- Ei bine? o întrebă Jennifer.
Alice stătea relaxată pe locul din faţă al maşinii. Jennifer, era la volan şi conducea maşina preţioasă a lui Justin. Fratele lor plecase de la şcoală de îndată ce vorbise cu Chris şi le lăsase maşina ca ele două să se poată întoarce acasă. Deşi Jennifer avea carnetul de şoferi şi maşina proprie îi era mult mai comod să fie doar un simplu pasager şi nu şoferul. Acum, când Justin le părăsise ea se urcase la volan şi conduse fără nici un reproş până la intrarea în pădure. Aici, parcă ştiind că pădurea era populată de un lup ce în trecut atacase o maşină, merse încet cu mult sub limita de viteză. Pe Alice nu o deranja sub nici o formă cine era șoferul sau felul în care acesta conducea atâta timp cât era dusă acasă. Deşi o surprinse modul ei de a şofa, mult mai încet şi mai precaut ca data trecută, nu spuse nimic.
- Ei bine ce? o întrebă ea.
- Ce te frământă atât de tare încât nu mai auzi nimic în jurul tău?
Alice își întoarse privirea de la drum ca să își privească sora. Avusese grijă să nu mai viseze cu ochii deschiși de față cu cineva și nici nu o făcuse dar în liniștea mașinii îi fusese imposibil. Se gândise fără să se poată controla la Chris și la Aylin "lucrând" pentru proiectul de la biologie. Ceea ce vedea era doar o multitudine de săruturi și atingeri care explorau și tot explorau. Își făcea singură rău, o știa prea bine dar nu se putea opri deloc. Se gândea numai la ei doi, într-un pat, sărutându-se și atingându-se. Imaginile continuau până când ea ajungea să se lupte cu lacrimile iar ea nu avea chef să plângă de față cu cineva. Se săturase de luptă și ajunse să își dorească să predea armele.
- Nu mă frământă nimic, îi răspunse surorii ei după o perioadă.
În realitate nu dorea ca să se știe ceea ce o deranja sentimental. Nici un alt membru al familiei sale nu o putea înțelege iar ea nu avea de gând să se lupte cu ei și să le explice. Se simțea obosită și își dorea mai mult ca niciodată să se ducă acasă și să doarmă. Pentru prima dată de când se împrietenise cu Eroul avea de gând să anuleze întâlnirea lor și să meargă să se închidă în camera ei. Îşi dorea nespus de mult să îl vadă şi avea multe întrebări de pus şi explicaţii de primit. El o salvase noaptea trecută şi tot el o părăsise pe acea alee. Voia să ştie ce se întâmplase şi cum ajunse el acolo dar mai important de unde ştiuse pe unde să meargă. Era curioasă ce se întâmplase după dar era la fel de deranjată de faptul că nu va primii nici un răspuns concret ci doar mişcări ale capului sau a lăbuţei.
- Nu te juca cu mine, Alice. Cu Justin și Angela îți poate merge dar nu și cu mine.
- Ce vrei să spui?
- Știu ce te frământă și știu ceea ce te doare. Eu pot să te ajut.
Alice căscă ochii de uimire. Primul ei impuls fu ce de a se destăinuii întru totul lui Jennifer dar se opri înainte de a face ceva ce ar fi regretat mai târziu. Se gândi că sora ei blufează, că joacă la cacealma și vrea ca ea să îi spună tot creându-i iluzia că știe ceea ce are. Dar Alice nu avea chef să se lase așa de ușor păcălită de jocul ei fals.
- Spune-mi ce crezi că mă frământă, îi ceru ea.
Când o privi văzu pe chipul ei o crispare care nu dură mai mult de o secundă. Alice zâmbi în sinea ei știind că o prinse cu garda jos. Îi păru bine că nu îi spuse nimic chiar dacă încă nu îi auzise părerea.
- Cred că te deranjează prea tare comportamentul colegilor tăi față de tine. Cred că te gândești încontinuu la o metodă prin care ai putea să ieși din umbră și încerci să le aplici cât mai repede fără ca eu sau Justin să ne dăm seama.
Alice se felicită pe sine pentru că nu îi spuse nimic. Analiză scurt cuvintele surorii ei și nu fu prea încântată de înțelesul lor.
- Ceea ce vrei tu să spui este că..., începu ea șovăielnic dar formulându-și vorbele în minte.
- Te-ai folosit de mine și de Justin ca să încerci să arăți că ești importantă colegilor tăi.
- Poftim?!
Alice era șocată și se întoarse cu totul spre vampirul pe care îl considerase ca o soră.
- Când a fost toată faza cu motorul ai știut că dacă te oprești locului la timpul potrivit noi nu vom observa iar motocicleta va trece prea aproape de tine fără să îți poată face ceva.
- Ce?! Nu este adevărat!
- Când te-a condus Justin la sala de clasă, după ce ai văzut că toți se tem de el, ai vrut ca tu să fi cea mai înspăimântătoare și l-ai pleznit de față cu toți cei de pe hol. Crezi că nu am observat?
- Dar nu e adevărat! sări Alice panicată de gândirea greșită a surorii ei. Nu m-am gândit niciodată la nimic din toate astea. Iar singurul motiv pentru care l-am pleznit pe Justin a fost cel că aproape își pierduse controlul și se transformase.
- Justin e puternic și se poate controla dar tu ai vrut să îi faci pe cei de pe hol să vadă cât de importantă ești. Să te vadă el cum îți controlezi fratele.
- Ba nu e adevărat!
Jennifer opri mașina pe marginea drumului și se întoarse spre locul pasagerului din dreapta. Alice începea să simtă un mic fior de teamă în fața surorii sale știind că era mult mai puternică decât ea, știind că era un vampir.
- Tot timpul asta ai căutat să faci, o acuză Jennifer. Să atragi atenția ca să poți beneficia de el iar acum când este singur să îți poți face mișcarea de grație.
- Ba nu este adevărat! ridică Alice vocea. Nimic din ceea ce spui tu nu este adevărat iar eu nu am încercat să atrag atenția nimănui.
- Nu are rost să minți, îţi cunosc fiecare faptă și știu cât de mult te-ai străduit ca el să te observe iar acum când a făcut-o vrei doar ca el să știe ce persoană importantă ești.
- Nu știu despre ce vorbești.
- Te prefaci că nu știi când în tot acest timp ai căutat atenția unui afurisit de băștinaș care te va arunca cât colo după ce va profita de tine...
- Taci!
Alice nu se mai răbdă și strigă cât o ținură plămânii, erau în pădure iar nimeni nu le putea auzi cearta, nici măcar Eroul care mai mult ca sigur era oricât mai departe de ea.
- Nu mai vorbi aberații și ascultă-mă! continuă repede Alice. Nu caut atenția nimănui și nu m-am folosit de nimeni așa cum spui tu. Eu nici măcar nu am știut că Dylan are o motocicletă. Eu m-am bucurat că nu m-a călcat, nu m-am speriat că Justin e cel puternic în ochii lor.
Jennifer râse confirmându-i Aliciei gândurile ce le avea. Se gândise că indiferent de câte ori va spune adevărul nu va fi crezută.
- Până aici, mi-au ajuns minciunile și prefăcătoria ta.
Auzind-o Alice se înspăimântă crezând că va urma ceea ce este mai rău. Se temea că va fi ucisă în acea pădure, departe de casă și de visul ei de a devenii vampir.
- Ieși afară!
Alice nu o ascultă și privi în jurul său. Cunoștea drumul pe care merse cu mașina mai bine decât știa orașul. Locul în care se afla parcată mașina nu era prea departe de intrarea în pădure dar era la zeci de kilometri de acasă. Își îmblânzi trăsăturile știind că nu va putea rezista o noapte în pădure și se reașeză înapoi în scaun cu mâinile încrucișate pe piept. Privi în față dorindu-și mai mult ca niciodată să nu pășească în pădure.
- Am spus să ieși afară!
Țipătul și mârâitul ce veniră din partea surorii ei o înspăimântaseră atât de tare încât ea nu mai stătu pe gânduri în a lua nici o decizie. Deschise portiera, își luase fugitiv ghiozdanul dintre picioare și alergă cât o ținură picioarele prin pădure. Acum nu îi mai era frică să înnopteze în pădure, acum îi era frică de moarte. O putea vedea foarte clar și foarte înfricoșătoare în spatele ei urmărind-o având chipul lui Jennifer. Îi era incredibil de teamă și fără să își poată da seama alerga până când picioarele ei aproape cedaseră. Ochii i se umpluseră de lacrimi dar ea nu avea timp să stea și să bocească implorând milă de la un vampir cu care împărțise casa și care încerca să o ucidă. Nu avea timp să se odihnească și să își liniștească mușchii obosiți și îndurerați. Singurul lucru de care avea timp era fuga spre viață, fuga de moartea ce o urmărea și care era sigură că o va ajunge din urmă.
Privirea i se încețoșă din cauza lacrimilor ce încercau să iasă. În timp ce inima ei pompa sângele mai puternic ca niciodată încerca să se ferească de obstacolele ce le întâlnea. Spre deosebire de ziua de când fugise din plăcere acum fugea ca să își salveze viața iar acest lucru era vizibil prin fiecare gură de aer întretăiată pe care o folosea ca să își potolească plămânii care mocneau. La doar nici o zi distanţă fugea din nou pentru viaţa ei doar că de această dată nu o urmărea pericolul de a fi violată, ci moartea.
Când privise în urmă fu sigură că sfârșitul ei era aproape. Piciorul îi alunecase iar ea căzuse în față într-o râpă. Se rostogolii pe pământ iar trupul ei fu lovit de câteva pietre ce le întâlnise și de trunchiul unui copac uscat. Când ajunse jos era amețită iar cea mai mare parte a trupului ei era rănit și o durea enorm de tare.
Știa că îi este sfârșitul și închise ochii așteptând ca din clipă în clipă să simtă colții vampirului înfigându-se în carnea ei. Dădu drumul lacrimilor și se prinse de stomac în timp ce încerca să nu facă prea mult zgomot. Era conștientă că existau mai multe animale prin pădure iar dacă unul dintre acestea ar fi intervenit agonia ei ar fi fost mult mai prelungită. O durea capul iar înainte de a putea fi conștientă de alte lucruri căzu într-un neant mare și adânc.
Se trezi cu un șcheunat ca de câine și simți ceva umed atingându-i în repetate rânduri fața. Avea impresia că este în patul ei de acasă și încercă să dea la oparte ceea ce încerca să o trezească. Când auzi foarte clar lângă ea un urlet de lup se trezi în toate simțurile. Era imposibil să fie acasă cu un lup când însăşi casa ei era interzisă animalelor. Conștientizase locul în care era și ceea ce se întâmplase și se sperie agitată. Deschise ochii și încercă să se ridice în picioare dar ceea ce reuși fu doar să geamă de durere și să se zvârcolească. Văzu lângă ea silueta extrem de agitată a Eroului care îi lingea necontenit fața încercând să o trezească.
- Hei, prietene, îi spuse ea mai mult șoptit.
Eroul îi linse în continuare fața și o ajută să se ridice.
- Mi-a fost dor de tine!
Prietenul ei șcheună și o mirosi pentru câteva secunde.
- Sunt bine... cred.
Eroul se opri dintr-o dată locului și o ocoli. Se duse spre dealul pe care ea căzuse și mârâi prelung. Alice îl privi o secundă cum stătea încordat și gata de atac când își aminti ceea ce se întâmplase. Șchiopătă până la el câțiva pași și aproape căzu pe el când se împiedică de o groapă. Eroul tresări și se îmblânzi de îndată ce o văzu și îi simți mirosul.
- Să plecăm de aici, îi spuse ea.
Se puse înapoi pe picioare și încercă să meargă mai departe de locul în care se afla. Șchiopătă câțiva pași înainte de a simți cum ceva se strecoară sub ea ca mai apoi să fie cărată în spianarea Eroului. Lupul luă din mers ghiozdanul ei de pe jos și porni prin pădure alergând.
Alice era epuizată și simțea că îi este tot mai somn dar nu se lăsase doborâtă. Se prinse mai bine de blana lui și se lăsă în față astfel încât reuși să se sprijine mai mult de el. Vedea cum în jurul ei trec trunchiurile copacilor cu viteză dar nu cunoștea deloc zona în care se afla. Singurul lucru pe care îl știa era că mergea și tot mergea fără nici o oprire.
La început crezuse că Eroul o va duce acasă și se aștepta din ce în ce mai mult să vadă punctul lor de întâlnire dar el nu mai apăruse. În schimb vedea în jurul ei o grămadă de copaci și auzea destul de vag susurul unei ape. Nu știa deloc locul unde se ducea sau partea a pădurii în care se afla. Din moment ce Eroul intrase în orașul mare și se puse în pericol ca să o salveze știa că se putea bizuii pe el și că putea avea încredere. Prietenul ei îi dovedise încă o dată că își merita numele de Erou și că ținea la ea la fel de mult pe cât ținea ea la el.
După o perioadă destul de îndelungată Eroul încetini și se opri. Alice se dădu jos din spinarea lui și luă ghiozdanul ce îl avea în gură salvatorul ei. Îl puse pe un umăr și se întoarse pe loc inspectând pentru prima oară locul în care se afla. Zeci de copaci și vegetație destul de sporită înconjurau întreg locul dar lăsaseră un spațiu fără pic de iarbă în fața a ceea ce părea a fi o strâncă. Asemenea unui semicerc vegetația pierise în jurul unei deschizături în bucata de stâncă. Era surprinsă să găsească acest lucru pentru că știa că este imposibil ca nici măcar un firicel de iarbă să nu existe în acea arie. Desigur, se gândise la posibilitatea că dacă se trecea zilnic pe acolo vegetația să dispară dar solul nu părea a fi la fel ca și în cealaltă parte a pădurii. Era mult mai închis la culoare de parcă ar fi fost ars. Se lăsase în genunchi și luase o bucată din sol. În mâna ei pământul era foarte fin, aproape ca nisipul, și mult mai negru. Se gândise că putea fi ud dar la atingere nu părea deloc a fi așa. Era ceva ce nu înțelegea la el și se încruntă. Deschizătura din stâncă părea a fi nimic altceva decânt o simplă crăpătură creată de om dar felul în care arăta stânca o îngrijora mai tare. Era acoperită de vegetație, ceea ce era bine, dar totul părea a fi pus acolo în mod intenționat.
Pe neașteptate simți cum ceva blănos se freacă de ea și tresări. Se ridică în picioare și mângâie capul lupului.
- Unde m-ai adus? îl întrebă ea.
Eroul îi linse mâna iar ea își ridică privirea spre cer. Nu știa cât timp fusese inconștientă dar știa un singur lucru: trecuseră câteva ore. Cerul nu mai era la fel de strălucitor și de luminos ci dădea semne că se apropie de asfințit iar luna va apărea cât mai curând. În timp ce privea un norișor mai întunecat reuși să audă un inconfundabil sunet de apă.
- De ce m-ai adus aici? îl întrebă ea.
Eroul se depărtă de ea și păși în fața stâncii. Se așeză pe pământ și, după ce îi făcu semn să vină lângă ea șchieunând, îi arătă ceea ce ea nu se așteptase. Eroul, prietenul ei și cel care o salvase avea ditamai lovitura în spatele urechii. Rana pe care o văzuse ea ultima dată nu se mai vindecase ci rămăsese tot acolo și dădea semne că sângerează.
- Te-ai scărpinat? îl întrebă.
Eroul dădu din cap negativ și se mișcă de la loc. Se întoarse și își puse capul la ea în poală astfel încât ea să îi poată vedea mai bine rana. Alice nu știa ce anume ar putea să facă pentru că nu îl mai văzuse niciodată rănit dar încercă să îl liniștească mângâindu-l cu blândețe și afecțiune.
- E din cauza a ceea ce s-a întâmplat aseara?
Eroul își ridică capul de la ea din poală și o privi cu urechile ciulite.
- Știu că tu ai fost. E din cauză că ai venit în oraș?
Eroul dădu din cap în semn negativ și își așeză capul la loc în poala ei.
- Cât îmi doresc să pot comunica cu tine iar tu să îmi răspunzi ca și un om în propoziții și fraze.
Eroul îi linse palma iar ea îl sărută pe creștet.
- Îmi pare atât de rău că te-am pus în pericol.
Eroul își ridică încă o dată capul de la ea din poală.
- Ai venit să mă salvezi chiar dacă puteai fi capturat.
Eroul își reluă activitatea de a-i linge palma în semn de consolare. În zadar își puse Alice întrebări în cap încercând să își dea seama cum să poată afla ceea ce pățise el și cum ajunse din pădure în oraș, el nu îi putea răspunde și chiar dacă ar încerca cu întrebările nimic nu ar fi concret.
- Mulțumesc că m-ai salvat, îi spuse Alice mângâindu-l în continuare. Ești eroul meu.
Îl sărută pe cap în timp ce continua să îl mângâie și să îl alinte. Cel puțin atât putea să facă după ce el o salvase nu doar o dată și își riscase viața.