Moartea mă urmărea. Eram pur şi simplu condamnată. Ori de câte ori încercam să fug, ea avea să mă găsească. Mă simțeam neputincioasă căci aveam două variante. Fie să-mi accept sentința spre sfârşit, fie să mă ascund.
Este o clipă dintre viață şi noapte, în care te agăți de orice scăpare. Pentru mulți moartea înseamnă un început, o nouă lume, dar pentru mine, moartea nu lasă nimic în urmă. Pur şi simplu dispari, un somn adânc şi nimic mai mult. Poate am exagerat, laşi în urmă persoanele dragi. Ele vor crede că tu ai început o călătorie spre constelație, pe când tu zaci la 10 metri sub pământ. Jocul s-a sfârşit. E noaptea vieții mele. Aşa zic de fiecare dată. Aş vrea să mă întorc în trecut, să pot avea o viață normală, sau în viitor, să nu-mi mai fie frică de prezent. Să am siguranța zilei de mâine.
Dacă mor, va fi de parcă nu am trăit. Nu va mai fi libertate. Plăcerea de a asculta muzică, de a citi, nu îmi voi mai atinge absolutul. Niciun cer, nicio privire, fără vlagă. Am auzit tot feluri de păreri privind ce ne aşteaptă după ce murim. Unii spun că o să renaştem din cenuşă, că avem mai multe vieți. Am încercat să iau asta în considerare. Dar cine aş fi? Aş mai avea aceeaşi soartă? Aş mai fi eu? Aş mai iubi aceleaşi lucruri? Aş mai cunoaşte aceleaşi persoane şi aş repeta aceleaşi greşeli? Habar n-am. Astea sunt gândurile care mă apasă la metrou. Privesc oamenii liniştiți care îşi văd de banalitatea de zi cu zi. Pentru mulți dintre ei, viața nu e o luptă. Nu e un război imprevizbil cu sfârşitul. Nu se tem de siguranța zilei de mâine. Nu se gândesc cu melancolie la ziua de ieri. Ei doar… există. Aş vrea să fiu şi eu la fel. Dar nu pot, când moartea nu mă lasă. O văd. Te poate ameți, poate fi frumoasă şi poate căpăta orice formă. Azi poate fi o bătrână oarbă care îți fură visele, mâine un student tânăr care îți şterge viitorul. Uneori poate avea cei mai frumoşi ochi, făcuți să te ademenească în plasă, alteori cei mai întunecați ca să-ți inducă frică. Mă întreb ce formă va căpăta astăzi? O fantomă?
Mă aproprii de stație, şi îmi imaginze că fug departe de tot. Să fug de suferință, de teamă, de tot ce mă înconjoară şi mă sufocă.
Aud în difuzor cum e anunțată strada la care trebuie să cobor. Aerul rece de afară mă izbește în față la fel ca realitatea. Este trecut de ora 19:00 seara, iar cerul se întunecă. Azi a fost o zi lungă atât la facultate, cât și la muncă. La job am avut de organizat câteva expoziții de artă, dar măcar nu am mai stat peste program. Nu aș fi făcut față cu toată organizarea.
Mă îndrept spre casă, așa că pornesc singură pe stradă. E un lucru firesc pentru mine. Ador să mă plimb singură, în timp ce soarele apune. Cel puțin adoram. Acum câteva luni am început să am coșmaruri, să visez că cineva mă vizitează. Se întâmpla tot mai des. De curând mi-am dat seama că sunt blestemată. Cea mai mare frică îmi dă târcoale. Încerc să o ignor, să nu o las să-mi fure viața.
Merg pe jos 10 minute, apoi mă îndrept spre un parc aflat în apropierea casei. Mă opresc după ce trec de câțiva copii care încă se joacă. E plăcut să îi văd, căci îmi amintesc de copilărie.
Mă așez pe o bancă și închid ochii. Îmi permit să mă relaxez. Să uit pentru puțin timp de tot ce mă înconjoară. Să uit de misteriosul care nu îmi dă pace, cel pe care probabil mi l-am imaginat azi. Am simțit în fiecare zi din ultimele două săptămâni cum am murit câte puțin, iar azi vreau să mă scufund în uitare.
Mă gândesc că în curând voi pleca într-o excursie. Vreau să plec departe. Să descopăr lucruri și locuri noi. Să admir priveliști care te lasă fără răsuflare, să vizitez muzee, să ascult muzica mea preferată în timp ce conduc. Să alerg pe plajă și în pădure. Să dansez în ploaie. Să simt vântul care îmi adie în păr. Să întâlnesc oameni noi. Să observ ce mă înconjoară. Sa îmi fac amintiri și să simt că trăiesc. Nu pentru că urăsc viața. Ci pentru că urăsc cum mă simt. Urăsc faptul că nu aparțin de aici, simt că aparțin de o viață greșită. Urăsc că ador să fiu singură, încât ajung să fiu terifiată de oameni. Urăsc că nu pot simți frumusețea vieții. Urăsc că nu știu cum să trăiesc.
Simt cum anxietatea mă apucă de gât și mă aruncă în cel mai întunecat colț al minții. O simt cum îmi stăpânește corpul, cum îmi face fiecare nerv să tremure de frică.
,,Dacă fac ceva greșit? Dacă nimeni nu mă place?’’ Haos și durere, ascunse în spatele unui zâmbet fals. Nu îmi amintesc când am căzut în acest abis al suferinței, al tristeții. Credeam că m-am resemnat cu faptul că nimeni nu mă va accepta. Se pare că nu am trecut peste.
Mă tem că toate lucrurile bune s-au terminat. Mi-e groază că nu mă voi schimba. Dacă insecuritățile mele mă vor ucide încet? Dacă familia mea nu mă va înțelege? Dacă îi deranjez prin simplul fapt că exist? Dacă voi rămâne singură tot restul vieții? Multe întrebări care îmi provoacă anxietate.
Atacul de panică este cel mai rău. Totul merge bine, până când simt că mă înăbuș. Nu pot să respir, de parcă aerul din plămâni s-a blocat. Trec clipe oribile, în care nu realizez ce se întâmplă. Încep să plâng, de parcă acest lucru o să mă salveze. Camera e sufocantă și aerul insuficient. Mă apucă frisoane nestăpânite. Încerc să respir, să-mi recapăt pulsul. Închid ochii și număr. De fiecare dată e la fel, un ciclu nesfârșit de chin. Mi-aș dori să fiu din nou bine, dar nimic nu funcționează. Rănile sunt prea adânci, prea mari pentru a fi astupate. Aș da orice să uit măcar un minut de necazuri, să am pe cineva, care să-mi ia gândul de la negativism. Oare cer prea mult?
Nicioadată nu am avut parte de o iubire, de cineva care să îmi demonstreze că nu sunt singură în acest război. Am nevoie de o persoană care să-mi dea speranță. Am nevoie ca cineva să mă curpindă de mână, să mă privească în ochi și să îmi spună că totul va fi bine. Să mă asigure că am rezistat suferinței. Nu vreau să întâmpin moartea singură și să fiu uitată.
Probabil ar trebui să nu-mi mai plâng de milă. Să opresc șiroaiele de gânduri negative care-mi străbat mintea. Să-mi înving teama. Ar trebui să renunț la ideea de a avea pe…
Gândurile îmi revin la realitate când aud o voce strigând-mă.
Lenore.
Deschid ochii brusc, dar nu văd pe nimeni. Felinarele sunt singurele care luminează acum drumul. Înnebunesc, sau chiar am auzit pe cineva? Dar cine ar fi putut fi? Mă ridic în picioare și mă plimb prin jur, să văd dacă cineva se ascunde prin apropiere. Picioarele mă poartă fără direcție câțiva pași, până ce ajung în dreptul unui râu. Privesc cum apa curge, izbindu-se ușor de mal, în timp ce lumina lunii își arată splendoarea. Soarele i-a făcut loc pe cer, iar acum luna se reflectă pe suprafața apei. Puteam simți tot ce mă înconjura. Crengile se agitau sălbatic. În alte situații aș admira peisajul și aș încerca să memorez fiecare scenă, fiecare frunză căzută, fiecare detaliu. Priveliștea e sumbră, tremurătoare.
-Hei! strig. E cineva aici?
Lenore.
Aud din nou cum cineva îmi șoptește numele. O voce indescifrabilă. Au început să răsune pași zgomotoși în spatele meu. Nici nu am timp să mă întorc, căci brusc, simt cum cineva îmi respiră în ceafă, iar pielea mi se face de găină. Nu știu cum să reacționez. Simt cum sunt lecuită de puteri, cum cineva ia tot din mine. Mă simt ca o statuie, ca o stană de piatră. Totul e atât de amețitor. Simt o atingere. La început una fină, ca o briză, dar apoi senzația devine mai intensă.
Încerc să mă întorc și să înfrunt persoana din spate, dar cumva mă împiedic și cad în apa rece. Mă panichez, căci nu știu să înot prea bine, iar râul e destul de adânc. Dau frenetic din mâini, dar fără să rămân la suprafață. Simt cum încep să mă scufund, iar apa începe să-mi pătrundă în plămâni. Mă sufoc și clipesc cât de des pot pentru a rămâne trează și conștientă. Încep să văd negru. Respirația îmi devine înceată, ochii mi se închid ușor. Tot ce rămâne e liniștea, nimic mai mult. Înainte să mă pierd de tot, îmi apare în față chipul ființei din vis.
Voi mai respira? Voi mai trăi? Vreau să simt durere, să simt o atingere pe piele, orice. Dar de ce nu simt nimic? Mă voi mai trezi?
*
Mă doare capul. Nu aud, nu văd. Totul se transformă în gheață și apoi nimic. Aștept, până când aud o voce din întuneric. Un glas pe care am ajuns să îl recunosc foarte bine.
-Hai să facem o înțelegere. Viața ta e miza.
Nu știam ce se întâmplă. În continuare nu eram capabilă să simt.
-Vino cu mine. Și nu o să mai simți durerea.
Mă forțez să vorbesc.
-Nu. Totul e doar în imaginația mea. Nu vorbești.
-Fie cum spui tu. Într-un final tot vei ajunge la mine. Ține minte.
-Cine ești?
-Aș putea fi cea mai mare frică a ta, dar pot fi și cel mai drag lucru.
Doar acceptă învoiala. ,,Quid pro quo’’.
Mi s-a șoptit ceva.
,,Qui rogat, non errat. Alea iacta est! ’’
-Poftim?
,,Memento mori. Ego veniam post te’’