârșit o pereche de bocanci negri cu catarame, din grămăjoara de încălțăminte din fața sa.
- Încalță-i pe-ăștia.
- OK.
- Mai rămân accesoriile pentru ținută, și putem pleca, zise șatenul.
- Păi era și timpul, replică brunetul cu ochi negri. Portbagajul e plin, iar bancheta din spate nu mai are mult nici ea.
Am plecat la accesorii, alegându-mă cu două inele de oțel simple, două pandantive din argint - unul cu Metallica, și altul cu o cruce egipteană - și o pereche de mănuși cu degetele tăiate, cu model de oase scheletice. După aceea, s-au deplasat la mașină cu restul bagajelor, eu rămânând în urmă, deoarece am avut nevoie la baie.
- Hei, fata cu tricou Stratovarius!
Glasul îi aparținea unui străin, dar având în vedere că nu avea nicio legătură cu mine, nu i-am dat importanță, continuându-mi drumul spre ieșirea din clădire.
- Fata, stai!
De această dată, vocea se auzea de aproape, așa că m-am întors, curios.
- Hei, a zis, sprijinindu-și palmele de genunchi, în timp ce-și trăgea răsuflarea.
Am deschis gura, vrând să-i zic că mă confunda, însă m-a apucat brusc de umeri, zâmbind larg.
- Vrei să fii iubita mea?
Era o glumă?
Am clipit de câteva ori, căutându-mi cuvintele, dar m-am trezit captiv în smaraldele sale, ce mă priveau nerăbdătoare.
- Ce-i? rânji, o șuviță creață și blondă căzându-i rebelă peste ochi, scăpând din elasticul de păr, ce-i ținea restul părului într-o coadă lejeră. Charisma mea te-a fermecat deja?
- S-sunt băiat, m-am bâlbâit, reușind să-mi smulg privirea dintr-a sa.
- Hă?
- N-nu sunt f-fată.
Mi-am lăsat capul în pământ, mușcându-mi buza.
- Stai, ce? Cum adică nu ești fată?
Mi-a eliberat umerii, apoi mi-a luat fața în palme, privindu-mă intens.
- Ești fată, afirmă el, încă neconvins.
Ce-ar trebui să fac? Într-adevăr, aveam un aspect mai feminin, motiv pentru care până la vârsta de șapte ani, mama m-a îmbrăcat numai în hăinuțe de fată, prezentându-mă tuturor drept Lavinia, iar când a venit vremea să mă dea la grădiniță, ne-am mutat în România, lăsând viața din Rusia în trecut.
- Nu sunt fată, am repetat eu, neștiind ce altceva să zic sau să fac.
- Atunci există doar un singur mod de-a afla, replică, mâna sa apropiindu-se de partea de jos a taliei, atingându-mi organul genital. Oh.
Și-a retras mâna, în timp ce obrajii mei s-au pictat într-un roșu aprins.
- Greșeala mea, se scuză, râzând oarecum jenat de situație. Presupun că oftalmologul a avut dreptate, când mi-a zis că am nevoie de ochelari.
- N-nu e nimic.
Am luat câteva guri de aer, calmându-mi respirația neregulată, apoi am dat să plec, dar am fost oprit. Mi-am întors privirea, ochii căzându-mi asupra degetelor lui, ce-mi înlănțuiau încheietura, și-apoi urcând asupra chipului său.
- Ă...chiar îmi pare rău.
Îmi eliberă încheietura, trecându-și degetele prin pletele sale crețe.
- Nu face nimic, i-am zâmbit, vrând să-l asigur că eram sincer.
- OK.
A zâmbit și el.
- Totuși, poți să mai rămâi? continuă, ducându-și mâna la ceafă, complet stânjenit. Nu știu de ce, dar simt că ar trebui să mă revanșez cumva.
- Dar nu am făcut nimic, am rostit, cu glas încet.
- Aiurea, știu.
A zâmbit strâmb, lăsându-și brațul să-i alunece pe lângă corp.
- Și mie îmi place trupa, replică apoi, arătând spre tricoul meu. Timo Kotipelto are o voce bestială.
- Ă...da, așa e.
După asta, o liniște ciudată s-a așternut între noi, ce-a fost ruptă de glasul lui Maius.
- Ce-ți ia atât, Lavi?
- Îmi cer scuze.
Am pășit spre el, aruncând o ultimă privire spre bărbatul blond.
- La revedere, domnule...
- Asqito, mi-a zâmbit. Asqito Teodorescu.
- Solistul trupei Fluturi Albaștri? se miră șatenul, analizându-l din cap până-n picioare.
- Da, veni răspunsul său, ochii strălucindu-i.
- Maius Nedelianu, se prezentă, înaintând până în fața sa și întinzându-i mâna. Te-am văzut la Arenele Romane în urmă cu vreo trei luni.
- Da, a fost primul nostru concert.
- V-ați descurcat minunat, mă. Tot căutam de-o vreme o sursă de inspirație pentru cartea la care lucrez, iar melodiile voastre m-au salvat.
- Sunteți scriitor?
- Eh, ceva între. Cărțile mele nu prea sunt pe placul editurilor din România, și dacă vreau să le public, cel mai probabil ar trebui să vorbesc cu cineva din Japonia.
- Pe ce vă axați?
- Ne putem tutui, să știi, îi zise, făcându-i cu ochiul. Și cât despre cărțile mele...sunt BL.
- Ă, ce?
- Povești de dragoste între bărbați, mă.
- Scrieți cărți BL? i-am întrerupt, deodată foarte entuziasmat.
- Mă, Lavi, vorbește-mi la per tu, că nu-s așa bătrân, ce naiba? Și da.
Buzele i s-au întins într-un rânjet ștrengar, încântat de reacția mea.
- N-am citit în viața mea așa ceva, începu blondul, dar presupun...Nu știu. Nu mai comentez nimic, până nu văd cu ochii mei.
- O alegere înțeleaptă.
Ceva din tonul lui Maius l-a făcut pe cântăreț să înghită în sec, și ce-i drept, și pe mine.
- Mi-a părut bine să vă cunosc, zâmbi ușor Asqito.
- De asemenea, zâmbi șatenul. Baftă-n continuare.
- Mersi. Pa, Stratovarius.
- Lavi.
Am zâmbit timid.
- Frumos nume.
Și-a luat-o la pas, făcându-ne cu mâna pentru ultima oară.
- Să mergem, margaretă mică.
- Bine.
- Ce v-a luat atâta? vru să știe Dimmi.
- L-am întâlnit pe solistul trupei Fluturi Albaștri.
- Ce? făcu, uitându-se perplex la șaten.
- Mă gândeam să-i cer un autograf pentru tine, dar mi-a fost prea lene, replică, râzând.
Brunetul l-a apucat de gât, mârâind furios, spre deosebire de Maius, ce râdea cu poftă. Îngrijorat, am vrut să-i rog să se oprească, dar cuvintele mi s-au blocat în gât, irișii zburându-mi spre cântărețul cu ochi de smarald, ce striga în gura mare dacă vreau să fiu iubitul său.
Era pe-o motocicletă, rânjind ștrengar.
- Răspunsul tău?
- Ă...
Glumea, nu? Adică...Era imposibil să fie serios, nu?
- Hai, fii iubitul meu! se milogi, afișând o moacă de cățeluș trist.
- Plecăm.
Bărbatul cu ochi de azur l-a împins pe brunet deoparte, brusc foarte serios, apoi m-a urcat înăuntru automobilului, ducându-se la volan.
- Nu-i mai vreau autograful, se răzgândi brunetul, expresia fiindu-i la fel de serioasă.
De ce se comportau așa? Ce s-a întâmplat?
Mașina s-a pus în mișcare c-o viteză desprinsă din filmele de acțiune, făcându-mă să mă ghemuiesc speriat pe banchetă, iar când am ajuns în fața blocului, cei doi au urcat sus primii, lăsându-mă în urmă, împreună cu întrebările mele fără răspuns.
Ce-a fost asta?
Tocmai mă pregăteam să urc scările, când zgomotul unui motor de motocicletă s-a făcut auzit, reamintindu-mi de blond și întrebarea sa. Oare chiar a vorbit serios?
- Hei, Stratovarius!
M-am întors, uitând să pășesc cum trebuie pe treaptă, ajungând astfel să-mi pierd echilibrul. Însă, când să fac cunoștință cu piatra rece, două brațe m-au prins, repunându-mă pe picioarele mele.
- Ești bine?
- Da. Îți mulțumesc.
Mi-am înălțat irișii căprui spre chipul său, zâmbetul său lovindu-mă precum un val puternic de apă.
- Mă bucur.
Am deschis gura, însă am închis-o la loc, mutându-mi privirea undeva, pe-un punct invizibil de pe perete, în timp ce-mi mușcam buza.
- Am venit după răspuns, continuă.
Respirația a început să mi-o ia razna, pulsul devenindu-mi și el haotic - mă panicam.
- Știu că-i brusc toată faza asta, și n-am să mă supăr dacă refuzi, dar chiar nu pot să mi te scot din cap.
Mi-am dus degetele la tâmple, simțindu-le cum pulsează.
E o glumă - doar o glumă.
Nimic nu e real - nimic.
- Te simți bine?
M-a atins pe braț, iar eu m-am tras în spate, simțindu-mi trupul cuprins de-un tremur ușor.
E un vis frumos - doar un vis.
Realitatea-i crudă - foarte crudă.
- Lavi, tremuri! Ce ți se întâmplă?
Bătăile inimii parcă voiau să-mi spargă cutia toracică, la cum bubuiau, așa că am încercat să iau câteva guri de aer, căutând să-mi revin din acea stare. Însă în schimb, privirea mi s-a încețoșat, pierzându-mă apoi într-un hău întunecat - leșinasem.
☨☨ ☨☨☨ ☨☨☨