Love yourself, you're all you have

Capitolul Trei

Sall lume! 

Mda mda iara ma apuca palavrageala da n-am ce face:)) Is aci pe scaunu de birou intr-o rochie (Socant! -ptr mine; puteti intreba pe oricine cand m-or vazut in rochie si-o sa va zica..."a.....nu tin minte"=)). ) si pun cap asta nou nout:)) Fresh cum s-ar zice:P 

Mna hai ca nu mai vb atata ca ma duc sa ma schimb de rochie si sa-mi imbrac mult prea iubitii pantaloni scurti de trening:X  God Bless Pants! \M/ Amen!

__________________________________________________________________________

Capitolul Trei

Am avut cel mai bizar vis din viata mea-si probabil si cel mai sadic.

Se facea ca eram intr-o operatie sau asa ceva, dar eram amoritata doar pe jumatate. Desigur, corpul imi era nefolositor zacand in nestire pe masa de operatie, dar nu puteam sa spun acelasi lucru despre constinta mea. Eram treaza, da, dar incapabila sa misc nici macar un deget in timp ce bisturiul rece isi lasa amprenta insangerata pe mine. As fi strigat din toti rarunchii si m-as fi zvarcolit ca un animal ca sa le atrag atentia, sa le arat ca sunt treaza, dar la inceput nu am reusit nimic din toate acestea.

In timp ce operatia continua, cumva, de undeva, am gasit puterea sa-mi deschid ochii si taria sa tip. Toti cei prezenti s-au panicat, au strigat si s-au miscat dintr-o parte in alta in jurul meu, ca niste forme in ceata. Era haos total iar ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc, e acea persoana care ma trimise in intuneric. Ma amortise, lasandu-ma incapabila sa mai raman constienta, fie si pentru o secunda. Bun, macar nu mai trebuie sa sufar, mi-am spus mie insami in timp ce pluteam prin bezna lasandu-ma purtata de un curent invizibil tot mai departe in negura.

Cand mi-am redeschis ochii, pentu un moment nu am vazut nimic alceva decat...ei bine, nimic. Asta ma sperie putin, dar cand vederea incepu sa-mi revina m-am relaxat.

Eram intinsa pe un pat de o singura persoana, intr-o camera de marime medie. Putin mobilier ici si colo, suficient cat sa-ti pui hainele in ele pentru cateva zile sau bagajele. O lampa din partea cealalta a incaperii, de langa usa, lumina slab incaperea, suficient doar cat sa deslusesc cat de cat ce era in jurul meu.

Mi-am intors privirea dezinteresata de la mobilier, si am privit in jurul meu, intrigata fiind de un fel de bipait care nu-mi dadea pace nici cum.

In momentul in care am vazut aparatele am tresarit ca arsa, provocandu-mi dureri in tot corpul. O duzina de aparate erau conectate la mine prin fire –bine exagerez, nu chiar o duzina, dar cateva tot erau- si o perfuzie goala atarna deasupra capului meu. Deasemenea, pe mana aveam o bratara alba, pe care se afla numele meu. „Jennifer Jones”. Fasia alba arata ciudat pe mana mea. M-am strambat si mi-am dat-o jos, simtindu-ma mult mai bine fara o eticheta pe mana.

Mi-am dat cu groaza seama, ca tot ce visasem trebuia sa fie adevarat, alfel n-as fi aici in starea aceasta. Sau poate inca visam? Era o posibilitate.

Dar stiam mai bine.

Am inceput sa dau sa ma ridic, dar timp de o secunda durerea care imi strabatu pieptul ma ingheta in acea pozitie semi-ridicata, care nu am indrazit s-o schimb imediat. Mi-am facut curaj, am tras adanc aer in piept si m-am ridicat brusc in fund, ignorand toate firele care pareau sa ma traga inapoi. Durerea reveni, un scancet scapandu-mi printre buze. Bipaitul aparatului de intensifica, marindu-si ritmul, devenind din ce in ce mai alert, ca un fel de alarma.

Nervoasa, am apucat de firul care credeam eu ca e de la aparat, si am l-am tras de pe mine. Dintr-o data, sunetul se schimba, o nota inalta si contiuna luand locul bipaitului. Am tras si de celelalte fire, aruncandu-le dupa aceea pe jos si am dat sa ma ridic.