Upside Down

Înger împielițat

—Ce faci din nou pe pământ, demonule?
Vocea angelică a unei fete îi vibră in urechile ascuțite și îi întrerupsese șirul gândurilor demonului.
Schimonosindu-se la față și dând ochii peste cap, demonul își dădu ochelari cu tot cu parul roșcat, pe spate.

Fata își dădu pe spate gluga pelerinei și ridicând o mana deasupra ochilor pentru al vedea prin lumina orbitoare de soare de amiază.
—Buna, îngeraș!
Strigă el cu un zâmbet și entuziasm banal.
—Vreau sa trec peste formalități, poți răspunde, te rog?

Damien făcu câțiva pași a lene spre dânsa îngropându-si mâinile în buzunare.
— Sunt acasă! Strigă cu mâinile în aer. Îmi văd de treburile casnice, nimic nou dar, tu?
Se aplecă luând-o de încheietura mâinii, sărutând-o galant și concomitent privind-o in ochi batjocoritor. De ce mă urmărești, Isa?
Întrebă cu un zâmbet parșiv in colțul gurii, își îndreaptă spatele fara sa întrerupă contactul vizual.

— Fiindcă trebuie să repar ce strici tu mereu și nu-mi mai spune așa!
— Aș minți daca ți-aș spune bella. Chicoti fara sfială.
Fata se cutremura de furie, îi aruncă o privire ucigătoare, arătând astfel de parcă ar vrea în orice clipă să-l pocnească dar, spre norocul lui, nu reuși să-și facă gândul realizabil.

Zâmbetul larg al lui Damien, se extinse pe toată fața, așteptand cu nerăbdare răbufnirea îngerașului, dezvăluind cat de incantata se simțea când o tachina, îi plăcea să-i necăjească pe oameni și se amuza de fiecare data când aceștia înjurau, dar nimic nu se compara cu satisfacția pe care o simțea când reușea să enerveze anume pe înger.

— Hai, lovește-ma! Știu că vrei.
Fata a închis ochii reușind într-un mod inexplicabil sa se calmeze.
— Sunt bine. Răspunse într-un oftat scurt și zâmbi iar.

Damien se uită la ea mai mult de 5 minute fără să spună ceva si fără vreo expresie pe chip dar, in mintea lui înjură jumătate pe cei din iad și abilitățile lui care dăduseră rateu.

— Ce...Dra...adică eu...in fine!
Nu te-ai saturat sa fii atât de calma cu toți ? Nu înțeleg cum reziști! Vad in ochii tai! Știu mereu ce îți trece prin minte și tot te reții. Știu cât te enervez!
Aproape că urla, degetele reci și fragile a le lui Isabel îi atinseră buzele fierbinți, demonul tăcu brusc confuz.

— Șșt! știu..scuze că te enervează că nu reușești să mă ispitești la rele. Zâmbi mândră, pleoapele lui Damien căzură plictisite continuând astfel sa o privească cu indiferența.

— Știu cât te deranjează asta..
— Normal că da! Se răsti din nou dar după o pauză, Demonul se gândi o clipa. Ia stai!
— Ce e?
—Mai luat peste picior!
— Ba nu!
— Ba da! Damien rase răgușit la cat strigase înainte. Știam că nu sunt atât de jalnic! am reușit să fac un înger, îngâmfat!
Aproape că sari în sus de entuziasm.
—Așa sunt îngeri, Damien!
Spuse fata stricându-i orice urma de bucurie de pe chipul lui, cu un zâmbet superior.
—Ce? Demonul clipi confuz,
Isabel oftă.
—Uneori mă gândesc, de ce ei conduc, fiindcă e clar că nu sunt mai buni ca voi.

— Hei!
— Ce? Nu-ți place sa fii ce-l mai..bun?
Chicoti Isabel ascunzându-si zâmbetul cu palma, demonul rămase mut căutând prin minte o replică buna..adică cat mai rea, dar nu-i veni niciuna, între timp îngerul căzu pe gânduri iar zâmbetul îi dispăru treptat de pe buze ceea ce-l distrase pe Damien și îl intrigă.

— Hm...ce te preocupa dragă îngeraș? Folosise cuvinte pământești care și le spun uneori cuplurile pe care le studiaseră, știind că alinturile o călcau pe nervi și se gândi că asta sigur ar distrage-o de la ce o neliniștește, i-ar arunca apoi o replică acidă despre cum ar trebui sa păstreze o relație profesională și el ar fi râs spunând că e profesionist in a da greș cu profesionalismul.

— Nimic.
Răspunse Isabel trecând cu vederea alintul lui, asta ia stârnit mai mult interesul lui Damien, zâmbind in colțul gurii, ca un copil când vede ce-l mai mare tort de ciocolata, mai întâi studiază detaliile cu care acesta e decorat apoi se aruncă în el sa se înfrupte.
In cazul lui Damien, Isabel ascundea cu multa sârguință acel tort ceea ce-l făcea să și-l dorească tot mai tare.

—Uita-te la mine!
Îi ordonă Damien cu entuziasm in glas dar, fata refuza clătinând din cap și uitandu-se in altă parte.
— Nu, iar o sa faci vrăjitoria aia și o sa mă faci sa spun ce nu vreau!
— Mintea voastră e o adevărată cutie a Pandorei.
Zise într-un oftat apăsător, trebuind astfel să-și pună pofta in cui, întorcându-se abătut pe călcâi vârându-și mâinile în buzunarele pantalonilor.

Începură să se plimbe de-a lungul trotuarului, de fapt el mergea spre mașină sa și nu înțelegea și nici nu avea chef să întrebe de ce îl urmărea, brusc îngerul se trezi din gânduri, atât de brusc în cât Damien tresări când aceasta întrebă.
— Ce vrei sa spui?
—Ah, daca chiar vrei să știi cum e sa fii liberă atunci fii! Nu aștepta să-și de-a cineva dreptul asta, Isabel. Fiindcă nu o sa existe cineva!

—Adică daca nu mă integrez printre îngeri sa fiu buna ca tine? Aștepta o clipă și îi privi postura mandra cu nasul pe sus când acesta dădu din cap în semn că da apoi își dădu seama ce afirmase și își pălmui fața cu putere înjurând, Isabel izbucni în râs.

— Ești mai împielițată ca mine!
După ce se potoli din ras, Isabel reveni la subiect.
—Nu știu, spre deosebire de tine, eu am o conștiință care..
— Te înfrânează!
— ..Mă oprește... să fac lucruri pe care le-aș regreta mai târziu, asta am vrut sa spun.
—Oameni au regrete, nu noi!
— Nu te-ai gândit niciodată la alt cineva înafara de tine? Că ce faci poate afecta și pe alți?

Damien tăcu mai mult de cat se aștepta Isabel, părea nefiresc din partea lui, posibil să-l fi atins cu întrebarea ei ori la plictisit și se gândea cum să scape de conversație.
—Știi ce as vrea foarte mult?
— Hm? Damien răspunse absent privindu-si pantofi care călcau pe fiecare margine din cărămizi fiindcă din cate învățase de la vrăjitoarele din secolul trecut, asta aducea ghinion.
— Sa am trucul tău! Damien se opri din mers iar Isabel se izbi în plin de spatele lui, Damien tresări de parcă avusese un electroșoc, se întoarse iute cu fața spre ea aruncându-i o privire străină, una pe care nu o mai văzuse Isabel la el niciodată.

Fata amuți, deschise și închise gura doar ca sa ia aer, privirea lui o paraliză, vru să întrebe, să spună ceva, dar abia de reuși să inspire simțind cum o încercau noi sentimente, un val de frica îi străbătu trupul și o cutremură, ochii lui Damien se aprinseră iar maxilarul i-se încleștă, Isabel se temu pentru prima dată de el, știu de ce e capabil de fiecare dată când se înfurie dar niciodată nu a îndrăznit să o atingă și a avut încredere în el că no so facă nici în viitor, simți de data asta că îl călcase prea mult pe coada.

Isabel se simți tot mai mica in fata demonului, neputința și nesiguranța o acaparau pentru prima oara, niciodată nu simțise asta cu el, ba din contra era opusul, oare ce sa schimbat.

Fata înghiți în sec și își adună tot curajul pentru a îndrăzni să-l privească în ochii, el își întoarse capul și zâmbi slab.
— Drăguț, altceva?
Isabel se încruntă confuză.
—Ce sa întâmplat?
Băiatul se gândi la ce ar trebui sa spună apoi își drese glasul și își coborî ochelari pe nas.
—Nimic.
— Mă..minți?
Isabel abia reuși să-și mențină tonul vocii normal și să nu-i tremure, sa nu-i scapă o lacrimă la sentimentul că el se îndepărtează.
—Nu, nimic nou.
Răspunse Damien detașat, Isabel se gândi să readucă în discuție subiectul care presupuse ca îl deranjase sperând că o să-l facă să se deschidă iar.
— Vorbesc serios! Chiar vreau sa știu, am impresia că ascunzi ceva!
— Știi că nu mint niciodată Isa, întreabă-mă!
— Dar nici nu-mi spui secretele tale!
—Ce vrei să știi? Întrebă demonul surprinzător de dornic să-și expună secretele.
—La ce te gândeai?
Damien își încordă buzele încercând să se gândească la ceva, la orice alt ceva ar puteau distrage.
—Hm, Ce spui de un mic favor, in schimbul a ce vrei tu?
—Ah, am uitat o clipă că vorbesc cu un demon.
El zâmbi in colțul buzelor.
—Ce dorești?
Demonul își miji ochii vicleni ce sclipiră de extaz în timp ce Isabel începea să regrete întrebarea.