Cris
"Calm! "
Acesta a fost cuvântul ce-l repetasem in sinea mea de mai bine de douăzeci de minute, de atât de multe ori încât devenise obsedant. Dacă făcusem o descoperire noua despre mine era asta: ma puteam enerva mai rău încercând sa ma calmez singur.
Ce ma frustra de fapt si mai tare era faptul ca nervii mei se datorau in primul rând mie personal! Cum am putut sa o las in mijlocul drumului? Si ce caut in locul asta , parcat la întâmplare , in loc sa ma fi întors după ea?
Am pornit motorul intenționând sa ma întorc apoi rasul ei ironic de mai devreme reveni in mintea mea parca călcându-mi de tot răbdarea-n picioare!
"Calm!"
Ce nu puteam sa înțeleg era cum putea sa râdă când eu eram serios si avem cele mai bune intenții din viața mea? Si cum putea sa ma refuze? Mai ales când ea insistase sa recunosc ca între noi e mai mult...ca simt ceva pentru ea. Erau femeile atât de...meschine sau era doar felul ei de a se juca cu mine?
Telefonul meu suna si mi-am amintit ca cel mai bun tratament pentru nervi era sa te concentrezi pe ceva important.
- Spune! Am rostit printre Dinți o data ce am răspuns.
- Nu te-am prins tocmai bine...se auzi vocea nesigura a secretarei mele.
- Nu tocmai. S-a întâmplat ceva ?
- Ai auzit de o anume Rodica Ilie?
- E o arhitecta. Ce-i cu ea?
- Vrea sa te vada! Spune ca-i urgent.
- E acolo?
- Da! Am băgat-o in sala de ședințe si am servit-o cu o cafea.
- Bun! Ajung in 20 de minute.
Am închis fără sa mai ascult salutul ei de final si m-am grăbit către biroul firmei. Din mers l-am sunat pe Alin.
- Sefu? Întreba parca trăsnit.
- Nu te bucura prea tare! E ultima ta șansa!
- Sigur! Hm...mulțumesc! Ce trebuie sa fac ?
Am tras aer printre Dinți si m-am adunat.
- O sa-ți trimit locația Alexei. Te ții după ea dar de data asta fa-te invizibil. Nu vreau sa știe ca este păzită.
- Sigur!
Am închis si am deschis aplicația de localizare a telefonului ce o instalasem si in cel al Alexei rugându-ma in sinea mea sa nu-si fi închis telefonul.
Vedeam cum perimetrul de pe harta telefonului se micșorează ajungând la un singur punc si respirând ușurat am trimis adresa către Alin.
***
- Cris ! îmi pare atât de bine sa te revăd! Îmi spuse femeia cu un zâmbet radiant.
- De asemenea! Am spus așezându-ma la locul meu.
Femeia trecută de treizeci de ani, cu un corp de 20 si o fata perfecta, atât de perfecta încât era imposibil sa nu fie operata, sa așeza grațioasă in scaunul de piele al biroului meu.
- Știu ca am venit așa pe nepusa masa dar am o urgentă?
- Cu ce va pot ajuta? Am întrebat mieros.
- Hai sa renunțam la politețuri...bine? Spuse serioasă.
- Bine pentru mine, cu ce te pot ajuta , Ridica?
Femeia sa lansa intr-o descriere amănunțită a noului ei proiect si spre surprinderea mea deja ma alesese pe mine ca fiind noul ei "designer de interior".
De o data părea ca intalnirea asta nu se mai termina si oricât de mult as fi sperat ca asta o sa-mi țină gândurile departe de Alexa, nu se întâmpla.
Cel puțin nu mai eram furios , asta era totuși o îmbunătățire. Imaginile cu ea de seara trecută se repetau in gândul meu făcându-ma da ma întreb dacă eu chiar avea o problema? Femeia mi-a spus nu! Pentru orice motive ar fi avut ea , mi-a spus nu! La ce bun sa ma mai gândesc acum la ea, cel puțin in felul asta.
- Cris! Ma repezi Rodica făcându-l-ma sa revin cu picioarele pe pământ.
- A...scuze.
- Ai căzut pe gânduri? E ceva in neregula?
- Nu-nu! Categoric nu!
- Bun! Deci așa aducem...
La drept vorbind nu știam la ce se referă dar era nepotrivit sa ii cer sa repete.
- Sigur!
- Ok, am sa-ți trimit planurile si te poți ocupa cu echipa ta.
- Desigur! Si mulțumesc încă data pentru încredere!
- Plăcerea mea!
Îmi întinse mâna iar eu i-am strâns-o cu încredere. Se întoarse apoi către usa si dispăru imediat din raza mea vizuala.
Am apucat telefonul apelându-l pe Ștefan.
- Mai întârzii? Ma lua el la rost.
- Nu! Vin spre voi acum. A apărut ceva la birou.
- La birou! Repeta el ca si când nu m-ar crede. In fine...te aștept!
Am închis si m-am grăbit către parcare.
***
- Cine pleacă ? Am întrebat aruncând mucul de tigara.
Foșnetul frunzelor uscate ale copacilor din jur erau singurul zgomot ce se auzea in pădurea deasa. O data ce chiștocul meu cazu , o dara de fum se ridica. Am stins-o rapid cu piciorul apoi m-am întors către duba neagră ce era parcata cu ușile din spate pârg deschise.
- Antonio si Florin. Raspunse Ștefan din spatele meu.
- Si? Unde sunt?
- Trebuie sa apara. Au spus ca merg după niște motorina, nu cor sa oprească pana nu trec de vama.
- Pe unde ies?
- Pe la Cenad.
- Avem oameni pregătiți ?
- Da! Totul e in regula! Ma asigura el deșii eu aveam un sentiment ciudat ca ceva urma sa se întâmple.
- Mergi tu cu ei pana aproape de vama?
- O sa merg in spatele lor. In caz de orice. Vrei sa trec si eu.
Am ridicat din umeri. Nefiind sigur.
- Ce e ? Intreba Ștefan iritat.
- Nu știu! Ziceai ca ai un sentiment aiurea...cred ca încep sa-l împărtășesc.
- Frate! Ce am vrut sa evitam , am evitat! Nu a mai murit nimeni...nu s-a întâmplat nimic pe traseu pana aici. De la vama in colo nu mai e treaba noastră! Spuse Ștefan hotărât.
- Da...doar ca e prea multă liniște...
Sunetul unei mașini veni din depărtare si ușurat ca băieții se întorc l-am bătut frățește pe spate pe Ștefan.
- Mno! Speram ca asta sa fie ultimul, nu?
- Da! Ma asigura el.
Nu dura mult pana ce sentimentul meu de rău se adeveri. Totul se întâmpla atât de repede. Mașina celor doi băieți se opri in fata noastră iar ei coborara rapid in același moment in care sirenele de poliție sparsera liniștea pădurii. Nu am avut timp sa reactionez, nu am avut tip nici măcar sa gândesc când cei doi băieți scoaseră armele si le ațintită către noi.
- Mâinile sus! Poliția!
Robotic mi-am dus mâinile la ceafa urmărindu-l pe Ștefan făcând același lucru cu ochii plini de panicat. Nu știu cum arată fata mea dar un lucru era cert: eram in cacat pana peste cap!