în casă, timpul depăşea
până şi ceasul de pe
hol, căci ticǎitul lui nu
se putea întrece cu
graba timpului; tic-tac,
ceasul nostru,
singurul nostru ceas,
ticăia lent şi se clătina
deasupra uşii ori de
câte ori noi, copiii,
ieşeam batrâni din casa părintească
şi ne-ntorceam fericiţi şi
tineri; atunci când
ne-ntorceam, urcam cu
silă scările.
Ne era cunoscută clipa în care
vom apăsa pe clanţa uşii şi vom păşi
înlăuntru căşii, ştiam că
vom îmbătrâni din nou;