Sall lume!
Mda mda iara ma apuca palavrageala da n-am ce face:)) Is aci pe scaunu de birou intr-o rochie (Socant! -ptr mine; puteti intreba pe oricine cand m-or vazut in rochie si-o sa va zica..."a.....nu tin minte"=)). ) si pun cap asta nou nout:)) Fresh cum s-ar zice:P
Mna hai ca nu mai vb atata ca ma duc sa ma schimb de rochie si sa-mi imbrac mult prea iubitii pantaloni scurti de trening:X God Bless Pants! \M/ Amen!
__________________________________________________________________________
Capitolul Trei
Am avut cel mai bizar vis din viata mea-si probabil si cel mai sadic.
Se facea ca eram intr-o operatie sau asa ceva, dar eram amoritata doar pe jumatate. Desigur, corpul imi era nefolositor zacand in nestire pe masa de operatie, dar nu puteam sa spun acelasi lucru despre constinta mea. Eram treaza, da, dar incapabila sa misc nici macar un deget in timp ce bisturiul rece isi lasa amprenta insangerata pe mine. As fi strigat din toti rarunchii si m-as fi zvarcolit ca un animal ca sa le atrag atentia, sa le arat ca sunt treaza, dar la inceput nu am reusit nimic din toate acestea.
In timp ce operatia continua, cumva, de undeva, am gasit puterea sa-mi deschid ochii si taria sa tip. Toti cei prezenti s-au panicat, au strigat si s-au miscat dintr-o parte in alta in jurul meu, ca niste forme in ceata. Era haos total iar ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc, e acea persoana care ma trimise in intuneric. Ma amortise, lasandu-ma incapabila sa mai raman constienta, fie si pentru o secunda. Bun, macar nu mai trebuie sa sufar, mi-am spus mie insami in timp ce pluteam prin bezna lasandu-ma purtata de un curent invizibil tot mai departe in negura.
Cand mi-am redeschis ochii, pentu un moment nu am vazut nimic alceva decat...ei bine, nimic. Asta ma sperie putin, dar cand vederea incepu sa-mi revina m-am relaxat.
Eram intinsa pe un pat de o singura persoana, intr-o camera de marime medie. Putin mobilier ici si colo, suficient cat sa-ti pui hainele in ele pentru cateva zile sau bagajele. O lampa din partea cealalta a incaperii, de langa usa, lumina slab incaperea, suficient doar cat sa deslusesc cat de cat ce era in jurul meu.
Mi-am intors privirea dezinteresata de la mobilier, si am privit in jurul meu, intrigata fiind de un fel de bipait care nu-mi dadea pace nici cum.
In momentul in care am vazut aparatele am tresarit ca arsa, provocandu-mi dureri in tot corpul. O duzina de aparate erau conectate la mine prin fire –bine exagerez, nu chiar o duzina, dar cateva tot erau- si o perfuzie goala atarna deasupra capului meu. Deasemenea, pe mana aveam o bratara alba, pe care se afla numele meu. „Jennifer Jones”. Fasia alba arata ciudat pe mana mea. M-am strambat si mi-am dat-o jos, simtindu-ma mult mai bine fara o eticheta pe mana.
Mi-am dat cu groaza seama, ca tot ce visasem trebuia sa fie adevarat, alfel n-as fi aici in starea aceasta. Sau poate inca visam? Era o posibilitate.
Dar stiam mai bine.
Am inceput sa dau sa ma ridic, dar timp de o secunda durerea care imi strabatu pieptul ma ingheta in acea pozitie semi-ridicata, care nu am indrazit s-o schimb imediat. Mi-am facut curaj, am tras adanc aer in piept si m-am ridicat brusc in fund, ignorand toate firele care pareau sa ma traga inapoi. Durerea reveni, un scancet scapandu-mi printre buze. Bipaitul aparatului de intensifica, marindu-si ritmul, devenind din ce in ce mai alert, ca un fel de alarma.
Nervoasa, am apucat de firul care credeam eu ca e de la aparat, si am l-am tras de pe mine. Dintr-o data, sunetul se schimba, o nota inalta si contiuna luand locul bipaitului. Am tras si de celelalte fire, aruncandu-le dupa aceea pe jos si am dat sa ma ridic.
Nu era usor. Picioarele imi tremurau, miscandu-se nesigure, mainile imi cedau sub greutate iar vederea imi juca din cand in cand feste. Cu chiu cu vai, am reusit sa ma pun pe picioare, sprijinita de marginea de metal a patului.
Dar de ce ma ridicasem? Unde ma duceam, totusi?
Intr-un fel, in fundul constiintei aveam o explicatie perfect logica pentru ce faceam eu acum, doar ca inca n-o puteam accesa ca sa ma pun si eu in tema. Stiam doar ca trebuia sa ies de aici; sa caut ceva. Sau pe cineva.
Si atunci am realizat.
Mike. Mama. Tata.
Ce s-a intamplase cu ei? Mi-am stors creierii, incercand sa-mi amintesc ceva de la accident, dar n-am gasit nimic. Era ca si cum as fi fost singura implicata in dezastrul asta, chiar daca stiam ca nu era posibil. Stiu sigur ca si ei au fost cu mine... dar de ce nu-mi amintesc?
Trebuia sa-i gasesc.
Deschid usa salonului, incet si cu grija, intunericul intampinandu-ma. Ma rog sa fie vreun intrerupator pe langa usa, asa ca incep sa bajbai pe langa peretele exterior, cautandu-l. Cand il gasesc, suflu usurata. Neoanele sclipesc scurt de cateva ori, dupa care becul se porneste. O lumina alba imprastie tot intunericul, luminand o parte din culuar, orbindu-ma pentru cateva momente.
Holul era gol, lucru care ma dezamagi nespus. Cum sa aflu ce se intamplase cu ei daca n-am pe cine intreba? A naibii soarta asta.
Pornesc incet spre dreapta, rugandu-ma la fiecare pas sa iasa cineva dintr-un salon sau vreun doctor, paznic, orice, sa se mai plimbe pe aici si sa-mi iasa in cale. Era atat de liniste –cu exceptia sunetelor produse de mine- ca puteai sa auzi si un ac cum cade. Cu cat trecea mai mult timp, cu atat incepeam sa ma panichez mai tare si sa ma doara corpul mai rau.
Brusc, spitalul capata o noua imagine in mintea mea, o scena ca dintr-un film de groaza aparandu-mi in minte. Fata-deasemenea ranita-, pe holuri, singura cu nimeni imprejur, in timp ce toti ceilalti erau morti sau urmau sa moara. Psihopatul dupa colt la receptie omorandu-si cu bestialitate ultimele victime- cateva asistente- in timp ce fata se sperie si incearca sa fuga.
Oh, da da stiu, am o imaginatie a dracului uneori. Intr-un fel, chiar nu credeam ca voi avea parte de un asemenea scenariu. Adica, sincer, nici chiar asa. Mai exista si limite pe lumea asta, ce Dumnezeu.
Totusi, inca ma asteptam la ce era mai rau. Nu la criminal-chiar daca nu era exclus...-, dar la ceva asemanator de socant da.
Respira Jenny, respira. Nici un Bau-Bau nu te asteapta dupa colt, incerc eu sa ma linistesc singura in timp ce avansam incet spre o bifurcatie de holuri, care ducea in trei directii diferite. Exact norocul meu.
Imi inchid ochii pana ajung acolo si raman asa cateva secunde, ascultand. La inceput, era la fel de liniste ca intr-un mormant, pana cand aud mai multe voci panicate venind din capatul unui culuar. Nu le intelegeam cuvintele, dar era ceva in vocile lor care ma nelinisti. Nervi. Panica. Graba. Toate amestecate impreuna.
Sunetele se apropiara, si ceva inauntrul meu ma facu sa ma retrag pe unul dintre holuri. L-am ales pe cel din stanga mea si m-am proptit de perete cu spatele, nemaifiind in stare sa imi mentin pozitia dreapta.
Persoanele in cauza se apropiau din ce in ce mai mult, sunetele devenind din ce in ce mai clare. Roti frecand podeaua. Pasi grabiti.
Dupa cateva secunde, mai multi doctori trecura zburand pe langa mine, impingand o targa, pe care se afla o femeie. Chiar daca nu am vazut-o mai mult de doua secunde, tot a fost prea mult. Fata ii era insangerata, umflata si atat de zdrobita incat abia mi-am dat seama ca era o femeie, parul blond –sau asa credeam eu ca era- fiindu-i maroniu de murdarie. Pielea si hainele ii erau imbibate cu sange, atat de tare incat daca nu erai atent puteai s-o confunzi cu o pata rosie pe un fundal alb imaculat. Era plina de taieturi si arsuri, ca si cum tocmai sarise printr-un geam si aterizase in mijlocul unui incendiu. Membrele puteam sa jur ca ii stateau intinse pe targa in pozitii nefiresti, balanganindu-se-ra deodata cu targa.
Greata mi s-a adunat in gat, dar printr-un mic efort de vointa m-am determinat sa nu vars. Era oribil cum cineva putea sa ajunga asa. Nici macar nu mai arata uman. Am ramas atat de socata dupa cele vazute, incat abia am observat a doua targa trecand pe hol. De data ducea un barbat de vreo patruzeci de ani. Fata sa nu era intr-o stare atat de proasta, asa ca nu mi-a fost greu sa-i ghicesc varsta. Plus, mai era inca o diferenta intre el si femeie. El era treaz.
Sau asa banuiam eu ca era. Ochii sai negri si goi priveau drept in ai mei, dar fara sa se uite defapt la mine. Era ca si cum se uita la ceva fara ca defapt sa vada acel ceva. Sau mai bine zis pe mine.
Am tresarit si m-am lipit si mai tare de perete, dorindu-mi sa pot trece prin el. Sa dispar din locul asta si sa nu ma mai intorc niciodata. Am inceput sa simt ca ma sufoc, dar m-am luptat din greu dupa aer. Nici gand; nu aveam sa mor. Sa ajung doar un cadavru, lipsit de viata care sa se balangane pe-o targa dintr-o parte in alta ca o gelatina. A dracului sa fiu daca aveam sa mai mor vreodata dupa ce vazusem pana acum.
Mi-am inchis ochii si am tras adanc aer in piept, facand niste exercitii de respiratie invatate cu mult timp in urma, ca sa-mi alung ameteliile de cate ori ma aflam in locul asta blestemat. Chiar si intepatura unui mic ac ma facea sa-mi pierd cumpatul si sa vreau sa fug mancand pamantul. Poate ca sunt o gaina, dar mai bine o gaina vie decat un pui mort pe gratar.
-Ce face ea aici? tuna o voce la cativa pasi mai incolo de mine.
Am privit in sus. Un barbat de vreo treizeci de ani imbracat intr-un halat lung si alb privea in jos la mine, confuz. Era un brunet scund cu ochii de un verde pal. Pe halat avea un ecuson cu un nume, dar chiar acum nu ma simteam in stare sa ma concentrez suficient cat sa-i aflu numele asa ca am ramas tacuta, nesiind ce sa spun. Eram putin speriata, dar nimic in conparatie cu felul in care am fost acum cateva secunde. Totusi, mi-am dus picioarele si mainile la piept, facandu-ma mica langa perete. Duru, dar reusisem fara sa ma stramb din cauza asta.
Intre timp, un tip de vreo douazeci si ceva de ani se oprise in spatele sau, privind peste umarul lui, la mine. Parul ii era blond si parca putin zbarlit, facandu-l sa arate intr-o maniera neingrijita, ca si cum nu se prea obosise sa-l aranjeze de dimineata. Ochii ii erau atat de negrii incat nu puteam sa-mi dau seama care era diferenta dintre pupila si iris, avand in ei o privire surprinsa si mohorata, ca si cum isi reamintise ceva neplacut despre mine.
Am inghitit in sec, si am ramas nemiscata, langa perete.
-Doctore! striga o voce din capatul celalalt al holului.
Tipul brunet isi intoarse capul spre voce, dupa care privirea panicata ii reveni asupra mea pentru o secunda, dupa care se intoarse spre blond.
-Ivanov, du-o inapoi in salonul ei, acum, ii spuse dur, dupa care alerga in jos pe hol.
Ivanov ramase o secunda nemiscat, dupa care se apropie incet de mine. M-am dat inapoi putin fata sa vreau, fapt care l-a facut sa se opreasca nesigur. Nu voiam sa ma intorc in camera aia.
-Domisoara Jones... Jennifer. Te rog, lasa-ma sa te duc inapoi in camera ta, imi spuse pe un ton calm si bland, exact asa cum vorbesti cu un animal cand vrei sa-l calmezi.
-Nu, nu vreau sa ma intorc acolo, soptesc atat de incet si slab, incat nu stiu daca ma intelege, asa ca mai incerc o data. Nu.
-Te rog, nu vei pati nimic, iti promit. Tot ce faci este sa te ranesti singura aici.
-Nu, zic din nou, de data asta mult mai tare. Nu.
Ivanov se opri nesigur, aproape langa mine, nestiind daca sa ma atinga sau nu.
Nu doream sa plec nicaieri. Voiam doar sa-mi gasesc familia si sa plecam din locul asta.
-Ce s-a intamplat cu ei? Unde sunt? il intreb eu, putin isterica, ridicandu-mi privirea.
-Cine?
-Familia mea, unde sunt?! zic eu, prinzandu-l cu ambele maini de gulerul halatului si incepand sa-l zgaltai. Furia incepu sa puna controlul asupra mea, eu nemafiind in stare sa-mi controlez gesturile.
Mi-a prins mainile in mainile lui, indepartandu-mi-le, fara sa-mi dea drumul insa. Mainile ii erau calde si mari, tinandu-le aproape fara efort pe ale mele. Am incercat sa ma smucesc, dar nu-mi dadu drumul.
-Prima data, ne ocupam de tine, bine? Lasa-ma sa te duc de aici intai.
-Nu! Spune-mi unde sunt! Acum! tip eu, incercand sa il indepartez de langa mine, folosindu-mi picioarele.
Am reusit sa ii dau una in stomac, dar nu suficient de tare, pentru ca in secunda doi ma ridica de pe jos si incepu sa ma care indreptandu-se spre holul de unde venisem. Am incercat totul. Am dat din maini, din picioare, l-am lovit, m-am smucit in toate partile... dar n-a fost deajuns. Bratele lui au ramas ferme in jurul meu in timp ce ma ducea, ca si cum n-as fi cantarit nimic. Ca si cum nu incercam sa ma zbat sa scap.
Am inceput sa strig fara cuvinte, sperand ca cineva va veni in ajutorul meu. Fara succes.
Dupa mai putin de un minut, ma readuse in camera de unde plecasem. Ma aseza pe pat, bland, in comparatie cu ce incercam eu sa-i fac, folosindu-mi membrele. Am incercat sa ma ridic, dar nu imi dadu voie.
-Calmeaza-te! Te rog!
Raspunsul meu fu un nou tipat animalic. Am continuat sa ma zbat, sperand ca totusi aveam sa scap cumva printr-o minune.
Am auzit sunetul usii care se deschide, si am simtit ca o noua persoana intra in incapere. Era o asistenta batrana, imbracata toata in alb. In mana avea o seringa.
-Nu! Lasati-ma in pace! Nu! Nu! Ahhh! tip eu incontinuu, sperand ca aveau sa ma asculte si sa plece. Da, vezi sa nu.
Ivanov imi imobiliza mainile, tintuindu-mi-le deasupra capului, lasandu-ma neputincioasa. Femeia se apropie din ce in ce mai mult de noi, avand seringa pregatita in mana. Puteam sa jur ca vad lichidul scurgandu-se din ac.
Mi-am inchis ochii si am continuat sa ma zbat si sa strig, sperand ca aveam sa ma trezesc din acest cosmar aprig. Sperand ca aveam sa ma trezesc in camera mea, in patul meu, dis de dimineata cu pasarile in geam cantand, cu soarele rasarind in zare. Aveam sa ma trezesc insfarsit dupa acest cosmar, care parea ca nu mai are sfarsit.
Am simtit o intepatura in mana, si nu dupa mai putin de cateva secunde, mi-am simtit mainile cedand; picioarele renuntand sa mai lupte. Am simtit cum intunericul incepe sa ma cuprinda putin cate putin, atragandu-ma in intunecime.
Chiar inainte sa ma pierd cu totul, mi-am dat seama ca totul nu era doar un vis. Era realitatea. Adevaratul cosmar abia acum avea sa inceapa cu adevarat.
________________________________________________________________
oK Si AkM voi mai tre sa treceti peste lenea aia a voastra sa comentati si sa votati daca va place:)))) GOod Luck!