——————————————
Capitolul 2: Căutat
——————————————
: Au trecut câteva zile de când Lee Know nu l-a mai văzut pe Jisung. Brunetul se plimba pe bulevard în speranța de a da din nou de blond, pentru a vedea cum se simte acesta. Băiatul era retras și nu părea să-și dorească să vorbească cu nimeni iar asta îl înnebunea pe Minho, ce dorea doar să îl ajute. Ajungând aproape de parc, aceasta auzi o voce ce-i era cunoscută și se apropie de locul din care provenea sunetul. Așezat pe o bancă era Jisung ce avea căștile în urechi. Avea căștile în urechi, ochii închiși și fredona melodia pe care o asculta. Era aceeași melodie pe care o cântase pe bulevard, la chitară. Lee Know zâmbi și se apropie de Han. Ușor se așeză pe bancă lângă el și ascultă vocea blondului.
: Câțiva tipi trecuseră pe lângă banca pe care se aflau Jisung și Minho, șușotind și râzând. Fără să vrea, Lee Know auzi ceea ce vorbeau băieții despre Han.
— Mai știi când l-am încuiat în camera de muzică?
— Oh, da, s-a speriat rău. A rămas peste noapte acolo din câte am auzit.
— Da, se pare că îi este frică de întuneric. În următoarea zi, a ieșit de acolo plângând.
— Cine i-a dat drumul?
— Omul de serviciu...ar fi trebuit să-l lase acolo...
— Știați că e homosexual?
— Da, arată ca unul! De asta a și fost abuzat de părinții săi.
— Și-a primit bullying toată viața, mă mir că mai trăiește.
— N-are prieteni.
— A fugit de acasă, e homosexual, cum să aibă prieteni?
: Lee Know își încleștă pumnii și sări peste unul dintre băieți. Începu să-l lovească cu putere, așteptând ca ceilalți să sară în apărarea celui ce era la pământ. Han, auzind zgomote puternice deschise ochii și rămase surprins când observă scena violentă din fața sa. Își scoase căștile și auzi ceea ce Lee Know spunea:
— Ți se pare că dacă l-ai încuiat într-o cameră, este un lucru de care să fii mândru? Dacă crezi că a fi homosexual e o anormalitate, trebuie să mergi la psiholog și faptul că a fugit de acasă îți dă un motiv pentru care să-i faci rău, te înșeli! Iar el are prieteni, mă are pe mine!
: După o bătaie cruntă, băieții au fugit din parc mâncând pământul. Plin de furie, Minho se ridică și îl privi pe Han, ce era șocat de violența brunetului. Lee Know se apropie ușor de blond, însă acesta se ridică de pe bancă și plecă cu pași grăbiți din parc. Brunetul îl privea plecând, realiză faptul că Han avea lacrimi în ochi însă își ascunsese fața cu mâinile. Nervos și îngrijorat, băiatul mai înalt începu să-l urmeze pe blond și îl prinse din urmă.
— Lasă-mă să-ți explic! Jisung! Hei, hei, te rog...
: Strigă Lee Know prinzând mâna băiatului mai scund.
— Te rog Jisung, lasă-mă să te apăr de astfel de persoane!
— Nu am nevoie de ajutorul tău! Știu că ți-e milă de mine, nu vreau milă!
— Nu e adevărat, îmi pare rău dacă asta crezi, însă nu e așa! Nu suport oamenii ca tipii ăia...Doamne chiar sunt insuportabili.
— Dar mă descurc, chiar nu am nevoie de o gardă de corp.
: Spuse Han începând să zâmbească.
— Știu că nu e zâmbetul tău sincer...vreau să te ajut. Mută-te cu mine, păstrăm pisoiul și avem grijă de el împreună, nu va mai trebui să fugi de nimic, te rog...
— Nu mă pot muta cu tine...
— De ce?
— Nu te cunosc! M-ai ajutat odată cu lucrurile alea și atât.
— Nu poți sta în acea garsonieră pentru tot restul vieții tale!
— Oh, deci ai văzut până la urmă...te rog să nu mai vorbești cu mine vreodată.p
: Și astea fiind spuse, Han se îndepărtă rapid de Minho și intră în scară. Brunetul rămăsese confuz în fața clădirii și îl privi pe blond cum urca scările. Avea nevoie de ajutorul celui mai bun prieten al său, așadar îl apelă și aranjă o întâlnire de urgență cu acesta.
: Într-o cafenea din apropiere, Lee Know își aștepta prietenul, care în cele din urmă își făcu apariția, fiind vizibil îngrijorat.
— Ce e atât de urgent încât să mă chemi aici când știi că e aniversarea mea de un an cu Hongjoong?
— Oh Doamne Seonghwa, am dat-o în bară...
— Cât de rău?
— Foarte rău... ajută-mă.
— Despre ce este vorba?
— Deci, trebuie să afli trecutul unui anumit Jisung. Acest tip, stă într-un cămin. Încerc să înțeleg de ce e cum este. Trebuie ajutat...
— Faci asta din milă?
— Dumnezeule, nu! Vreau doar...să-l cunosc, să-l ajut, nu-l cunosc de mult timp...însă vreau să-l apăr...m-am luat azi la bătaie cu un tip care și-a bătut joc de Jisung pe timpul liceului...
— De ce ai face așa ceva?
— Nu știu...am auzit o discuție între el și prietenii lui care m-a enervat atât de rău...
— Te voi ajuta. Ne vedem în câteva zile după ce aflu toate informațiile de care ai nevoie.
: Jisung intră în casă și rămăsese în pragul ușii, fiind vizibil șocat de ce se afla în casă. Totul era distrus, canapea, vase, geamul spart, ușa de la intrare era de asemenea spartă, hainele erau împrăștiate peste tot prin casă, iar chitara era distrusă complet, iar pisoiul era de negăsit. Blondul era îngrijorat pentru motan și trist pentru că singura bucurie a sa fusese distrusă, chitara pe care și-o cumpărase din ultima bursă pe care o prinsese la liceu. Băiatul își luă în grabă chitara distrusă și hainele le trânti într-o sacoșă, apoi ieși din cămin. Se bucură de faptul că nu fusese în locuința sa, în momentul în care s-a întâmplat incidentul căci nu știa dacă mai ieșea de acolo viu.
: În disperare căuta motanul de care se atașase atât de tare și în cele din urmă acesta ieși dintr-un tufiș, vizibil dezorientat și speriat. Jisung îl luă în brațe și încercă să-l calmeze pe micuț, apoi se îndreptă ușor către parc. Nu putea să mai cânte pentru a-și cumpăra o locuință, așadar urma să rămână pe străzi. Se încurajă pe sine să reziste și să se calmeze, sperând la o minune, pentru a-și găsi o casă. În următoarele 3 zile, băiatul a stat doar în parc și a dormit pe băncile reci din lemn vechi și foarte incomode.
: Lee Know nu mai trecuse prin acea zonă, știind că Han nu ar fi vrut să-l vadă, însă acum trebuia să se întâlnească cu Seonghwa pentru a primi informațiile de care avea nevoie. Într-un local din apropierea căminului în care stătea Han, brunetul era așteptat de prietenul său cel mai bun și de partenerul acestuia.
— Aici erai.
— Da, ai informațiile?
— Sigur, aici sunt toate datele și informațiile pe care le căutai. Numele lui complet este Han Ji-Sung, a crescut până la 16 ani într-un sat din apropierea orașului. De la o vârstă fragedă părinții săi au început să-l abuzeze fizic și psihic pentru că nu l-au putut convinge să-i placă fetele. La școală și la liceu a fost batjocorit de profesori și colegi iar la 16 ani a fugit de acasă. În prezent are 18 ani și stă într-un cămin, într-o garsonieră la etajul 4. Nu are bani și nici un loc stabil în care să stea, dorește să se mute dar nu poate. Suferă de anxietate și nu vrea să mănânce, nu are prieteni, frați și părinți cărora să le pese de el sau se sănătatea sa. Are multe traume și e închis în el. Preferă să zâmbească și să se prefacă că e ignorant...dar nu e așa...
— Garsoniera în care stătea a fost distrusă...
—
Hongjoong, ce tocmai ai spus? Glumești?
— Aș fi vrut să glumesc...tocmai am primit mesaj de la informatorul meu...
: Brunetul se ridică de la masă și fugi din local. Intră în clădire și urcă scările până la garsoniera blondului. Ușa era spartă și totul era distrus, blondul și pisoiul nu erau nicăieri, așadar se grăbi să-l caute. Fugi până la local, unde Seonghwa și Hongjoong se pregăteau să plece. Respirând greu, Lee Know a spus:
— Hongjoong are dreptate...iar Jisung și motanul sunt de negăsit... ajutați-mă!
— Ne împrăștiem prin cartier, cine îl găsește îl aduce la local în jumătate de oră.
: Spuse Seonghwa cu un glas autoritar.
: Hongjoong a dat afirmativ din cap și a plecat înainta celor doi prieteni ai săi. Căutând prin tot cartierul, roșcatul a mers în parc, unde pe una din bănci observă un băiat blond cu căștile în urechi, așadar se apropie de acesta.
— Han Ji-Sung?
: Auzindu-și numele, Han își dădu căștile jos și privi în partea băiatului necunoscut ce-l privea îngrijorat. Acesta era transpirat și respira sacadat. Jisung i-a făcut loc pe bancă căci avea impresia că cel din fața sa era pe punctul de a leșina.
— Cum...m-ai numit?
— Han Ji-Sung. Tu ești, nu-i așa?
— Scuză-mă? Cine ești?
— Sunt Kim Hong-Joong, am 20 de ani. Pe tine te căutăm. Am primit de la cineva câteva informații despre tine și aș vrea să vii cu mine la un local din apropierea clădirii în care locuiai până să-ți fie casa distrusă.
— Dumnezeule...ce ești tu? Hacker? Nu merg cu tine nicăieri...
— Nu, sunt la facultate. Am contact direct cu anumiți polițiști, căci voi fi avocat.
— Nu am întrebat ce vei fi! Vreau să știu de ce ai căutat informații despre mine, n-am făcut nimic ilegal...nu?
— Vei afla dacă vii cu mine la local.
: Han oftă vizibil frustrat că cineva avea datele sale personale și informații despre trecutul său, însă dorea să afle de ce s-a ajuns la asta. Își luă motanul și chitara, apoi se ridică de pe bancă și îl urmă pe băiatul roșcat. Ajunși la local, se așezaseră la o masă. Hongjoong încerca să deschidă mai multe subiecte de discuție însă Jisung ori nu răspundea ori închidea conversația imediat. Hongjoong se uita trist la Han căci îi părea rău de acesta, însă Jisung era vizibil nervos și dezorientat. Roșcatul se uită către chitara blondului, apoi se uită la acesta cu o privire frustrată, băiatul mai mic uitându-se la cel mai mare cu o tristețe amestecată cu confuzie.
— Cum a ajuns în acest fel?
: Întrebă roșcatul.
— Nu știu, probabil a fost trântită de pământ...
: Răspunse blondul, ridicând chitara.
— Acest lucru nu e posibil...cine ar face așa ceva...
— Sunt sigur că cineva care mă urăște. Probabil cineva din trecutul meu.
— Te gândești la cineva?
— Fratele meu mai mare...
— Atât de mult te-a urât?
— Atât de mult urăște că exist.
: Răspunse Jisung și zâmbi.
: Hongjoong se uită confuz la Han, neînțelegând zâmbetul acestuia. Cu toate astea, roșcatul nu a scos nici un cuvânt despre chitară, însă încerca în continuare să vorbească cu Jisung încercând să nu lase o liniște inconfortabilă să se împrăștie între ei. În scurt timp, pe ușa localului intră Lee Know, și începu să se uite în jur pentru a-l găsi pe Hongjoong sau Seonghwa. La una dintre mese îl observă pe Jisung și nu s-a putut abține să nu meargă la el și să-l îmbrățișeze.
— Dumnezeule, ești bine!
— Normal că sunt bine...
— Nu ești rănit pe undeva nu-i așa? Motanul e în regulă, chi- ce s-a întâmplat cu ea? Nu o aveai cu tine?
— Ieri s-a întâmplat...nu știu cum s-a ajuns la asta.
: Spuse Han zâmbind.
: Hongjoong privea confuz la zâmbetul lui Jisung, apoi îl privi pe Lee Know ce se uita deja la el. Între timp, șatenul a apărut și el răsuflând greu.
— Nu l-am găsit...
— E aici deja.
— Oh, salut Jisung. Cine l-a găsit?
— Hongjoong.
— Bună treabă dragule.
— Mersi.
: Jisung privea vizibil bulversat la cele trei persoane din fața sa, apoi privi motanul ce dormea liniștit în poala sa. Cu toate că nu înțelegea nimic, blondul se simți pentru prima dată important, chit că era un moment ciudat în care se simțea altfel.
— Voi m-ați căutat?
— Da.
: Au răspuns cei trei în același timp.
— Toți?
: Cei trei au dat din cap afirmativ și Seonghwa i-a zâmbit, când observă cât de șocat a fost blondul să audă că a fost căutat. Jisung era într-adevăr uimit căci niciodată nu a fost căutat de cineva. Nici măcar de părinții săi, atunci când a fugit de acasă. Acest moment era unul nou pentru el, iar de data aceasta, putea zâmbi sincer în sfârșit.
: Lee Know îi observă zâmbetul și se bucură când realiză că cel mai mic era sincer de data asta.
— Zâmbește sincer!
: Strigă brunetul fericit.
: Jisung, Seonghwa și Hongjoong îl priveau dezorientați pe Minho, ce chicotea. Acesta se așeză lângă blond și începu să mângâie motanul.
— Te-ai gândit la un nume pentru el?
— Ți-am spus că nu îl voi păstra...acum chiar nu mai am nici unde să-l țin.
: Spuse băiatul și privi animalul și începu să-l mângâie ușor.
— Oh, ba da, ai!
: Se băgă Seonghwa în discuție apoi își privi cel mai bun prieten, acesta la rândul său privindu-l pe șaten.
— P-poftim?
: Hongjoong începu să râdă și luă un meniu apoi îl întinse în fața blondului. Jisung fiind vizibil confuz, privi cele trei persoane din jurul său, apoi meniul.
— Am mâncat deja.
: Spuse Han rapid, însă privirile celor trei îi spuneau că nu este crezut.
— Vei mânca, nu ai mâncat nimic...știu că nu mănânci.
: Răspunse Minho.
— Nu pot să cred, câte informații aveți despre mine?
— Suficiente cât să știm exact cum să ne comportăm cu tine.
: Răspunse Seonghwa hotărât.
— Asta e ilegal...
— Nu este, atunci când persoana care îți află informațiile, e un viitor avocat.