—————————————
Capitolul 1: Te voi ajuta
—————————————
🎵E ca și cum întreaga lume s-a oprit, în momentul în care m-am uitat la tine. Ceva la care nu pot ajunge, ca un mic satelit ce se învârte mereu în jurul tău.
În inima mea plină de lumina stelelor, ce se răspândește clar și-mi umple nopțile.
Mă plimb pe lângă steaua care ești tu și m-am pierdut din cauza luminii orbitoare.
E vina mea.
Ridicându-te deasupra orizontului înainte de a ști că spatele lunii care strălucește, e rece.
Este în regulă să-ți pierzi strălucirea, pentru că eu voi fi în continuare alături de tine...🎵
: În parc, pe o bancă rece din lemn vechi, era așezat Jisung, ce cântă o melodie pe care o iubea, în noaptea friguroasă de vară. Vântul adia printre crengile copacilor bătrâni, iar frunze se desprindeau și cădeau lin pe pământ.
Toamna se apropia, iar blondul nu dorea să mai stea în garsonieră căci vremea începea să fie din ce în ce mai rece.
: Băiatul își băgă chitara în husa de protecție și o puse ușor pe bancă. Pregatindu-se să plece, observă cum brusc, totul se întunecă. Nu mai era curent în tot orașul iar Han începu să simtă o frică puternică, acaparându-l.
Căută telefonul în bezna nopții și aprinse blițul apoi o luă cu pași repezi spre casă.
: Tremurând de teamă și frig, scăpă telefonul din mână când în spatele său se auziră niște pași repezi. Își luă rapid telefonul de pe trotuar și se uită în spate. Răsuflă ușurat când văzu că un pui de pisică îl urmărise tot drumul.
Luă pisica în brațe și porni din nou la drum. Nu durase mult căci blițul i se închise brusc.
- De ce acum? Dumnezeule...bine...mai e puțin pisicuțo, ajungem acasă imediat...sper.
: Înghiți în sec și o luă prin întuneric, cu pași repezi. Se temea de întuneric, avea tot timpul impresia că era urmărit sau privit din întuneric. Ajuns în cele din urmă în casă, încercă să deschidă becul însă realiză că n-a revenit curentul. Oftă adânc și cu pași lenți, fiind atent la orice sunet, căută câteva lumânări pe care urma să le aprindă pentru toată noaptea.
- În regulă...pisicuțo, nu am mâncare în frigider, în afară de lapte, așa că asta îți voi da.
: Pisica mieună și se repezi la bolul cu lapte. Han doar zâmbi și se așeză pe canapea. Stomacul începu să ghiorăie, blondul oftă adânc și se întoarse pe cealaltă parte, încercând să adoarmă. Tresări când pisica se așeză pe el și începu să toarcă. Acest lucru îl calmă pe băiat și adormi liniștit.
: În dimineața următoare, Han s-a trezit cu o durere de spate aproape insuportabilă dar doar oftă și luă pisica ce rămăsese lângă el toată noaptea, o mângâie și se dădu jos de pe canapea. Aprinse becul și începu să-și caute telefonul pentru a-l băga la încărcat.
- Unde Dumnezeule mare, e telefonul meu?
: Întrebă blondul pentru el dar auzi pisica mieunând și privi în partea din care se auzi mieunatul. Aceasta stătea lângă telefon și-l privea pe băiat parcă confuză. Jisung doar zâmbi și își luă telefonul apoi îl băgă la încărcat.
- Mulțumesc. Ești foarte isteață. M-am trezit cam bulversat, înțelegi?
: Pisica îi răspunse cu un mieunat lung, apoi îi sări în brațe începând să mângâie pieptul prietenului ei, cu capul. Aceasta avea ochii verzi și blănița ei era de o culoare roșiatică cu pete albe. Era un pui și avea câteva răni în zona urechilor, semn pentru blond că aceasta fusese abuzată de vechii stăpâni sau fusese alergată și mușcată de alte pisici. Jisung se gândea să o păstreze însă nu avea bani nici pentru mâncarea lui. Să aibă grijă de un pui de pisică ce avea nevoie de un veterinar la care să-i facă un carnet și toate vaccinele, ce avea nevoie de apă și mâncare și un loc cald în care să stea. Avea nevoie de atenție și activitate zilnică. Așa gândi băiatul, așadar se hotărâ să o mai păstreze câteva zile cât i-ar fi căutat un stăpân grijuliu și serios. Puiul nu avea un nume, iar Han nu-și putea da seama dacă acesta e pisicuță sau motan.
: În momentul în care privi pe geam, observă că vremea era frumoasă și caldă așadar chicoti și își luă chitara și împreună cu puiul de pisică ieși pe ușă. O idee îi acapară mintea și, într-un loc public, aproape de locul în care stătea, își scoase chitara din husă, așeză husa lângă el și începu să cânte aceași melodie pe care o cântase și în parc.
: O mulțime de oameni se adunaseră în jurul blondului, ascultând melodia și câteva persoane au pus bani în husa de protecție a chitării. Băiatul zâmbi deși nu dorea banii persoanelor din jurul său, chiar dacă l-ar fi ajutat foarte mult.
: Brunetul se plimba liniștit pe bulevard, cu căștile în urechi și bucurându-se de vremea caldă. În timp ce își scotea căștile, auzi în apropiere o melodie cunoscută lui. O melodie pe care o iubea de când era copil și astfel se apropie și își făcu loc prin mulțime pentru a vedea persoana ce cânta la chitară. Acel băiat îi era de asemenea cunoscut iar vocea pe care acesta o avea și sentimentele pe care le răspândea prin melodie, îi umplea inima de bucurie. În ochii băiatului blond se putea citi tristețe și teamă, iar asta îl îngrijoră destul de tare pe brunet, căci melodia era o melodie de iubire.
: În timp ce se apropie și mai mult de chitarist, Lee Know observă o pisicuță ce mieuna și parcă dansa în jurul băiatului blond. Realiză zâmbetul trist al celui ce uimea lumea cu talentul său și se așeză în fața blondului, zâmbind.
:Han privi băiatul din fața sa și îi zâmbi. Odată ce melodia s-a terminat, lumea se împrăștie în toate părțile însă doar băiatul ce era așezat în fața sa, a rămas nemișcat. Blondul începu să ignore prezența celui mai înalt și să-și strângă banii, apoi chitara. Luă pisica în brațe și se pregăti să plece dar auzi vocea celui ce însă era așezat pe trotuar:
- Este motanul tău?
- E motan?
- Nu știai? Nu i-ai pus un nume?
- Nu...trebuie să-i găsesc un cămin și un stăpân bun.
- Oh...dar e atașat de tine. L-ai putea păstra.
- Ce știi tu? Nici pentru mine n-am mânc...
:Blondul se opri brusc și zâmbi, apoi privi motanul.
- Te rog să continui. De ce nu-l poți păstra, e atât de drăguț.
- Nu-l pot păstra pur și simplu... dacă vrei, îl poți lua tu. Trebuie dus la veterinar pentru că a fost rănit, nu are nici un vaccin și nici carnet.
- Nu i-ai făcut vaccin și nici carnet?
- Nu are nume, m-a urmărit până acasă ieri seară. Iar eu...nu mă pot ocupa de nevoile lui.
: Brunetul îl privi pe blond și își dădu seama că acesta dorea puiul, însă nu avea posibilitatea de a-l crește. Băiatul mai scund încercă să ridice chitara însă se dădu bătut, căci nu putea ține toate lucrurile pe care le avea la el într-o singură mână, căci motanul îi ocupa deja mâna dreaptă.
: Lee Know ridică chitara și scaunul pe care a stat blondul mai devreme și îl privi calm și rosti:
- Te voi ajuta.
: Jisung oftă și dădu din cap în semn afirmativ și începu să meargă spre casă fiind urmat de băiatul brunet. În drum spre casă motanul începu să miaune când trecură pe lângă un pet shop. Blondul oftă adânc și intră în magazin și luă câteva pliculețe cu mâncare pentru pisici. Plăti mâncarea și băgă în mână în buzunar apoi ieși din magazin.
- Ți-am luat câteva pliculețe. Ești mulțumit?
:Puiul mieună lung, părând că era satisfăcut de gestul omului. Han băgă din nou mâna în buzunar observând în depărtare un magazin cu mâncare caldă, însă zâmbi și plecă mai departe. Lee Know observă acest gest al băiatului și îl urmă tăcut. Ajunși în dreptul magazinului, brunetul se opri și luă ramen și bibimbap, observând reacția ciudată a lui Jisung. Acesta privi mâncarea preț de câteva secunde, apoi zâmbi și ignoră total gestul lui Minho.
- Nu-ți place acest fel de mâncare?
: Întrebă Minho confuz.
- Oh, ba da, am și eu în casă...
- În regulă, atunci mâncăm la tine?
- Nu, eu am mâncat dimineață.
: Zâmbi din nou blondul și o luă în față.
: Odată ajunși în fața ușii, Han îl îndemnă pe băiatul ce-l ajutase să lase chitara și scaunul în fața ușii. Brunetul a făcut exact cum i s-a zis, observând cum blondul a descuiat ușa și a lăsat motanul în casă, apoi a închis ușa rapid. Minho nu a apucat să vadă prea multe din interiorul apartamentului însă nu a spus nimic.
- Mulțumesc de ajutor...
- Lee Know.
- Oh, Lee Know.
- Tu cum te numești?
- Jisung.
- În regulă Jisung, cu plăcere.
: O liniște apăsătoare se lăsă între ei și nici unul nu știa ce să mai zică. Lee Know aștepta ca Jisung să-l lase în casă, iar blondul aștepta ca brunetul să plece. Preț de câteva secunde privi din nou pungă de mâncare, însă își luă imediat gândul de la aceasta și îl privi din nou pe băiatul mai înalt.
- Scuze că te-am adus până aici, poate ai treabă...
: Spuse Han așteptând un răspuns.
- Oh, nu am treabă astăzi. Mă voi întâlni cu niște prieteni mai pe seară...
- În regulă. Ei bine, cred că moranul așteaptă mâncarea.
- Oh, sigur, poți să îmi aduci puțină apă, e foarte cald astăzi.
- Sigur... rămâi aici, vin imediat.
: Spuse Han și deschise ușa puțin, apoi intră rapid în casă.
: Ușa rămăsese puțin deschisă, destul cât Lee Know să poată vedea, de ce Jisung nu-l primea în casă. Stătea într-o garsonieră. Nu avea un pat iar blondul dormea pe canapeaua mică care era așezată față în față cu ușa de la intrare și nici foarte multe lucruri. Avea puține haine, toate așezate pe un scaun în fața geamului, iar în fața canapelei era o mică măsuță din lemn. Atunci brunetul înțelesese că blondul nu avea nimic în afară de locul ăsta mic în care stătea. De aceea, nici motanul nu putea fi păstrat. Brunetul realiză că viața lui Jisung nu era ușoară, nu mânca, nu se bucura de viața pe care o avea iar atunci când zâmbea, băiatul mai scund spera ca nimeni să nu-și dea seama de adevăr. Îi era rușine. Brunetul se întristă dar, nu dorea ca băiatul blond să se simtă prost, așa că zâmbi când îl văzu ieșind din casă cu un pahar de apă în mână.
- Mulțumesc...
: Rosti Minho și goli paharul rapid.
- Cu plăcere.
: Zâmbi Han și așteptă ca Lee Know să plece rapid.
- Știi, Jisung, nu vrei să vii să stai cu mine?
- P-poftim? Ai văzut...ceva?
- Oh, nu, dar stau singur într-un apartament și mi-ar prinde bine un coleg de cameră.
- Ai putea lua motanul... ți-ar ține companie.
- Îl pot lua, însă nu am timp să-l cresc singur. Te vei muta cu mine?
- Promit să mă mai gândesc...
: Han intră rapid în casă și încuie ușa fără să mai aștepte vreun răspuns din partea celui mai înalt. Începu să se panicheze căci nimeni nu-i mai ceruse asta vreodată. Să se mute în casă cu un străin? Blondul se lipi de ușă și auzi ceva de pe scară. Privi pe vizor însă Lee Know plecase. Deschise ușor ușa pentru a fi sigur că brunetul nu se ascundea nicăieri, însă observă o pungă atârnată de clanță. Luă pungă pentru a vedea ce se află în ea. Era mâncarea pe care Lee Know o cumpărase. Se uită la pungă, apoi pe scară. Privi din nou punga și cu o privire tristă, puse punga din nou pe clanță și închise ușa.
: Ce nu știa Han era că fusese privit de Lee Know în tot acest timp. Brunetul era ascuns după câteva cutii de carton așezate pe scară de un alt vecin. Minho oftă și el, apoi luă punga de pe clanță, privi mâncarea, apoi ușa lui Jisung și plecă în liniște.
- De ce e așa...?
:Se întrebă Lee Know pe sine și ieși din scară.