— Ești nebună! Ne-bu-nă! Aproape am făcut un atac de cord când te-am văzut!
Și s-a zis cu încercarea mea de a-mi pune ordine în gânduri. Nova și ordinea erau precum apa și uleiul, nu puteai să le combini. Nu că aș putea să-i acuz reacția, mai vorbeam din când în când, dar nu-i dădusem vreodată de înțeles că aș fi avut în plan să mă întorc.
Pentru că nu aveam.
Planul meu era altul în viață. Plecasem într-un mod egoist din Acapulco și lăsasem multe în urmă, dar eram conștientă că pentru orice succes se impun sacrificii. Totuși decizia neașteptată a mamei de a-mi petrece ultimul an de liceu aici, cu tata mă surprinsese complet.
Mă obișnuisem cu alt stil de viață, mă obișnuisem ca totul să se întâmple la orele plănuite de mine și să nu las nimic în derivă. Mama era avocat și vrând nevrând a reușit să-mi insufle iubirea pentru orice era organizat și la locul lui. În ciuda divorțului lung cu tata pe care îl poartă și acum a reușit să-și pună rapid ordine în gânduri și să nu pice în patimi nesănătoase.
— De ce naiba nu ne-ai spus?! Am fi organizat o petrecere.
Neva era la fel ca sora ei, o bombă de energie de care chiar mi-a fost dor. Mă mai gândeam ocazional la o posibilă întoarcere, dar după modul în care am plecat fără ca măcar să anunț sau să am un motiv întemeiat, îmi era prea rușine să mă uit în ochii lor.
Dar uite că în ciuda faptei mele, cineva chiar se bucură să mă vadă. Și trebuie să recunosc, s-au schimbat și sunt mai frumoase ca niciodată. Blondul spălăcit dispăruse din părul lor ăsta fiind singurul lucru care le asemăna fizic. Nova optase pentru un albastru nocturn și misterios, ea fiind oricum și puțin mai introvertită, în timp ce Neva se bucura de o combinație puțin bizară între toate nuanțele posibile de mov. Chiar și stilul vestimentar cel puțin în cazul Nevei era cu totul altul, negru și gri, exact ca sufletul ei după cum m-a lămurit chiar ea. Nova totuși mai punea câteva culori pe ea susținând că la cât de trist se îmbracă mama și sora ei, tatăl lor are toate șansele din lume să intre în depresie.
În schimb, eu nu cred că m-am schimbat foarte tare, fizic vorbind. Același păr roșcat, aceiași ochi căprui și același corp aproape anorexic. Mâncarea nu se lipește de mine nici cu lipici oricât aș încerca.
— Poate vă e foame...
Tresar preț de o clipă urmând să zâmbesc în colțul buzelor. Mă dezobișnuisem de o prezență masculină în jurul meu, mă dezobișnuisem oarecum și de tata de când îmi concentram tot timpul pe artă. Un alt lucru moștenit de la mama care poate suna puțin egoist, era aspirația spre mai mult. Își dorea o carieră adevărată în drept cu cazuri mai serioase, nu luptele stradale între vagabonzi. Iar eu îmi doream o școală mai bună, o șansă spre noi oportunități. Tata a fost întotdeauna mândru de mine și s-a bucurat mereu pentru fiecare reușită a mamei, dar mereu ceva l-a necăjit.
Din nefericire, nu există femeia ideală, fiecare are nebunia ei. Și din păcate a mamei era nebunia asta asupra locului de muncă. Nu înțelegea de ce nu căuta ceva mai avantajos preferând să se mulțumească cu câte o patrulă din când în când și oricum zadarnică în locul ăsta. Nu de puține ori îi reproșa genul acesta de lucruri și presupun că așa au decis că cel mai bine este ca fiecare să meargă pe drumul lui.
Nu se schimbase foarte mult. Înalt, mult mai înalt decât mine, iar ăsta e încă un moment bun să regret că am moștenit înălțimea mamei. Lat în umeri, părul tuns militărește aproape inexistent și același zâmbet viu. Spre deosebire de mama care putea fi foarte ușor comparată cu un ghețar fără suflet, mai ales într-o dispută, tata era mai de grabă ca o văpaie pusă pe șoti.
— Audrey e...?
— Într-o ceartă continuă cu timpul ca de fiecare dată, îl completez stârnind râsetele gemenelor.
Buzele îi formează rapid un zâmbet tatălui meu ceea ce pot spune că devine molipsitor. Nu era un secret că încă iubea și respecta femeia alături de care a clădit o căsnicie și cu bune și cu rele. Un divorț nu trebuie să fie neapărat înconjurat de scandal, nu știu dacă cariera a fost singurul motiv pentru separarea lor, dar atâta timp cât amândoi știu să-mi fie părinți la nevoie, pentru mine e suficient.
— Mă bucur că ai venit în sfârșit.
Nu știu cât timp mă holbez la el. Vinovăția mă lovește din plin și pot spune sigur că acel ghem greu din stomac, nu-i doar un mit. Pentru că nu a fost un tată rău, a fost exact gura de aer necesară când mă simțeam copleșită, nu a fost nici un soț rău, încerca mereu să-i aducă zâmbetul pe buze mamei. Nu aveam ce să-i reproșez și totuși am plecat fără prea multe remușcări.
Privirea lui de acum câteva ore când mă aștepta la aeroport mă sfâșiase. Era tristă, bucuroasă, în sfârșit liniștită. Suna cu fiecare ocazie, dar nu-i spuneam prea multe pentru că nu făceam prea multe. Așa că ajunsese să-mi învețe orele de studiat sau pictat la perfecție și cum astea îmi erau cam singurele activități, discuțiile deveneau tot mai scurte și plictisitoare. Iar acum că în sfârșit mă avea acasă știam sigur că vom vorbi până ne vom sătura.
— Camera ta are nevoie de o redecorare majoră! chițăitul Nevei sparge la timp bula de nostalgie în care picasem.
Și nu glumea. Acum trei ani eram obsedată de roz și de trupele din Coreea. Probabil de asta toți membrii BTS stăteau răspândiți pe pereți și pot să jur că unul e mâzgălit de ruj. Însă acum cred că aș prefera ceva mai serios și logic pentru vârsta pe care se presupune că o am.
— Diseară Hell iar ține petrecere cu măști. Doamne! Omul ăsta nu obosește niciodată?
Helios
Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare pe măsură ce realizez unde m-am întors de fapt. Îmi frământ de câteva ori degetele încercând să îmi păstrez calmul, a trecut suficient timp în cât să meargă mai departe și să uite, nu?
Să uite modul egoist în care pur și simplu am lăsat prietenia noastră într-o cutie și nu am privit înapoi.
— Încă nu e târziu să-ți repari greșeala și să vă împăcați, sugerează Nova, iar eu pot să jur că mă simt și mai prost.
Știam cum decurge genul acesta de petrecere. Nu de puține ori eu, Helios și Hyperion ne furișam să vedem ce se întâmplă. La finalul săptămânii se strângeau cu toții care erau majori purtând niște măști destul de stranii asemănătoare celor de la Día de Muertos și petreceau până în zori lângă un foc imens sub lumina lunii.
Din păcate pentru mine mama îmi cam strica mereu planul de furișare spunând că seamănă mai degrabă cu un cult satanist, iar locul meu categoric nu-i acolo. În timp ce Alaz, fratele lor cel mare care pe atunci era sufletul orașului și al petrecerii, avea grijă să le tăbăcească bine fundurile celor doi amintindu-le zilnic că sunt două bătăi de cap pentru el și probabil pentru tot Universul.
Dar acum, după atâta timp să apar pur și simplu în mijlocul petrecerii ca și cum aș fi fost aici mereu, era prea mult chiar și pentru mine.
— Cum mai e? întreb ușor nesigură.
Acum vreau să aflu cum e? Dar atâta timp nici nu am încercat să o fac deși aveam posibilitatea.
— Păi...., gângurește Nova urmând să îmi arate o poză. Ar trebui să știi cu ce te confrunți dacă ești dispusă să rămâi.
Helios Hernandez nu mai era cel pe care îl știam eu. Ochii aceia de culoarea chihlimbarului erau cu totul alții. Vi, cruzi, întunecați și totuși plini de flamă. Nu trebuia să îl am în fața pentru a observa cum flăcările nebuniei îi dansau în privire. Nu zâmbea, deși era cu prietenii lui, era serios de parcă trupul îi era piatră și nimic nu l-ar fi putut clinti.
Se schimbase, toți o făcuseră. Hyperion nu mai era deloc puștiul cu bucle ondulate și zâmbet tâmp pe fața, se maturizase. Părul părea acum să se ducă spre o un blond pal care nu făcea decât să îi scoată irișii reci ca gheața în evidență. Alaz de asemenea trecuse printr-o transformare, de la nebun la nebun de fierbinte. Stătea ca de fiecare dată în spatele celor doi frați mai mici, irișii verzi fiindu-i probabil pregătiți să observe orice posibil dezastru ar putea apărea din cauza lor.
Iar eu nu fusesem aici să înfruntăm schimbările astea împreună așa cum promisesem cândva. Pentru că am fost o nenorocită fără suflet.
☀️
Cred că sunt nebună. Nu, sigur sunt nebună altfel nu aș fi acceptat niciodată idea gemenelor de a merge la petrecerea celui care cel mai probabil îmi rostește numele doar printe înjurături. Sau dacă nu, acum va avea ocazia.
— Calmează-te, nu te va recunoaște nici dracu' cu masca asta. Care ar fi șansele să o facă Hell?
Tot aș prefera să mă recunoască dracu în locul lui. Pentru că nu știu ce i-aș putea spune sau cum aș începe măcar o conversație. Dar știu sigur că îmi doresc să îndrept ceea ce tot eu am distrus.
De ce mi-a dat Dumnezeu un asemenea talent în arta distrugerilor?
— Are dreptate, uneori nici tata nu o recunoaște după ce se machiază, ne reamintește Nova făcându-și sora să scoată limba la ea.
— Arăți mai fierbinte ca focul! Cred că Hell va fi gata să ierte imediat ce te va vedea îmbrăcată așa.
Nu cred că ar avea ce să ierte, pentru că nu e nimic de iertat. Nu am fost obligată sau nevoită să plec, pur și simplu asta am ales atunci, iar asta mă înnebunea. Cât despre ținută, era orice numai stilul meu nu, sau... să spun vechiul meu stil?
Fusta ce cred că era cu trei degete mai scurtă decât am purtat în ultimii ani, însă era de-a dreptul frumoasă. Se potrivea cu stilul fetelor de aici care știau să se bucure din plin de o petrecere, în niciun caz uneia ca mine care își petrecea fiecare seară prin casă. Cât despre topul alb ce se presupunea că trebuie să scoată nițel în evidență ce mi-a oferit mama natură, eșua lamentabil. Și nu pentru că nu era el potrivit, dar pur și simplu nu avea ce să aducă la lumină.
Orașul în schimb era același pe care îl știam și cândva îl iubeam. Periculos, letal și viu în același timp, oamenii de aici nu trăiau cu frică, sângele latin ce le curgea prin vene le dădea doza necesară de curaj și nebunie pentru a trăi din plin fiecare moment.
Tot tineretul cred că se adunase aici, unii petreceau, alții se strecurau și plecau supărări, exact ca în zilele în care priveam pe furiș așteptând să creștem. Și am crescut.
Dar nu mai sunt aceiași Sunny pe care o cunoșteau sau care ar fi trebuit să devin. Cred că echilibrul acela pe care reușeam mereu să-l găsesc aici a dispărut când atât mama cât și tata au decis să meargă pe drumuri separate. Iar apoi vorbele mamei despre imposibilitatea unui viitor sigur și promițător nu mai păreau doar simple răutăți. Vedeam aproape în fiecare zi cum orășelul ăsta se duce ușor de râpă fiind acaparat tot mai mult de luptele stradale și alte ilegalități. Așa că atunci când mama a decis să vedem ce ne poate oferi Hamburg, nu m-am opus foarte tare. Știam că în ciuda iubirii sale tata nu putea face mai multe pentru noi atunci.
Cred că...
— Ar fi bine să vă așezați undeva. Drăguț machiaj apropo.
Cred că o să fac infarct. Hyperion ne studia minuțios pe toate trei, privirea oprindu-i-se câteva clipe asupra mea. Masca lui era una simplă, desenată în culorile clasice de alb și negru, pe jumătate de față ce se continua discret pe gât până la marginea tricoului.
Trece pe lângă noi și abia atunci pot respira cu adevărat normal. Nu înțeleg de ce toți se strânseseră într-o grămadă sau ce așteptau să vadă cu atâta nerăbdare, dar presupun că urma să aflăm.
— Cineva are chef să se dea în spectacol deci, hai să-l susținem, nu?
De data asta Alaz deschisese gura stârnind un ropot de aplauze pentru... oricine avea chef să facă spectacol.
Dar nu era oricine.
Era fix cel care avea puterea de a-mi opri respirația și care mă putea băga sub pământ cu o singură privire. Dacă în poză părea o piatră și fără sentimente, pe viu pot confirma că e mult mai rău.
Împrăștia întuneric după fiecare pas, mergea drept aproape robotizat și nu se uita o secundă la noi. Pentru că știa, știa că aici erau apropiații lui care au fost mereu și mai mult ca sigur nu bănuia că mă aflam printre ei fără să merit acest lucru.
— Ce are de gând? ii atrag atenția uneia dintre gemene simțind cum grija deja pune stăpânire pe mine. Privirea aia a lui nu prevestea nimic bun.
— Respirația de foc, dar Calmează-te. Știe ce face.
Creierii lui măcar mai existau? Avea habar cât e de periculos? Și cum de frații lui nu făceau nimic, orașul ăsta fusese lovit de inconștiență cronică?
Înțelegeam idea de adrenalină, dar asta era deja la alt nivel. Mai ales când un nebun voia să facă ceva și mai nebun.
Era un truc relativ simplu, direcționai cu forță o gură de combustibil sau creeai o ceață fină scuipând prin buzele strânse, care este aprinsă peste o flacără, rezultând un spectacol vizual uimitor și al naibii de riscant.
O singură greșeală și te ardeai serios.
— Nu face asta! mă ridic în picioare vocea mea atrăgând atenția tuturor.
Înghit în sec în timp ce ochii tuturor erau ațintiți asupra mea. Nova și Neva mă priveau surprinse și probabil îngrijorate în același timp.
Ochii mei se duc instinctiv asupra lui Helios de la care mă aștept la orice. Ar face doar zece pași până aici, ar face doar o mișcare pentru a-mi da masca la o parte și ar spune doar un cuvânt pentru a mă alunga. În schimb doar aprobă din cap făcând semn să repornească muzica.
Nu durează mult până fiecare își găsește ceva de făcut în timp ce eu îmi căutam curajul de acum câteva minute, dar dispăruse. Ar fi trebuit să tac din gură, dar cum poți să taci când cineva anume caută moartea de bună voie?
— Îți e frică de foc?
Taci, nu vorbi, nu-i răspunde.
Nu eram pregătită să port o conversație cu el tocmai acum, printr-o mare de petrecăreți. Nu eram pregătită nici să-l văd de-a dreptul nervos și turbat.
Dar ce aș putea să-i zic unui om căruia vreau să îi spun totul, dar nu-i pot spune nimic?
Era atât de aproape de mine încât dacă s-ar strădui ar auzi în ce hal îmi bate inima.
Nu gândi.
Lasă impulsul să preia controlul.
M-am ridicat pe vârfuri, mi-am pus mâinile în jurul taliei sale și sub privirile tuturor, mi-am izbit buzele de ale lui.
Delicios de păcătoase.
Combinația de tutun și alcool era un gust tare plăcut venind de pe buzele sale. Căldura lor era apetisantă asemeni unui desert, nu-ți era de ajuns doar odată.
Intenționam să mă depărtez simțind cum rămân fără aer, dar ticălosul nici că mă lăsa. Mă lipise complet de el având grijă să nu am vreo cale de evadare. Buzele mele pierduseră lupta cu brio lăsându-se mușcate și chinuite de dinții săi. Ochii mi s-au închis, simțind cum întunericul de pe buzele sale se răspândea în interiorul meu cu fiecare secundă ce trecea. Primul meu sărut adevărat întrecuse toate acele filme și cărți siropoase citite. Nu era moale lent și gentil.
Era negru, întunecat
Înflăcărat și plin de scântei.
Când în sfârșit îmi dă drumul trag cu lăcomie o gură de aer fiind abia acum capabilă să aud forfota celor din jur.
Ne sărutasem în fața întregului oraș.
— Acum că ai inceput jocul, ai curajul de a rămâne pentru a-l duce la bun sfârșit? șoapta sa a fost suficientă cât să o aud doar eu și să înțeleg.
Știa foarte bine pe cine sărutase.
Melodia cărții la media 🔥Nu uitați de steluță