Încrederea este un cuvânt mare și o emoție și mai mare. Încrederea este un sentiment ce-ți permite să nu te simți singur, dar când încrederea îți este distrusă simți că pierzi totul și te face să-ți ridici ziduri în jurul tău și să uiți că oamenii sunt construiți pentru a face greșeli.
Și eu uit că nu suntem perfecți și că poate ar trebui să-i ascult pe cei din jur, înainte să dau bir cu fugiții ca de obicei și realizez asta, stând rezemată de chiuvetă și privindu-mi reflexia în oglinda de la baie. Când o să învăț să înfrunt situațiile, să ascult explicațiile și să dau nas în nas cu ceea ce înseamnă realitatea?
Pentru că realitatea este că Xander nu este un om bun și oricât de mult m-aș păcăli spunându-mi că are sentimente, un om rău întotdeauna trece peste orice fel de morală și faptul că Xander a putut să omoare un om în fața propriiului copil nu ar trebui să mă surprindă. Așa este el, un om bolnav, la fel ca mine.
Însă cu toate că eu conștientizez ce fel de persoană Xander este, nu îl pot urî. Nu l-aş urî niciodată. Este din cauza efectului pe care îl are asupra mea şi impactului emoţional ce mi l-a cauzat când a intrat în viaţa mea. Și știu că mă amăgesc singură, sperând la imposibil, dar deja e prea târziu să mai dau înapoi, să-mi golesc sufletul de sentimente ce deja s-au instalat foarte adânc în inima mea.
Și mi-e frică, mi-e frică că voi ajunge să mă distrug, că-l voi lăsa să mă distrugă, pentru că aflând ceea ce a făcut, ceea ce face în continuare nu mă face să-l iubesc mai puțin deși știu cât de greșit este.
Oftând adânc, îmi dau cu puţină apă pe faţă şi ies de acolo, pregătită să înfrunt calvarul de jos, însă când ajung în living, nu mai era nimeni, doar măsuţa răsturnată şi, Xander stând pe fotoliu cu capul în palme.
Mă apropii de el cu pași mărunți și mă opresc în fața lui, iar pentru câteva secunde, nu spun nimic ci doar îl privesc. Încheieturile degetelor îi sângerează şi respirația îi este accelerată, iar în momentul acesta tot ce vreau să fac este să-l consolez şi să-l fac să creadă că încă sunt aici, că efectul lui asupra mea este atât de puternic încât nimic din ceea ce face sau spune nu mă poate îndepărta, însă mă opresc când îl văd că-și ridică capul din palme și îmi acordă o privire atât de rece încât pot simți cum mi se ridică părul de pe ceafă.
— Gata, ţi s-a terminat atacul de panică? mă întreabă ironic, făcându-mă să mă încrunt.
— De ce îmi vorbeşti aşa? îl întreb în şoaptă. Eu ar trebui să-ţi reproşez ţie acum cât de dezgustată mă simt după tot ce am aflat! Nici nu mai ştiu cine eşti! Strig spre el, lăsându-mi frustrarea afară, ascunzându-mi din nou sentimentele adevărate sub o mantie de furie ce apare de câte ori trebuie să înfrunt realitatea.
Rămân surprinsă când văd că privirea îi devine goală, de parcă vorbele mele i-au scos ultima fărâmă de emoţie din privire. Chicoteşte sumbru şi fără pic de umor, după care îmi aruncă peste umăr câteva cuvinte ce mă lasă stană de piatră şi îmi fac inima să se rupă în mii de bucățele, iar ceea ce mă face să mă simt mai rău de atât, este faptul că are dreptate.
— Atunci înseamnă că n-ai ştiut niciodată.
♣
Au trecut două zile de când Xander nu mai vorbește cu mine și nici măcar nu se mai uită la mine. Îl văd fugitiv prin casă ziua, iar nopțile și le petrece cine știe unde, parcă încercând să mă evite cu orice putere și nu înțeleg de ce.
Da, am greșit. Am fugit din nou de ceea ce simt cu adevărat și am lăsat zidul pus în jurul meu să vorbească din nou. Dar mă poate învinovăți? Mereu aflu lucruri noi despre el care nici măcar nu vin de la el, mă simt de parcă ține neapărat să mă țină departe de fiecare aspect al vieții lui și nu mai suport, nu când tot ce vreau este să știu că fac și eu parte din viața lui.
Și totuși mă simt vinovată, vinovată că iau decizii proaste, la fel ca atunci când am scos-o pe mama din casă și i-am cauzat moartea.
Aveam doar doisprezece ani şi eram un copil mult prea răsfăţat. În acea seară de 19 decembrie, aveam ultima repetiţie pentru piesa de teatru din Ajunul Crăciunului, iar eu aveam rolul principal, Crăiasa Zăpezii. Eram atât de mândră încât oriunde mergeam trebuia să mă laud pe tema asta, era singura dată când tata era obligat să vină şi să mă vadă cântând. El ura muzica, încă o face şi nu înţeleg cum un om poate trăi fără muzică.
Radiam de fericire că o să fiu pe scenă, în centrul atenţiei şi la tot ce mă puteam gândi era să-mi fac părinții mândri. Repetam din ce în ce mai mult şi nu voiam să plec odată cu ceilalţi, rămânând după program.
Aşa s-a întâmplat şi atunci. Am refuzat să merg acasă cu maşina unuia dintre părinţii colegilor mei şi am rămas la şcoală pentru încă două ore. Când am sunat-o pe mama să vină să mă ia, a acceptat imediat, nepăsându-i de ninsoarea puternică de afară, nepăsându-i de gheaţa de pe asfalt, nepăsându-i că ar putea în doar câteva minute să-mi distrugă viaţa.
Şi aşa a fost. Mașina ei a deraiat de pe asflat în drum spre școală, a intrat într-un copac și a izbucnit în flăcări. Ea ardea pe mijlocul prăpastiei în timp ce eu o așteptam nerăbdătoare în fața școlii, nerăbdătoare să-i spun cât de bine știu piesa, cât de fericită sunt că vine Crăciunul, să-i spun cât de mult o iubesc pentru că mi-a oferit o viață atât de frumoasă...
Păcat că a fost ultima dată când mă simțeam cu adevărat recunoscătoare pentru viața pe care o am.
Îmi șterg lacrima ce se prelinge pe obrazul meu și îmi iau aceeași pereche de teneși gri pe care îi am în picioare, așezându-mi rucsacul pe umeri și pornind spre școală, mergând pe jos, deoarece Xander a făcut tot posibilul să plece înaintea mea pentru a mă evita.
Încep să mă simt din ce în ce mai rău gândindu-mă că nu mai vrea să mă vadă și oricât de mult ar trebui să nu-mi pese, nu pot să nu mă gândesc la cât de mult îmi e dor de el.
Pășesc în curtea școlii și îl caut cu privirea, dar nu dau de el, în schimb zăresc o claie de păr roșcat ce mă face să zâmbesc. Amber stătea pe una dintre băncuțele din curtea școlii, cu nasul într-o carte ca de obicei.
— Hei, străino, a trecut ceva timp! îi spun, aşezându-mă lângă ea.
Îşi mută privirea din filele cărţii spre mine şi îmi zâmbeşte larg.
— Hei, Sky! Care-i treaba, moşule? mă întreabă folosind un accent foarte prost de Bugz Bunny.
— În primul rând, nu mai fă asta. Nu vei dubla niciodată un personaj de desene animate, îi răspund serioasă, iar în al doilea rând, l-ai văzut pe Xander? o întreb, șoptind, iar din tonul meu poate observa că ceva este în neregulă, dar a decis să nu pună întrebări.
— Încetează să-mi mai distrugi visele, ciudato. Şi da, l-am văzut cu unul din prietenii lui, blondul acela drăguţ, la bibliotecă, îmi răspunde.
— Vrei să spui Blake? Tu crezi că e drăguţ? o întreb, ridicând din sprâncene. Dumnezeule, îţi place de el! ţip ridicându-mi mâinile în sus.
Ea se năpusteşte asupra mea, acoperindu-mi gura cu mâinile, roşind puternic.
— Poţi să vorbeşti mai încet, te rog? Nu-mi place de el, doar cred că e drăguţ.
— Da, pşşt, tot aia, îi spun dându-mi ochii peste cap. Uite, trebuie să merg să-l găsesc pe Xander, dar discuţia asta nu e terminată! îi spun serioasă.
— Ba este! îmi răspunde, strigând în urma mea.
Eu chicotesc şi mă îndrept spre bibliotecă. Oare ce caută Xander la bibliotecă? Chiar nu îl văd genul de persoană care îşi face temele sau citeşte cărți pentru a se distra. Deschid uşa ce face un scârţâit insuportabil făcându-mă să-mi duc mâinile la urechi, păşesc înăuntru şi observ că la biroul principal, doamna bibliotecară doarme dusă.
Ce pot să spun, să stai toată ziua printre o mulţime de cărţi şi să nu faci nimic este obositor.
Mă plimb printre rafturile pline de cărţi, unele mai prăfuite ca celelalte şi mă duc spre fundul încăperii de unde aud voci. Mă ascund în spatele unui raft şi privesc pe furiş, încercând să înțeleg ce se întâmplă, însă imediat îmi dau seama ce face Xander aici când îl văd alături de Blake și un tip, pe care nu cred că l-am mai văzut până acum. Tipul avea bani în mână, iar Xander un plic maro.
Oh, nu. Nu şi în şcoală!
Fac tranzacţia rapid, apoi tipul pleacă lăsându-i pe cei doi să-şi numere liniştiţi bani. Ies şi eu din spatele cărţilor şi mă îndrept spre ei, îmi dreg glasul captându-le atenţia şi privesc încruntată bacnotele verzi din mâna lui Xander.
— Chiar şi aici? Nu iei şi tu niciodată o pauză? îl întreb, râzând, crezând că voi îmbunătăţi atmosfera, însă el doar se uită la mine plictisit şi dă să plece.
Nu pot să-l las să-mi scape aşa uşor printre degete, știind că asta poate fi ultima mea șansă în a remedia situația, așa că îl prind de braţ şi îi simt muşchii încordându-se sub atingerea mea.
— Putem să vorbim, te rog? îl întreb şi mă uit pentru prima dată la Blake, dându-i de înţeles ce vreau, iar el dă din cap şi pleacă, lăsându-ne singuri.
— Mai repede că nu am toată ziua la dispoziţie, îmi zice tăios, rupându-şi mâna din strânsoarea mea şi nu pot să neg şi să spun că nu mă doare comportamentul lui, sufăr când văd că se comportă atât de indiferent cu mine şi îmi vine să plâng. Oftez şi mă uit în ochii lui, capturându-i privirea, pregătită să-mi încep monologul pentru iertare.
— Îmi pare rău, okay? Eram doar şocată de cele spuse de Max şi mă simt atât de prost acum că nu te-am lăsat să-mi explici şi am decis să fug din nou. Ştiai că ăsta e job-ul meu? îl întreb râzând ironic. Mi-e frică să-mi înfrunt probleme şi aleg calea mai uşoară, mi-e frică de consecinţe şi mi-a fost frică de adevăr în tot acest timp. Ştiam cu ce te ocupi, ştiam că pe strada ta nu este doar soare şi ciripit vesel de păsărele şi a fost decizia mea să locuiesc pe ea! Îmi pare rău că te-am acuzat, îmi pare rău că sunt o proastă, îmi pare rău că fac numai greşeli, îmi pare rău! spun cu ultima suflare, după care izbucnesc într-un plâns necontrolat.
Amintiri din acea seară nenorocită din 19 decembrie îmi invadau mintea şi tot regretul din sufletul meu se revarsă acum în şiroaie de lacrimi amare pe obrajii mei. Nu mă mai pot opri. Probabil că toţi avem un punct în care cedăm, nu? Păi cred că acesta este al meu şi nu-mi vine să cred că se întâmplă în faţa lui.
Plânsetul mi se transformă în sughiţ şi nu îmi dau seama când două braţe mă înconjoară, lipindu-mă de un corpt cald. Îi simt mirosul înnebunitor şi mângâierea caldă pe spatele meu. Îşi afundă faţa în părul meu, şoptindu-mi cuvinte dulci, încercând să mă calmeze, iar eu continui să plâng, distrugându-i tricoul cu lacrimile mele.