Parfumul ei dulce îmi invadează nările la fel ca lacrimile obrajii. O strâng atât de strâns încât am impresia că mă va respinge. Că mă va împinge întrebându-mă cine sunt. Dar nu o face. Își încolăcește brațele în jurul fratelui ei. O iubesc și o urăsc în același timp. M-a lăsat singur timp de 5 ani. 5 ani de iad fără ea. Singura persoană ce mă putea scoate de acolo. Singura persoană ce mă ajuta să fiu om. A plecat făcându-mă o monstru pentru Coreea. Nu îmi pasă de ei. Nu îmi pasă de cât de mult mă urăsc. Dacă ea este dezgustată de mine și de ce am facut pentru ea atunci nu voi mai fi om în scurt timp.
-Jimin... Nu plânge...
Cuvintele ei îmi fac ochii și mai încețoșați. O parte din inimă de mult dispărută apare din nou făcându-mă să realizez cât de mult mi-a fost dor de ea. Apoi se desprinde de mine. Cred că vrea să mă respingă dar după își pune degetele mari pe obrajii mei iar eu sunt din nou baiatul de 11 ani în genunchi lângă patul ei de spital, ținându-i mâna. Strângându-mi picioarele la piept când dormeam cu ea în fabrică pe jos, lângă patul ei.
-Trăiești...
Suspin iar brusc genunchii mi se înmoaie căzând lângă ea. Degetele ei se scufundă în părul meu. Sfârșește lângă mine punându-mi capul pe umărul ei în timp ce mă ține în brațe. În timp ce mă ține în viață. În timp ce mă ține sub protecția ei. Sub control.
Wonyoung pov.
Plâng cumva? Clipesc ușor închizând jurnalul. Am vrut să îi știu povestea. Să mă conving că merită închisoare. Acum că am făcut-o încep să mă îndoiesc despre propria mea decizie. Poate că ar fi trebuit să îl predau. L-ar fi putut ajuta la proces. Chiar dacă vinctimile au suferit enorm el era doar un copil. Poate că aș fi putut face dreptate copilului din el. Dar totuși. La ce narcisist e nu ar fi vrut în veci ca lumea să îi afle povestea. Atunci de ce ma lăsat să o aflu eu?
Întrebarea încă e în mintea mea atunci când apelul telefonic îmi smulge ochii de pe flăcările șemineului. Strâng din buze când îi văd numele lui Kai pe fundal amintindu-mi că nu am finalizat documentele de concediere. Îmi duc telefonul la ureche după ce apăs pe butonul verde.
-Am fost ocupată azi, Kai. Mâine le voi...
-Ai de gând să mă asculți?!
Țipătul lui mă face să îmi îndepărtez telefonul de la ureche.
-Dacă are legătură cu percheziția...
Încerc să spun dar alt urlet răzbate telefonul.
-Taci te rog! Îți trimit locația. Vedem acum pe cine concediezi când nu mai ai șef.
Mă încrunt.
-Și-a dat Ryujin demisia?
-E moartă, geniule. Opera lui Park.