—Nu..
Șopti Isabel neputincioasă începând să se dezmorțească din șoc, privi lumea adunată în jurul lor la fel de speriați ca ea apoi își ridică chipul tremurând din tot corpul spre el.
Demonul se uită in jur dar ignorându-i complet pe oameni și uitandu-se parcă după ceva anume.
— Nu pot sa cred...ce ai făcut!
Țipa ultimile cuvinte cu toată puterea, furia ei se revarsă ca o cascadă nimicitoare spre Damien, acesta nu spuse nimic iar asta o enervă și mai mult, știind ca furase o viață și totuși nu se justifică cu nimic, o privea ca pe un tablou la o expoziție de artă, fara vreo expresie pe chip.
— De ce?! Țipa Isabel apropiindu-se mai mult de el cerând explicații dar nu pentru acel om prăpădit, Avea nevoie să-l audă spunând ca e bine, ca totul va fi bine, de ce făcea tot posibilul sa se îndepărteze de ea.
Damien își feri privirea de a ei înlăcrimată răspunzându-i rece.
— De ce îți pare rău? Că am ajutat un suflet.. bun sa ne scape nouă..sau că am eliberat un suflet rău și nu mai puteți ajunge la el?
Isabel privi locul cu pricina înțelegând ca el nu pricepea la ce se referă ea, obraji îi ardeau de furie iar lacrimile se prelingeau până spre bărbie.
— Nu ai înțeles nimic, Damien!
Spuse răgușită și coborând privirea în pământ. Nu știi cum e fiindcă nu ai fost niciodată om! Îi reproșa privindu-l pe urma drept în ochii, demonul se foi de pe un picior pe altul.
Observandu-i starea neliniștită continua să-i spună.—Nu știi cum e să-ți fie luată viața, să-ți pierzi persoanele dragi! Nu știi cum e fiindcă tu nu știi să iubești!
Îl acuză cu lacrimi in ochii înaintând spre el și plantând totodată, sămânța durerii ei in inima lui, depinzând de el daca o va lăsa să se usuce ajungând astfel la fel ca restul demonilor, o umbră fioroasă și criminală urmând sfârșitul prieteniei lor.
Damien înghiți în sec in timp ce-i privea îngerașului lacrimile îndurerate, schimbându-și expresia dura in una agitată și înfricoșată, întinse mâna spre ea atingându-i obrazul cald și vrând să i le șteargă dar, Isabel îi lovi mâna.
— Nu ai iubit pe nimeni și nimic, nu ai inima, nu ai suflet! Îți pasă doar de tine, îți place doar sa pedepsești lumea!
— Logic că n-am suflet, uiți că sunt demon, Isa..
Spuse Damien pe un ton ușor iritat fara urma de sarcasm sau să încerce să facă o gluma, încerca să răzbată prin războiul emoțiilor ei căutând o ieșire din capcana sentimentală dar, ea avea mai mare putere prin cuvintele alesese perfect ca să-l rănească.
— Sa nu îndrăznești să-mi mai spui așa!
Strigă nervoasa lovindu-l cu palma puternic peste față.
Obrazul lui Damien tresări dar el nu avusese nicio reacție de a se apăra, nu-i protestă acuzațiile iar trecători nu se opriră din mers, dar le aruncau priviri chiorâșe celor doi, un bărbat ar fi vrut să intervină între ei fiindcă la ce striga Isabel și cum îl privea pe Damien era convins ca a înșelat-o pe sarmana fată.
— Te simți mai bine?
O întrebă Damien după un moment de liniște, Isabel statu o clipă pe gânduri amintindu-și ceva apoi sări la el.
— Nu!
Îl agață de haine, se cățăra pe el, îl lovi în piept, peste umeri, in abdomen și pe spate, in acea clipa Damien tresări și îi smulse brațele de pe el și o imobiliza într-o îmbrățișare strânsă, se uită o fracțiune de secundă la bărbatul de mai devreme și ochii săi arzători de furie îl făcură să se răzgândească la ideea de a interveni și fugi cat mai departe de cei doi.