Mă plimbam în jurul casei noastre, agitat şi totodată nerăbdător. Unde era ea? De ce nu vine odată? Cu fiecare explozie şi ţipăt auzit tot mai des, puteam simţi că nu o să apuc să îi zic „La revedere". Mereu aveam o tradiţie, să gustăm din cele mai bune vinuri până la sfârşit şi să ne preschimbăm frica în râsete şi amuzament, acoperind gălăgia de afară ce ascundea întâlnirea unei iubiri imposibile. Şi obişnuiam să dansăm, inventând noi stiluri la cât de împiedicaţi eram, dar asta nu conta.
Eu eram acolo şi ea la fel şi în mijlocul dezastrului noi mereu ne găseam liniştea.
Am ieşit din curte şi am început să mă plimb de-a lungul străzii, căutând-o în fiecare faţă pe care o întâlneam. Era atât de dureros să privesc în jur şi să văd cum se sting atâtea suflete vinovate, dar aveam mâinile legate. Cu toţii eram nişte simpli pioni ai destinului.
Mi-am mutat privirea în jur şi dintr-o dată am simţit cum trupul mi se prăbuşeşte de pământ.