Între trecut şi viitor

Undeva în prezent

Moartea mă urmărea. Eram pur şi simplu condamnată. Ori de câte ori încercam să fug, ea avea să mă găsească. Mă simțeam neputincioasă căci aveam două variante. Fie să-mi accept sentința spre sfârşit, fie să mă ascund.

Este o clipă dintre viață şi noapte, în care te agăți de orice scăpare. Pentru mulți moartea înseamnă un început, o nouă lume, dar pentru mine, moartea nu lasă nimic în urmă. Pur şi simplu dispari, un somn adânc şi nimic mai mult. Poate am exagerat, laşi în urmă persoanele dragi. Ele vor crede că tu ai început o călătorie spre constelație, pe când tu zaci la 10 metri sub pământ. Jocul s-a sfârşit. E noaptea vieții mele. Aşa zic de fiecare dată. Aş vrea să mă întorc în trecut, să pot avea o viață normală, sau în viitor, să nu-mi mai fie frică de prezent. Să am siguranța zilei de mâine.

Dacă mor, va fi de parcă nu am trăit. Nu va mai fi libertate. Plăcerea de a asculta muzică, de a citi, nu îmi voi mai atinge absolutul. Niciun cer, nicio privire, fără vlagă. Am auzit tot feluri de păreri privind ce ne aşteaptă după ce murim. Unii spun că o să renaştem din cenuşă, că avem mai multe vieți. Am încercat să iau asta în considerare. Dar cine aş fi? Aş mai avea aceeaşi soartă? Aş mai fi eu? Aş mai iubi aceleaşi lucruri? Aş mai cunoaşte aceleaşi persoane şi aş repeta aceleaşi greşeli? Habar n-am. Astea sunt gândurile care mă apasă la metrou. Privesc oamenii liniştiți care îşi văd de banalitatea de zi cu zi. Pentru mulți dintre ei, viața nu e o luptă. Nu e un război imprevizbil cu sfârşitul. Nu se tem de siguranța zilei de mâine. Nu se gândesc cu melancolie la ziua de ieri. Ei doar… există. Aş vrea să fiu şi eu la fel. Dar nu pot, când moartea nu mă lasă. O văd. Te poate ameți, poate fi frumoasă şi poate căpăta orice formă. Azi poate fi o bătrână oarbă care îți fură visele, mâine un student tânăr care îți şterge viitorul. Uneori poate avea cei mai frumoşi ochi, făcuți să te ademenească în plasă, alteori cei mai întunecați ca să-ți inducă frică. Mă întreb ce formă va căpăta astăzi? O fantomă?

Mă aproprii de stație, şi îmi imaginze că fug departe de tot. Să fug de suferință, de teamă, de tot ce mă înconjoară şi mă sufocă.

Aud în difuzor cum e anunțată strada la care trebuie să cobor. Aerul rece de afară mă izbește în față la fel ca realitatea. Este trecut de ora 19:00 seara, iar cerul se întunecă. Azi a fost o zi lungă atât la facultate, cât și la muncă. La job am avut de organizat câteva expoziții de artă, dar măcar nu am mai stat peste program. Nu aș fi făcut față cu toată organizarea.

Mă îndrept spre casă, așa că pornesc singură pe stradă. E un lucru firesc pentru mine. Ador să mă plimb singură, în timp ce soarele apune. Cel puțin adoram. Acum câteva luni am început să am coșmaruri, să visez că cineva mă vizitează. Se întâmpla tot mai des. De curând mi-am dat seama că sunt blestemată. Cea mai mare frică îmi dă târcoale. Încerc să o ignor, să nu o las să-mi fure viața.

Merg pe jos 10 minute, apoi mă îndrept spre un parc aflat în apropierea casei. Mă opresc după ce trec de câțiva copii care încă se joacă. E plăcut să îi văd, căci îmi amintesc de copilărie.

Mă așez pe o bancă și închid ochii. Îmi permit să mă relaxez. Să uit pentru puțin timp de tot ce mă înconjoară. Să uit de misteriosul care nu îmi dă pace, cel pe care probabil mi l-am imaginat azi. Am simțit în fiecare zi din ultimele două săptămâni cum am murit câte puțin, iar azi vreau să mă scufund în uitare.

Mă gândesc că în curând voi pleca într-o excursie. Vreau să plec departe. Să descopăr lucruri și locuri noi. Să admir priveliști care te lasă fără răsuflare, să vizitez muzee, să ascult muzica mea preferată în timp ce conduc. Să alerg pe plajă și în pădure. Să dansez în ploaie. Să simt vântul care îmi adie în păr. Să întâlnesc oameni noi. Să observ ce mă înconjoară. Sa îmi fac amintiri și să simt că trăiesc. Nu pentru că urăsc viața. Ci pentru că urăsc cum mă simt. Urăsc faptul că nu aparțin de aici, simt că aparțin de o viață greșită. Urăsc că ador să fiu singură, încât ajung să fiu terifiată de oameni. Urăsc că nu pot simți frumusețea vieții. Urăsc că nu știu cum să trăiesc.