Până când stelele o să cadă iar...

Partea VII- Peste câţiva ani

Gândul la el e ca o rană în inima mea, dar niciodată nu am încercat să o vindec. Dacă aş fi vindecat-o, aş fi pierdut toate amintirile, aş fi uitat ziua în care ne-am cunoscut, zilele în care am dansat, zilele în care se uita la mine ca şi cum as fi cel mai nepreţuit lucru al său şi momentele în care mi-a şters toate lacrimile...aş fi uitat de iubirea vieţii mele, de muza fericirii mele. Acum fericirea nu mai are nici un motiv să se întoarcă înapoi, să scrie un nou capitol. Sunt doar eu acum...inima-mi plânge în continuare, iar raţiunea mă forţează să îmi vindec rana, dar nu pot. Dorul de el e ca un ţipăt în mijlocul nicăieriului. Nimeni nu îl aude. Nimeni nu vine. Mintea mea vrea să trec peste, dar inima mea, săraca mea inimă, e toată frântă şi pierdută. Şi este doar vina mea. A murit în braţele mele, pentru mine...Şi când a spus „La revedere", nu am plâns doar pentru că nu mai era acolo, ci pentru că „La revedere" nu e doar un mod de a-ţi lua adio, e un mod de a întreba „Vei lupta pentru mine?". Şi aş fi spus "Da", dar era prea târziu. Destinul nu mi-a dat timp să lupt. Am pierdut bătălia, am pierdut războiul, am pierdut muza fericirii mele.

Un mod de a-mi vindeca rana este de a iubi din nou, dar urăsc atât de mult iubirea acum. Din cauza iubirii, l-am pierdut pe el, pe Aiden. Iubirea înseamnă de a pune binele cuiva înaintea ta şi asta e ceea ce a făcut el, pentru mine. Din ziua în care l-am pierdut, mi-am închis inima complet ca să nu mai poată păşi nimeni acolo. Chiar dacă acum urăsc iubirea, îmi e dor de ea, deoarece a fost specială, deoarece iubirea mea era doar pentru el.

Uneori încă simt modul în care îmi mângâia obrazul, buzele lui atingând buzele mele şi privirea lui care mă făcea să mă simt ca o rază de soare ce îi desena câte un zâmbet pe faţă. Şi ştiu că acum este aici cu mine, în casa noastră, ştergându-mi lacrimile şi împletindu-şi aripile în jurul meu,deoarece el este un înger acum şi mă aşteaptă. Îmi e dor de el. Îmi e dor de tine Aiden. Tot ce am acum e o rană şi o mulţime de amintiri minunate care se vor spulbera când soarele va apune,iar eu nu voi mai fi aici.

Te iubesc mult, oriunde ai fi acum, sper că ştii asta.

Au trecut 5 ani de la moartea lui Aiden. 5 ani în care gălăgia mă făcea să mă simt mai tristă ca niciodată, 5 ani în care mereu speram că uşa se va deschide şi el va fi acolo. 5 ani în care speram ca se va reîntoarce în viaţa mea.

Uneori, Dumnezeu ne readuce mereu în cale o anumită persoană pentru a ne da şansa să îi spune adio, iar eu nu am apreciat asta decât prea târziu.

Mă aflam singură, la 11:11 PM, în cimitir, în faţa pietrei de mormânt a lui Aiden Sky. Mă uit la cer şi o stea căzătoare se iveşte şi ştiu că nu sunt eu, nici tu,nici iubirea noastră, dar jur că tot ce îmi doresc e o ultimă şansă, încă un fragment cu el. Te rog mult de tot.

M-am aşezat pe pământul rece, sprijinindu-mi spatele de piatră.

— Ştii, dacă aş spune acum un citat, aş câştiga, deoarece tu nu poţi răspunde. Dacă ai fi aici,ai râde la umorul meu negru. Totuşi, am să îţi cânt, şi ai norocul că eşti mort ca să nu mai mori o dată din cauza vocii mele.

Am râs slab şi am început să fredonez printre lacrimi, uitându-mă la cer:

— „When you said your last goodbye

I died a little bit inside

I lay in tears in bed all night

Alone without you by my side"

Dintr-o dată, eram înconjurată de o beznă profundă şi de o linişte cu totul infricosătoare... oare a venit după mine?