În urmă cu nouă luni, întâlnirea din primăvară.
Dezamăgirea este un sentiment pe care nu îl poți controla. Se aseamănă foarte mult cu speranța. Amândouă se înfiripă în sufletul tău cu ușurința unui gând, apoi se încolăcește acolo precum un șarpe pe care nu-l mai poți alunga. Nici gândul îmbătător, nici șarpele sinuos. Astfel ajungi să porți aceste două emoții fără să îți dai seama, trezindu-te în momentul propice pus la pământ. Așa am fost eu la întâlnirea cu Dimas. Nu a venit. Mi-a trimis un bilet scos la imprimantă, printr-un ospătar oarecare. Mi-a urat poftă bună și s-a scuzat de absență. Intervenise ceva.
Partea aceea naivă din mine l-a crezut. Cealaltă și-a comandat un întreg festin și s-a bucurat de mâncarea gustoasă și deserturile delicioase. Îmi permit orice îmi doresc, dar am comandat doar pentru a nu-i oferi nicio slăbiciune din partea mea. Nu voiam să știe că m-a rănit.
Știu că planul meu nu e cel mai sigur din lume, însă părea sigur pentru el. După tot ce am aflat despre Dimas, am crezut că nu are nevoie de o femeie care să-l atragă în așternuturi, ci de una care să-l descopere. Să-l iubească.
Departe de mine acest sentiment. Dar nu imposibil.
Aparent, m-am înșelat. Sau l-am speriat.
Oricare ar fi motivul, nu pot spune că am insistat. Am totuși mândria mea. Nu pot să mă rog de cineva să petreacă timpul cu mine. Nu-l pot forța nici să se căsătorească cu mine.
Din acea seară, nu am schimbat niciun cuvânt. Deși ne-am intersectat pe la cursuri, nu am privit spre el. Mi-am continuat zilele ca și până atunci, însă ceva se schimbase. Și nu era Dimas. Erau membrii din Ordinul R4 care mă priveau lung și serios, cu mult prea multă atenție în gest încât să observe și studenții obișnuiți. Probabil au aflat ceea ce s-a întâmplat în urmă cu zece zile. Turneul de Tromph. Și nu îmi plăcea această atenție, cu toate că în copilărie mă hrănisem cu ea.
Am continuat să pictez, dar, ca niciodată, i-am simțit privirea. Pielea de pe ceafă mă furnica și trupul întreg îmi tremura, o căldură mieroasă întinzându-se prin el. Am inspirat. Nu mi-am întors capul. Reacția în sine se simțea ca o chemare. Nu i-am răspuns.
Voiam să depună efort să vină la mine.
Și a făcut-o.
Corpul meu i-a simțit apropierea înainte ca respirația să i se scurgă pe bucata de piele neacoperită de pe gâtul meu. Mi s-a tăiat respirația. O tornadă de emoții se înfășura în mine și nu știam cum să reacționez. Nu mai simțisem asta vreodată. Era frumos. Era copleșitor. Era ca un blestem.
Fiindcă nu îmi permiteam să mai sper. Iar Dimas nu îmi dădea voie să mă apropii de el.
— Bună, m-a salutat pe o voce ușor amuzată.
Am continuat să pictez și abia după ce am terminat ceea ce începusem și m-am întors să-mi clătesc pensula, am ridicat privirea spre el.
Așteptase.
Cu buzele adunate într-o linie nemulțumită, cu ochii mijiți și analizatori, cu frumusețea lui brută, cu înălțimea lui dominatoare, doar a tăcut.
— Bună.
Preț de o secundă crezusem că i-am văzut o urmă de surâs, dar încetasem să mai fac presupuneri.
— Voiam să îți cer scuze pentru ce s-a întâmplat săptămâna trecută, a spus pe un ton ușor diluat în incertitudine.
Nu l-am privit. Îmi continuam treaba.
— Și ai așteptat șapte zile să îți faci curaj?
A pufnit. Eu am înmuiat pensula în albastru marin.
— E mai greu decât credeam să faci asta, a recunoscut ușor jenat.
— Bine ai venit în lumea muritorilor de rând, i-am urat sarcastic.
— Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Sper că nu te-ai simțit...
— De fapt, m-am bucurat de ceea ce a avut restaurantul de oferit. Am mâncat foarte bine și m-am relaxat pe măsură.
Pur și simplu a început să râdă. Cu coada ochiului, am observat cum își trecea nehotărât mâna prin păr, apoi a început să se clatine de pe un picior pe altul.
— Știu că ai câștigat turneul și nu ți-am oferit premiul...
— Nu te gândi la tine ca la un trofeu, i-am tăiat din nou vorba. Nu sunt genul acela de femeie.
— Atunci ce fel de femeie ești tu, Nysaa?
M-am întors spre el și l-am înfruntat. Am lăsat ochii să mi se plimbe pe chipul lui. Chip pe care îl vedeam în fiecare noapte înainte să adorm. Atât de mult îmi intrase pe sub piele. M-am pierdut în cristalele de gheață ale ochilor săi și nu mi-am permis să mă las sedusă de frumusețea lui și atracția dintre noi.
— Ar trebui să depui efort ca să afli asta, Alteță.
Nu am stat să analizez cum mi-a primit cuvintele. Am continuat să pictez. Din acest punct deja lucram mecanic, pentru că mintea mea era concentrată toată pe el.
Mi-a prins mâna și mi-a îndepărtat-o de pânză.
— O strici, a şoptit la urechea mea. Oprește-te.
Am inspirat tremurător și acum uram că îmi vedea slăbiciunea. Că putea observa în ce fel mă afecta prezența lui. Putea crede că avea putere asupra mea. Și nu era nimic mai adevărat ca acest gând.
— Ce vrei?
Mi-a tras pensula dintre degete, apoi m-a prins de mână. Am privit înlănțuirea degetelor noastre și mi-am dat seama cu tristețe că nu aveam nicio putere în fața sentimentelor. Nu le puteam controla. Nu aveam cum să interzic inimii să mai bată atât de tare, încât o simțeam în timpane. Nici pieptului să se înfoaie de o explozie de simțuri ce mă sufocau. Nici trupului să mi se înmoaie sub simpla lui atingere.
În schimb, puteam să nu-i cedez lui.
Sau aşa speram.
— În primul rând, vreau să mă privești în ochi, Nysaa.
Și, ca o fată cuminte, i-am dat ascultare imediat ce a rostit cuvintele.
Nu. Nu aveam nicio putere în fața lui. Și el părea să știe asta.
— Știu că ești supărată pe mine și ai toate motivele, a spus în timp ce eu am mijit ochii spre el. Am o perioadă mai plină acum și tocmai am descoperit că nu am nicio idee pentru proiectul la pictură, dar, după ce se vor așeza toate, o să mă revanșez.
A părut sincer. Și am ales să-l cred. Oricum nu prea puteam lupta cu ceea ce simțeam.
Ironic, nu? Cum am ticluit un plan timp de un an pentru a-i atrage atenția și nu a fost nevoie decât de o simplă interacțiune pentru a-mi distruge efectiv legăturile neuronale. Începusem să înțeleg de ce se scurgeau fetele la picioarele lui. Începusem să fiu una dintre ele.
— Aș putea să te ajut cu tema proiectului, m-am oferit din cauza tuturor motivelor menționate anterior. Cunosc un loc ce ți s-ar potrivi perfect.
Mi-a oferit un zâmbet simplu. O întindere a buzelor ușor dulceagă ce s-a lipit fix de inima mea. Nu m-am putut abține să nu răspund gestului său.
— Asta doar dacă ai nevoie de ajutor. Fiind un prinț, bănuiesc nu e necesar să îți faci proiectele.
Am ridicat dintr-un umăr și am așteptat să-mi răspundă.
— În Atrana, nici măcar prinții nu se pot sustrage de la teme, mi-a spus, aplecându-se spre mine.
Probabil că eram priviți de ceilalți colegi de la curs. Însă nu îmi păsa. El făcuse un minim de efort pentru mine. O premieră în fața celorlalți.
— Ce trebuie să fac pentru a primi ajutorul tău?
Respirația lui se întindea pe buzele mele și m-am abținut cu greu să nu înghit în sec. Să nu mă lipesc de el acolo, în acel moment, și să iau ceea ce simțeam nevoia să primesc. Nu știam exact ce voiam, dar eram convinsă că orice venea din partea lui se plia perfect pe dorințele mele.
— Va trebui să-ți dedici o noapte mie.
Am ridicat o sprânceană în așteptarea răspunsului. Nu a durat prea mult. Era intrigat și perfect conștient de ceea ce trezea în mine.
— Am pierdut nopți făcând lucruri pe care aș vrea să le șterg din minte. O noapte dedicată ție va fi o plăcere pentru mine.
Surâsul de pe buzele lui era viclean, dar și provocator. Gândea murdar. Și într-un mod cât se poate de nebunesc, îmi plăcea ideea asta.
— O să văd asta dacă într-adevăr o să-ți faci apariția.
Am avut ultimul cuvânt de acea dată. Dar și el a apărut.
Stau cu capul în poala lui într-o cafea non-stop de lângă locul în care trebuie să ajungem. Nu am vorbit prea multe. Nimicuri de complezență, dar fără să ne simțim stânjeniți. Mă prefac că dorm, fiindcă tăcerea dintre noi mă provoca să pun întrebări greșite, și nu era timpul pentru ele. M-a cuprins imediat în brațe și m-a așezat cu capul pe coapsele sale, ca apoi să îmi mângâie constant umărul. O mișcare simplă, dar atât de plăcută.
Alarma îmi sună și mă ridic, apoi mă întind pentru a justifica somnul de până acum. Opresc soneria și îmi dau seama că el îmi urmărește fiecare gest. Îi ofer cel mai larg zâmbet al meu, fiindcă sunt fericită să îl văd aici.
— Trebuie să ne grăbim, spun zâmbind. Mă duc să achit nota.
Fug să plătesc la casierie, o încântare punând stăpânire pe mine, și devin agitată și entuziasmată. O să îi arăt o parte din mine. O să mă deschid în fața lui, sperând ca și el să facă la fel.
Mă așteaptă aproape de ieșire, analizându-mă ca un vultur. Îmi întinde rucsacul și-l așez pe umăr, apoi îl prind de mână și îl trag după mine.
Ieșim din cafenea și facem stânga pe următoarea stradă, noaptea e înghețată la începutul lunii de primăvară, iar asta mă face să grăbesc pasul. Mă urmează amuzat și intrigat, dar ochii îi fug spre locurile mai întunecate în timp ce înaintăm. Probabil antrenamentele își pun amprenta.
— Vino, îl chem.
Mă aprobă din cap și intrăm în clădirea pe care o cunosc dintotdeauna. Îl trag după mine spre scări și începe să râdă în spatele meu. Îi arunc o privire întrebătoare, iar el doar clatină zâmbitor din cap. Începem să urcăm treptele, însă pe la etajul al patrulea nu-l mai conduc eu. El mă ține de mână și mă trage după el.
— La ce etaj ne oprim?
Simt pieptul cum îmi arde și privesc ceasul, vrând să verific dacă avem timp de pauză sau trebuie să ne grăbim. Respir neregulat și îmi tremură picioarele când continui să urc.
— Pe acoperiș, răspund printre gurile mari de aer.
Mă opresc o clipă în loc să-mi trag sufletul.
— Vrei să te răzbuni că te-am lăsat baltă?
Aș râde dacă nu aș fi atât de obosită.
— Da, șoptesc. O să îți provoc coșmaruri cu felul în care arăt acum.
Îmi dau ochii peste cap și fac semn spre mine, apoi îl bat cu palma în piept și continui să urc. El doar pufnește.
Oare la ce se gândește?
— O să ratăm totul dacă nu ne grăbim, îl atenționez.
— Ai o condiție fizică jalnică, îmi spune după alte două etaje.
Flutur nepăsătoare din mână, dar se așază în fața mea.
— Urcă!
Îmi face semn spre spatele lui și se apleacă pentru a mă urca.
— Cred că glumești!
Pufnesc.
— Mai repede, nu am toată noaptea la dispoziție!
Încep să râd când îl aud atât de serios. Adevărul e că a fost toată noaptea la dispoziția mea. Și mi-a plăcut. Tocmai din acest motiv îmi prind brațele de umerii lui, apoi mă prinde de coapse și îmi trage picioarele în jurul taliei lui. Mă cară în spinare.
— Recunoaște! Voiai să îmi pui mâna pe fund.
Începe să râdă acompaniat de mine și face exact ceea ce am spus. Îmi cuprinde fesele în palme și mă ridică mai bine în spatele lui. Îmi lipesc pieptul de el și strâng din buze, fiindcă apropierea și umorul dintre noi mă fac să mă simt amețitor de bine.
— Acum, că ai amintit asta...
Palpează fesele și îmi pun fruntea pe umărul lui, ușor jenată și foarte amuzată, în timp ce el scoate un hmm gânditor.
— Calitate superioară.
Îl cuprind mai bine cu brațele, aşa încât să-i pot vedea o parte din profil. E frumos. Și e și mai frumos când zâmbește.
— Cine credea că tu chiar știi să zâmbești...
Nu spune nimic în fața cuvintelor mele. Nici eu nu vreau să stric tăcerea dintre noi. E plăcută. Miroase a Dimas și se simte ca liniștea și siguranța. Și îmi place. Prea mult.
Urcăm ultimele patru etaje și, când ajungem pe acoperiș, cobor din spatele lui. Îl văd cum se întinde și își îndreaptă spatele, iar în lumina slabă a începutului de zi, trupul lui mare pare locul în care nesiguranțele se pot dizolva. Vreau să-l mângâi. Să-i simt fiecare centimetru de piele. Fiecare curbură a mușchilor. Fiecare cicatrice a trecutului. Să-i cunosc fiecare colț întunecat din el și să-l las să le descopere pe ale mele. Vreau atât de multe...
— Dai de înțeles că am fost grea, strâmb din nas și îi fur un surâs. Vino!
Ocolesc casa scărilor și îmi iau pauză doi pași pentru a-mi calma mintea și trupul, privind spre locul ce reprezintă o bucată importantă din mine, apoi mă întorc cu fața spre el, continuând să merg. Întind mâna spre Dimas și îi zâmbesc cu toate emoțiile și dorințele din mine înfățișate pe chip. Mă analizează curios și sincer, apoi îmi cuprinde palma într-a lui, surâzând subtil în colțul gurii. Nu privește dincolo de mine prea mult timp, însă îmi place senzația pe care mi-o oferă această atenție.
Înghit greu când ajungem la marginea acoperișului, imaginea dinaintea ochilor însemnând atât de multe pentru mine. Un munte de amintiri, o însemnătate de lecții și milioane de emoții, care mă subjugă în această clipă. Bucata mea de trecut devine o parte din prezentul lui. Și îmi e teamă. Dar risc.
— Aici veneam cu mama în fiecare primăvară, mărturisesc melancolică. Îți place?
Glasul îmi tremură de emoții.
— Da. Îmi place.
Nuanța vocii lui mă îndeamnă să-l privesc. Și o fac numai ca să-l găsesc uitându-se la mine într-un mod pe care nu-l pot defini. Ochii lui poartă culoarea gheții, însă acum nu găsesc nimic asemănător în ei. Sunt încărcați de emoții greu de deslușit, însă îi admir și încerc să nu mă îndrăgostesc de ei. Deși ceva îmi șoptește că e prea târziu.
— Privește în față, Dimas, îi cer chicotind.
Mă ascultă.
Arcul roşu al soarelui se ridică din pământ precum un zeu ce se trezește la viaţă și pictează cerul într-o paletă de culori vibrante. Copacul dinaintea noastră, cireșul înflorit, cu o coroană bogată, pare că atrage ca un magnet fiecare fascicul de lumină ce abia apare pe cer, creând în jurul lui o aureolă fermecătoare. Umbra care se întinde pe clătirea de la baza trunchiului său este întunecată, crudă și ia forma unei inimi sfârtecate. Contrastul dintre frumusețea uluitoare redată de copac și uscăciunea umbrei sale mă face să mă gândesc la felul în care zâmbesc uneori, părând fericită, cu toate că mă gândesc deseori să merg pe drumul mamei.
Dacă nu e Dimas, nu e nicio opțiune. Și nu e corect să-mi leg viitorul, chiar viaţa, de el, dar nici pentru mine nu e corect să fiu forțată să mă căsătoresc cu un psihopat pe care îl urăsc. Nu e corect nici să mă gândesc la moarte când mi-a fost oferită viaţa. Nu e corect să fii curajos în moarte dacă nu ești și prin viaţă.
Iar eu aleg să nu am regrete.
Și atunci îmi strânge degetele printre ale lui.
— În fiecare an vin aici, simt nevoia să îi spun. În fiecare an, îl văd diferit.
— Mulțumesc, șoptește după o secundă.
— El îmi dă curaj, murmur emoționată de adevărul din aceste cuvinte, iar Dimas mă privește atent. A reușit să supraviețuiască pe un acoperiș, în ciuda faptului că nimeni nu-i acorda vreo șansă.
— E foarte puternic, afirmă privind din nou copacul.
Surâd și îmi sprijin capul de brațul lui.
— E exact ca tine, Dimas.
Și e purul adevăr. E puternic. E curajos. E tot ce e mai frumos dintr-un bărbat.
Se întoarce lent să mă privească, iar eu îl întâmpin cu cel mai sincer zâmbet al meu, fiindcă am nevoie să mă creadă. Nu știu de ce, dar am nevoie ca el să ştie că e mai mult decât un prinț. Chipul lui acum e străbătut de emoții pe care nu le pot înțelege, dar un lucru știu sigur. S-a dezbrăcat de măști. Acum nu e copilul care cerșea iubirea. Nici asasinul nemilos. E doar un bărbat copleșit de emoții, căruia nu-i este frică să le simtă. Și este superb. Fascinant. Și mă atrage mai rău ca păcatul.
Îmi dă părul după ureche și îmi mângâie obrazul blând, atent, delicat, cu privirea opintită în ochii mei. Îl las să vadă orice își dorește în ei, dar refuz să mă ascund. Înghite în sec în timp ce-mi ridică chipul spre el, apoi coboară într-o lentoare amețitoare. Buzele lui pline și calde le cuprind pe ale mele într-o atingere tremurătoare care mă înfioară.
Mă sărută tandru. O mângâiere care îmi înmoaie măruntaiele în mine.
Mă sărută lent. O magie care mă trage în mrejele ei și nu-mi mai dă drumul.
Mă sărută delicat. De parcă i-ar fi teamă să ia mai mult din mine. Iar eu uit să mai respir pentru mine. O fac pentru acest moment unic.
Se oprește stând deasupra buzelor mele și respiră greu și fierbinte. Își proptește fruntea de a mea și nu îndrăznesc să mă mișc. Îi strâng totuși degetele între ale mele, fiindcă am continuat să ne ținem de mână.
— Îți place ideea pentru proiect?
Glasul îmi tremură, dar nu puteam să mai tac.
— E perfectă, șoptește deasupra buzelor mele. E tot ce îmi doresc și nu pot avea.