Nu uitați de steluță ⭐
Plâng, plâng până simt că rămân fără lacrimi. Nu știu cât timp a trecut de când stăm în fața oglinzii, dar abia acum, cu ajutorul ei am înțeles cât de tare l-am distrus. Fiecare cicatrice de pe spatele lui îmi înțepa inima, doar gândul că el asta făcea în fiecare seară mă omora cu totul.
— Nu plânge pentru mine, Sun. Unele răni sunt menite să rămână, așa nu uităm niciodată trecutul și greșelile pe care le-am făcut. Așa nu te voi uita niciodată.
Încremenesc când se răsucește brusc, iar degetele i-se duc într-o fracțiune de secundă pe obrazul meu. Urmărește atent lacrima ce se scurge încet pe obraz și se oprește fix pe buza inferioară. Se încruntă urmând să o preseze cu degetul mare fix pe pielea mea fierbinte. Trasează conturul buzei cu degetul întinzând lichidul propriei-mi dureri pe întreaga-i suprafață. Uit să respir. Un gest atât de rapid, simplu, dar atât de năucitor pentru inima mea zdruncinată.
— Amintirile noastre frumoase, au devenit atât de dureroase la un moment dat, încât am vrut să le uit, dar nu a mers. În loc să privesc un perete plin cu poze, trebuie doar să simt. Cu cât e mai adâncă cicatricea, cu atât amintirea a fost mai frumoasă și mai greu de uitat.
Izbucnesc până când simt cu adevărat acea durere în piept. Nu mă menaja, nu încerca să mintă că totul e bine. Îmi transmitea pe același ton răgușit și calm pe care îl știam, cât rău i-am făcut în tot acest timp în care nu mă interesase niciodată ce lăsasem în urmă.
— Iar asta, continuă indicând spre cicatricea de la ochi. Asta e pedeapsa mea pentru că m-am încăpățânat să nu renunț la tine.
Cu asta, își retrage rapid mâna de pe fața mea ieșind furtunos pe ușă. Trebuia să-i mai verific odată bandajul, dar nu aveam curajul să-l strig. Rămân în același loc, privindu-mi reflexia în oglinda ușor aburindă, semn că a avut timp să facă un duș rapid înainte să-i invadez eu intimitatea. Îmi duc instinctiv degetele pe buza de jos, acolo unde atingerea sa pulsa mai viu ca niciodată. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, era aproape aceiași senzație răvășitoare ca în prima zi când m-am întors.
Când uitase de tot și îmi devorase buzele, sperând să ajungă la suflet și să-l strivească sub talpa pantofului.
Nu durează mult până ca vorbele sale murdare să mă scoată din transă. Atinsese suprafața patului cu spatele și mai mult ca sigur furia și durerea îi clocoteau prin vene. Imediat ce ies din baie și înaintez spre cameră, un sentiment straniu mă oprește în loc. Alaz avea o singură cameră, un singur pat și o canapea prea mică chiar și pentru mine. Nenorocitul, parcă o luase special pentru a forța doi dușmani să împartă un pat!
Exact ca în poveștile alea clișeice care îmi mâncau nopțile.
Am mai împărțit același pat, încerc să mă încurajez singură. Nu se va întâmpla nimic. Nu mă va săruta sau strânge de gât în somn.
Îl găsesc pe-o parte, privind fix către biroul din fața lui și către mica ramă unde era imaginea perfectă de familie, aniversarea de optsprezece ani a lui Alaz. Merseseră cu toții în Egipt pentru a-i face o bucurie pe cinste, adevărul e că Alaz chiar era genul de copil bun, care merita un răsfăț deosebit ocazional. Pe atunci, Helios mă credea una de-a lor, îmi amintesc că voiau să merg și eu cu ei, dar mama avea alte planuri pentru mine deja. Nu-i văzusem până acum pe Sebastian și Isabella, dar știam că soții Hernandez adoră călătoriile, așa că nu m-ar mira ca acum să fie printr-o țară exotică. Telefonul îi alunecă printre degete, iar ochii i-se închid brusc, asemeni unui om în prag de leșin. Mă arunc rapid către el și sper din tot sufletul că doar l-a ajuns oboseala.
— Helios...
Înghit în sec când întreg trupul i-se încordează deodată, dar probabil ăsta este singurul gest pe care îl mai poate face să mă asigure că e încă aici, conștient.
Curiozitatea nu-mi dă pace. Îi ridic telefonul, ezitând câteva clipe. Glisez cu degetul pe ecran, iar inima îmi pușcă dureros de tare, el, Inés, frații lui și gemenele. Stăteau cu toții pe nisip, bucurându-se de o zi călduroasă de vară. Hyperion își ține un braț după gâtul lui Alaz, iar celălalt pe mijlocul Novei, Alaz ține o bere în mână făcând o față caraghioasă către cameră, deloc caracteristică firii lui serioase. Neva stătea agățată de gâtul blondului, râzând de obrajii îmbujorați ai surorii sale care era de mult pierdută în acei ochi de gheață. Helios stătea și el lângă ei, îmbrăcat cu o pereche largă de pantaloni scurți, cu abdomenul la vedere, cu părul ud și al naibii de frumos. Inés stătea senină în brațele lui, în timp ce degetele ei se pierdeau printre firele de păr ale iubitului ei.
Iubitul ei.
Înghit în sec și nu-mi pot lua ochii de la spatele lui. E distrus, s-a distrus. Eu l-am distrus. Pe lângă toate acele cicatrici ale trecutului, acum va mai avea una. Urma glonțului încasat din cauza mea.
Orele trec și nimic nu se schimbă. Îl privesc în continuare, nu știam dacă doarme sau dacă pur și simplu preferă să stea așa și să nu mă vadă. Tatuajul ăla era soarele pe care îl iubea atât de tare când era mic, era căldura după care tânjea și pe care cândva o adora. Eram eu.
Raza lui de soare alături de care visa să coloreze Universul.
Mă ridic încet, încercând să ignor tremurul propriilor picioare. Oboseala, spaima de acum câteva ore și vinovăția care mă înghițea cu totul, toate astea se simțeau la nivelul fiecărei celule. Trebuia să pun un nou bandaj peste rana aia, chit că va trebui să înfrunt vorbele unui demon furibund.
Îl cunoșteam bine pe Helios, așa că nu mă surprindea rezistenta lui la durerea fizică, sau mai bine spus, încăpățânarea. Nu suporta să fie privit cu milă, nu suporta să se lase ajutat, spunea că durerea nu e decât în mintea noastră, noi o controlăm. Da, ea există, dar noi decidem cât de intens ne concentrăm asupra ei și câtă putere îi dăm asupra noastră.
Merg cu grijă, încercând să fiu cât mai silențioasă. Știam că o criză de nervi din partea lui acum, ar fi mai mult decât suficientă să mă pună la pământ. Mă așez cu grijă pe pat încercând să nu scap ceva și să nu-l lovesc în același timp. Nu puteam decât să-i mulțumesc că nu s-a întors în vreo poziție în care mi-ar fi imposibil să-l bandajez.
Trag aer în piept începând să dezinfectez cu grijă locul. Din fericire glonțul îl zgâriase, destul de rău ce-i drept, dar măcar nu rămăsese acolo. Eram furioasă pe el, mă înfuria ușurința cu care se punea în pericol și nepăsarea cu care își trata viața. Pentru el nu conta. Nu conta dacă murea, dacă trăia, dacă lăsa durere și regret în urma sa. Dacă...
— De ce naiba nu renunți odată?
Tapotez pentru ultima dată, uitând să mai respir când îi aud vocea groasă și rece. Se mișcă atât de repede că nu apuc să procesez ce urmează. Se răsucește murmurând înjurături indescifrabile, într-o secundă spatele îndurerat îi atinge porțiunea moale a cearceafului, iar trupul meu crează o presiune și mai mare asupra sa. Mă trăsese deasupra lui. Aproape, atât de aproape încât îi auzeam fiecare respirație și bătaie de inimă.
— De ce nu renunți la toată nebunia asta? De ce trebuie să fii unul dintre acei oameni care cred că pot schimba ceva? Acceptă că așa a fost să fie, poate așa ne-a fost nouă scris în viața asta. Tu să strălucești în lumină și să aduci căldură, eu să mă pierd în întuneric și să aduc suferință.
Se ridică atât de repede în capul oaselor cu mine încolăcită în jurul lui că amețesc. Nu prea tare, dar suficient cât să mă agăț de el și să-i dau ocazia să mă ridice de la sol. Mergea atât de furios și apăsat încât aveam impresia că mă va da în orice secundă afară și va închide ușa în urma lui. Dar în loc de asta, mă duce direct la baie și mă urcă pe suprafața rece a chiuvetei.
De fiecare dată când vedeam asta în filme, știam că va urma ceva frumos, o explozie sălbatică de pasiune pe care nu am reușit niciodată să o înțeleg sau să o simt. Însă acum era diferit, singurul lucru care avea toate șansele să explodeze, era starea furibundă a lui Helios.
— Ți-am spus că trebuie să ai grijă de rana aia. De ce nu mă asculți niciodată?
Pentru că nu contează, pentru că asta e nimic comparativ cu rănile tale. Răni pe care eu le-am creat și de care habar nu am avut.
Renunț să-l mai contrazic. Degeaba i-aș spune că el e cel care are nevoie mai mare de îngrijire, mai rău l-aș enerva. Îmi dă părul cu grijă de pe frunte și începe să îngrijească cum știe el mai bine acea rană. Niciodată nu i-a plăcut să vadă pe cineva rănit, pur și simplu o lua razna când auzea de doctori sau spital. Știam că pentru cei dragi, se speria și dacă erau ceva mai palizi și ar fi făcut absolut orice să îi pună pe picioare.
După ce termină și se asigură printr-o analiză rapidă că nu mai am vreo rană, cel puțin vizibilă, se apleacă deasupra căzii minimaliste începând să încălzească apa. Îmi aruncă o privire scurtă și nu se lasă păgubaș până ce apa nu ajunge la temperatura perfectă.
— Ar trebui să faci un duș, sugerează ridicând din umeri.
Mă încrunt ușor. Ăsta era modul lui ceva mai politicos de a-mi spune că duhnesc?
Imediat ce iese și las jetul fierbinte de apă să mă lovească, las și lacrimile să cadă. Niciodată nu am crezut că o simplă prietenie, ceva atât de frumos construit de doi copii naivi, va aduce atâta durere și confuzie. Mă simțeam vinovată. Pentru că eram vinovată. Dar recunoașterea acestui fapt nu va schimba ceva, nu va îndrepta răul făcut și cu siguranță nu mă va face să mă simt mai bine.
Nu am habar cât timp stau sub aburii fierbinți, poate chiar leșinasem sau ațipisem în apa ce mă moleșise cu totul. Probabil am stat suficient cât să-l alarmez, căci îmi simt dintr-o dată trupul ridicat și cărat de acolo într-un material moale, într-un loc mai răcoros.
— Aparent ne așteaptă o cină în familie, îl aud mormăind nervos după ce mă mai dezmeticesc nițel. Tatăl rătăcitor și-a amintit că mai are și el o casă și vrea să ne vadă. Pe amândoi.
Nu știam dacă repulsia din vocea lui îmi era adresată mie sau tatălui său. Nu știam de ce își dorea Sebastian să mă vadă și pe mine. Dar știam, fără ca măcar să-l privesc, că nu mai făceam de mult parte din familia lui.
Și asta pentru că eu am renunțat prima la ea.
☀️
Înghit în sec pentru a nu știu câta oară. Credeam că Helios îmi va spune să nu vin, dar nu a fost așa. Nu a scos o vorbă de când am plecat din apartamentul fratelui său, dar nici eu nu am insistat.
Imediat ce am ajuns acasă am simțit o nevoie disperată să pictez ceva. Trebuia să descarc într-un fel stările nenorocite care m-au incercat în ultimele douăzeci și patru de ore. Nu aveam cui să mă descarc, mama îmi amintea prin fiecare apel și mesaj să nu-mi neglijez notele, cred că dacă ar afla despre ultimele evenimente, ar veni pe jos până aici și m-ar duce undeva la capătul lumii. Nova era și ea suficient de agitată, era să-l piardă pe Hyperion, putea fi chiar ea rănită. Probabil de asta Sebastian a insistat să-și adune familia, trebuia să preia controlul înainte ca frații să dea mai rău de belea. Cât despre tata, deși era o fire mai calmă, dacă ar afla că m-am pus în pericol pentru Helios, m-ar trimite cu siguranță înapoi în Hamburg.
Nu puteam decât să-i mulțumesc tatei că mi-a refăcut stocul de culori. De mai bine de o oră stăteam în fața pânzei, mai aveam ceva timp până să merg în casa familiei Hernandez, iar în mintea mea era un haos în nuanțe de foc, vinovăție și moarte. Nu puteam să trec peste ce văzusem, nu puteam să uit dorința de moarte care îi juca în privire fostului meu cel mai bun prieten.
— Ai idee ce sclipire ai în privire când pictezi? Mi-a fost dor să te văd așa.
Tresar când aud vocea tatei și aproape scap pensula din mână. Nu mă consideram o mare artistă, știam că îmi place, știam că mă face să mă simt bine, dar tata mereu a spus că e ceva special la arta mea. Că transmite lucruri pe care poate cuvintele nu ar știi să le descrie și mintea să le înțeleagă. Probabil de asta privește ușor nedumerit amestecul de roșu, portocaliu, negru și gri de pe pânză. Nici măcar eu nu știu ce reprezenta exact, dar cumva în capul meu, era exact ziua de azi în culori.
— Ceva îmi spune că nu sunt singura fericită cu pasiunile ei, zâmbesc scurt privindu-l de sus până jos.
Nu-și putea ascunde mândria și pasiunea pentru cea ce făcea. Berni Davis era cu siguranță unul dintre cei mai devotați oameni ai legii pe care îi întâlnisem. Cel puțin aici. Și nu pot spune că nu simțeam eu dezamăgirea și pentru el, se risipea aici cu întreg talentul său. Pentru că dintr-o grămadă de oameni ce se presupune că ar trebui să slujească binele, mulți au semnat în tăcere pact cu Diavolul.
— Lucrurile merg bine. Trebuie să strâng o echipă și să aflăm ce s-a întâmplat în Guerrero. Dacă reușesc să am grijă de ticăloșii de acolo, mă pot declara mulțumit. De acolo pornește tot haosul.
Înghit în sec și strâng pensula între degete dureros de tare. Cum i-aș putea spune că cel mai bine ar fi să nu se aventureze așa departe? Că Helios și ceilalți au făcut-o și aproape am sărit cu toții în aer? Gândul că Armand i-ar putea face ceva mă neliniștea teribil, dar îi cunosc. Încăpățânarea mea vine de la el. Dacă ar afla la ce m-am expus, s-ar duce mai înverșunat acolo.
— Ăla nu-i Helios? A trecut atâta timp de când nu a mai venit pe aici.
Îl privesc cum intră pe poartă privind atent casa din care mă scotea de fiecare dată când haosul prelua controlul. Adevărul este că de când m-am întors, nu intrase niciodată pe perimetrul casei, preferând să-mi spună ce are de spus din fața porții. Îl privesc atent încercând să văd orice urmă de durere pe chipul său, speram din suflet ca Alaz și Hyperion să fi fost mai convingători în legătură cu îngrijirea răni de pe spate.
— Am venit să o iau pe Sunny la noi, tata s-a întors și brusc are chef de stat cu familia și... prieteni vechi.
Tata zâmbește cu gură până la urechi, ne știind că apelativul dedicat mie era cel mai probabil doar de fațadă. Spre deosebire de mama, tata mereu a văzut în Helios un băiat bun care ar fi fost mereu lângă mine.
— Ei, cine știe. Poate cândva vom fi cu toții o maaaare familie, rânjește subtil, iar eu pot să jur că am roșit toată.
Are iubită.
Mă urăște.
Nu ne placem așa... nu?
Nu.
— Nu se știe niciodată, îi răspunde brunetul zâmbind către mine și urmând să mă tragă după el. Auzisem eu bine?
Ajunși la casa familiei Hernandez un sentiment de căldură combinat cu dor și vinovăție mă oprește în loc. Acasă, așa numeam odată locul ăsta, dar acum nu cred că mai am acest drept. Lucrurile nu se schimbaseră, când erau toți împreună nu aveai cum să nu simți că ești unde trebuie.
Sebastian iese din casă cu o paletă de tenis de masă și cu zâmbetul până la urechi. Îi tot amintea lui Hyperion cât de tare plângea când pierdea în fața lui la joc. Privirea i-se oprește asupra lui Helios care nu schițează nici cea mai mică emoție, apoi asupra mea.
— Măi să fie! Credeam că vrăjitoarea de Audrey te va duce undeva pe un munte doar ca să te țină departe. Cum ai scăpat?
Glumeț ca de fiecare dată. Dar cumva glumele lui nu aveau efect asupra mezinului, în trecut era primul care i-ar fi completat gluma.
Alaz se așează la masă parcă dorind și el ca ziua de azi să se termine mai repede. Era o tensiune stranie, aproape că o puteai tăia cu cuțitul. Cât cei 4 băieți Hernandez încercau să lege o conversație, ochii mei se uitau prin jur după Isabella, raza lor de lumină ce aducea mereu pace și voie bună.
— Chiar trebuia să fie și ea aici? Credeam că e o cină în familie.
De data asta Hyperion deschide gura, iar toate privirile noastre se opresc către femeia superbă care se apropia de masă. Tenul măsliniu și ochii blânzi de culoarea cafelei scanau atent fiecare reacție. Și chip nou. Lasă o farfurie cu brioșe pe masă, urmând să se așeze lângă Sebastian care deja clocotea de nervi după remarca făcută de fiul său.
— Nu întrece limita, îl avertizează tăios. Zara este familie.
Zara... Asta înseamnă că el și Isabella s-au despărțit? Înghit în sec și mă concentrez la mâncarea din farfurie, nu era treaba mea să judec.
Hyperion și Helios mănâncă cât pot de repede probabil vrând să plece mai repede de acolo, Alaz nu are vreo reacție aparte, iar Zara mă privește cu interes. Nu știu cum de ajungem să purtăm o discuție la care ajunge să participe vag și Sebastian, dar lucrul ăsta nu face decât să pună paie pe foc.
— Nu știam că mai nou trădătorii sunt familie, răbufnește Helios ridicându-se în picioare și privind rece la toți trei. Ai iubit-o atât pe mama încât la nici un an ai adus o altă femeie aici. Ai măcar idee cât de greu ne-a fost? Nu, normal că nu. Pentru că ești mai mult plecat cu ea decât aici cu noi.
Sebastian strânge pumnul dornic să-l contrazică cumva, dar Helios îi face semn să asculte până la capăt.
— Tu, arată spre Zara. Încerci atât de tare să fii ca mama, dar crede-mă, nu-ți va ieși niciodată. Niciodată nu-i vei lua locul. Mereu vei fi o copie nereușită.
Ochii Zarei se măresc considerabil. Lasă furculița deoparte, strângând ușor din buze apoi își reia pozitia îmbățoșată încercând să nu trădeze vreo altă emoție.
— Iar tu, privește fix spre mine. Nu știi ce s-a întâmplat când ai plecat așa-i? Pentru că nu te-a mai interesat. După ce ai plecat fără știrea nimănui, am fugit după tine, sperând că pot prinde mașina aia blestemată din urmă și să-mi salvez raza de soare. Așa am căzut și m-am ars la ochi. Nu am ascultat să mă opresc, pentru că în mintea mea erai doar tu. Mama a alergat după mine pe trecere, iar de acolo drumurile noastre s-au separat. Din cauza ta! Pentru că nu te-ai gândit o secundă să spui ceva. De asta te urăsc atât, Sunny.
Pentru că mi-ai luat totul.
Nu mai respir.
Nu pot să respir. Nu mai știu să o fac.
O alegere.
O secundă... și toată dragostea a fost înecată în lacrimi amare, pline de venin fierbinte.
Cred că e cel mai lung capitol 3000+😀
Dacă acest capitol este pe placul tau, arata-ți susținerea cu un comentariu, share sau steluță. Activitatea voastră ajută cartea să crească și mă motivează să continui. Mulțumesc! 🫶🏻