Felul în care se auzise vocea lui Blair când m-a anunţat că Aliid are nevoie de noi mi-a făcut pielea de găină. Urma să fie prima mea infracţiune. Nu ştiam cum va decurge, habar nu am ce va trebuii să fac, însă eram sigură că nu va fii ceva simplu. În plus, dacă şi Damon va fi prezent acolo, va face totul şi mai dificil.
La naiba, nu au trecut decât câteva zile de când sunt aici şi deja îmi stă gândul numai la un anumit tip înfumurat. Trebuie să încetez! Pe fruntea lui Damon scrie mare şi clar "PROBLEME", iar eu numai de altele în plus nu am nevoie.
Am îmbrăcat o pereche de colanţi, un maieu şi un hanorac cu glugă, iar în picioare cei mai lejeri bocanci din lume. Totul negru. Era noapte şi aveam nevoie de un atuu, în cazul acesta, întunericul. Eram imposibil de văzut în întuneric şi asta îmi oferea mie un strop de siguranţă.
Blair era şi ea destul de agitată, la fel şi Chris..însă Dara care era atât de optimistă părea stâlpul lor de susţinere. Cine ar fi crezut că o fată ca ea e atât de puternică şi deloc superficială?
- Blair, e totul în regulă? o întreb în şoaptă, cât să audă doar ea.
- Sigur, de ce nu ar fi?
- Pari.. agitată. Îi răspund imediat.
- Off.. chiar sunt! Nu e o misiune obişnuită. Sunt implicaţi ruşii, iar ei aduc mereu probleme. Nici o afacere cu ei de până acum nu a ieşit bine. Trebuie să facem un schimb.. bani-arme. De obicei ei vin cu şmecherii şi oferă mai puţin. Iar dacă ne opunem, începe un adevărat război... Sper să nu fie cazul. Ultima dată nu a ieşit frumos. Unul dintre noi a fost torturat până la moarte.
M-a uimit destăinuirea ei şi înainte să-mi dau seama, ochii lui Blair s-au umplut de lacrimi, pe care le-a şters imediat, înainte să aibă timp să curgă. Probabil pierderea acelui membru al echipei o afecta destul de tare. Nu am vrut să insist, îmi va spune ea când va fi pregătită.
- Nu înţeleg de ce Aliid intră mereu în afaceri cu gunoaiele alea! Ştie cum decurg. pufneşte Chris enervat, lovind cu pumnul în blatul de la bucătărie.
Înainte să putem spune ceva, un telefon a început să sune. Al lui Kevin. Erau alţi oameni de ai lui Aliid, anunţându-ne că putem pleca la sediu.
M-am urcat în maşina lui Kevin, iar ceilalţi în ale lor şi duşi am fost. După un drum de treizeci şi cinci de minute, pe care le-am numărat temătoare, am ajuns în mijlocul unei pădurii. Trecea un singur drum pe acolo, iar o parcare imensă era ascunsă în desişuri, intrarea unei maşini obişnuite fiind aproape imposibilă. De asta schimbasem maşinile, la ieşirea din oraş, cu jeepuri, 4x4, perfecte pentru drumurile de aici.
În spatele parcării, ascuns perfect, se afla un depozit imens. Nu aş fi aflat niciodată de locul ăsta, nu văzusem pe nimeni trecând pe aici de când am luat-o în această direcţie. Era prea bine camuflat.
Desigur, la suprafaţă era o simplă clădire dărăpănată, ce părea pe punctul să se prăbuşească, dar care era teribil de greu de observat din cauza vegetaţiei mult prea dese şi a pomilor incredibil de înalţi ce parcă formau o fortăreaţă în jurul ei. Adevăratul depozit de afla la subsol şi era imens, cu aparatură performantă. În interior era mereu cineva, şi trebuia să te aşezi pe un fel de trapă ascunsă, apoi să aştepţi permisiunea de a coborî. Când cei de jos te recunoşteau, trapa cobora în jos, asemenea unui lift. Dacă cineva vedea asta, cu siguranţă avea impresia că te-a înghiţit pământul. Atât de bine ascuns era.
Ochii mei analizau fiecare detaliu, ţinând strâns mâna lui Kevin, de frică să nu mă pierd. Kevin mi-a observat încordarea şi m-a tras mai aproape de el, zâmbindu-mi cald.
- Va fi totul bine, crede-mă! Avem multe arme şi suficientă protecţie.
Arme?! Îmi picase cerul în cap. Adică.. va trebuii să folosesc o armă? Nu am ţinut niciodată vreuna în mână, dar mai să o folosesc! Sper doar că Aliid e conştient de lucrul ăsta. Un nod mi se formase în gât la gândul că poate voi fi nevoită să rănesc pe cineva, sau mai rău... oh doamne, nici nu vreau să mă gândesc!
Aliid era deja acolo, aşteptându-se. Era calm, ca de obicei, de parcă pe el nimeni nu-l poate atinge sau doborî. Fiecare s-au aşezat pe unde au apucat, iar în timp ce Aliid explica ce avem de făcut, noi ne puneam veste antiglonţ şi ne înarmam.
- Aliid, nu ştiu să folosesc o armă! am spus fiindu-mi teamă de reacţia lui. Nu era totuşi un om cu care mă puteam juca.
- Ghinionul! Condiţiile te vor obliga să înveţi să o foloseşti, crede-mă. Nu e mare lucru. Până atunci, menţine-te în viaţă!
Cât timp eu rămasem cu gura căscată, apăruse Damon.
- Ca de obicei, tu întârzii! Ştii ce? Pentru asta, te-ai pricopsit cu fata cea nouă şi nepricepută. îl ameninţă Aliid pe Damon, iar pe faţa lui a apărut o încruntătură ce nu prevestea nimic bun.
- Serios, Aliid? Trimite-o cu altcineva. Nu sunt babysitter! Mă descurc singur. O copilă enervantă care trăncăne prea mult şi are probleme de personalitate m-ar încurca!
Poftim?! Probleme de personalitate?! Cine mama naibii se crede? După ce că el mă sărută din senin pe holurile şcolii, ca un bezmetic, apoi spune că i-a făcut plăcere şi pleacă pur şi simplu.. eu sunt cea cu probleme de personalitate?! La dracu cu el!
- Aliid, poate merge cu mine! O învăţ eu.. intervine Kevin, însă Aliid părea distrat de reacţia lui Damon şi nu avea de gând să mă cedeze brunetului.
- Nu, tu eşti deja cu Blair! spune el, un zâmbet şiret apărându-i pe faţă.
Cu toată vorbăraia asta, nu mai apucasem să-i reproşez nimic idiotului ce mă făcuse o copilă cu probleme de personalitate. O să-i arăt eu! Tăcusem ca o proastă în faţa lui, iar asta nu se va mai întâmpla.
Am pus arma la locul ei, deşi aveam impresia că oricând s-ar putea încărca şi un glonţ va ajunge în piciorul meu sau cine ştie. Îmi făceam scenarii tâmpite, din cauză că eram fricoasă.
Ne-am dus fiecare spre maşinile noastre, Damon urcând la volan, desigur. Am pornit GPS-ul cu locul întâlnirii şi duşi am fost. Aş fi vrut să-i reproşez atâtea domnului idiot, însă felul în care arăta... era prea mult pentru sănătatea mea mintală. Mă rezumasem la priviri încruntate şi mâini transpirate pe care le frecasem una de alta tot drumul.
- Poţi să nu te mai holbezi şi să nu mai tremuri ca un copil speriat? Mă scoţi din sărite! mă ceartă el şi din nou, mă lăsase uimită nesimţirea lui.
- Oh, pardon?! Poate chiar sunt speriată, te-ai gândit vreodată la asta? Scuză-mă că sunt un om normal, care nu a mai avut niciodată o armă atât de aproape şi nu a comis vreo infracţiune.
Cuvintele mi-au ieşit glonţ din gură, deşi cea mai mortală armă din momentul acesta, era el. Mă făcea să mă enervez la maxim şi să fiu topită în acelaşi timp...tot după el.
- Ce cauţi aici atunci? ţipă el.
Am decis să nu-i mai răspund provocărilor. Nu avea sens. Era un nesimţit, măgar şi plin de sine. Nu aş putea rezolva nimic. Aşa că l-am lăsat în pace, refuzând să-i mai dau satisfacţia de a mă tachina. Fusese suficient!
Am ajuns într-o altă jumătate de oră la locul stabilit, primii. Grozav, mai mult timp singură cu el.
Am vrut să mă dau jos din maşină, dar m-a prins imediat de mână, smucindu-mă mai exact şi aruncându-mă înapoi în scaunul meu. Ce naiba e cu atitudinea asta?!
- Ce dracu crezi că faci?
- Ăăă..cobor?! am răspuns, sunând mai mult ca o întrebare.
- Tu eşti aici pentru protecţie! Doar eu şi Kevin coborâm. Eşti aşa un copil! Te arunci în mijlocul jocului fără să-i ştii regulile. Ei bine, aici nu e ca la monopoly... nu-ţi pierzi o casă şi nişte bani, îţi pierzi viaţa! Aşa că stai dracului la locul tău şi nu acţiona până nu ţi se cere.
Am oprit imediat lacrimile ce ameninţau să iasă. De ce mă aşteptam la altceva? De ce mă durea atât de tare atitudinea tipului de lângă mine? De ce oare am avut atâtea aşteptări, când el doar s-a jucat cu mine?
Nu-i înţelegeam comportamentul. Când mă sărutase părea plin de dorinţă iar acum.. îmi vorbea în scârbă, de parcă mă ura din nu ştiu ce motiv.
Eforturile mele de a-mi abţine plânsul erau zadarnice, pentru că şiroaie de lacrimi mi se scurgeau acum pe faţă.
- Nu plânge! La naiba, nu plânge în faţa mea! strigă el trântind portiera şi ieşind din maşină, tocmai la fix, când ceilalţi au ajuns, iar Kevin l-a urmat.
Locul începea să se aglomereze, aşa că am fost nevoită să nu mă mai smiorcăi şi să iau atitudine. La staţia pe care o aveam în maşină, se auzise vocea lui Blair, care mă anunţa să am o armă pregătită şi să nu trag decât din maşină, dacă se întâmplă ceva, pentru că nu sunt suficient pregătită. Aliid mai repetase lucrurile astea, însă eu eram mult prea atentă la cineva ca să-l bag în seamă, iar acum regretam. După aproximativ 15 minute, în care Damon şi Kevin stăteau în mijlocul unei alte parcări în care ne aflam, cu toate farurile noastre aţintite spre ei, din maşinile ruşilor au ieşit alţi doi tipi, la fel de masivi, dar mult mai fioroşi. Păreau undeva la peste 30 de ani. Mă speriau teribil.
La staţia noastră se auzeau discuţiile celor 4, negocierile lor, însă nu înţelegeam prea multe. Engleza lor era jalnică, şi de multe ori vorbeau rusă, cred, dar se pare că Damon şi Kevin înţelegeau. Lucrurile deveneau tot mai încurcate, iar discuţiile tot mai aprinse. Totul lui Damon devenise mai sever, iar pe chipul lui puteam citii o nervozitate ieşită din comun.
- Aveţi 5 secunde să plătiţi suma stabilită şi să plecaţi, sau vă zbor creierii!
Ameninţarea lui Damon mă făcea până şi pe mine să tresar şi să mă îngrozesc, însă pe ruşi nu-i mişca prea mult. Din maşinile celorlalţi, tot prin staţie, se auzeau proteste . " Ce naiba face?" , " Damon, ne bagi pe toţi în gura leului!" şi altele la care nu am fost atentă. Mâna lui se încordase strângând pistolul, iar într-o singură secundă 2 gloanţe i-au pus la pământ pe cei doi bărbaţi uriaşi.
Acum se declanşase războiul.